Au fost Bratienii si Cantacuzinii, Sturdzestii si Ghiculestii, Arsenestii si Arnautoii, au fost numeroase familii care fie prin stirpea nobiliara, fie prin meritele dobandite de-a lungul vietii, si-au pus amprenta asupra tarii sau gratie lor tara a capatat si alta infatisare, un chip profund opus suprafetei vulgare.
Una din aceste familii este si familia Pillat, Ion, Maria, Dinu, Cornelia, Pia, Monica, o familie a traditiei si a bunelor maniere, a culturii si a rafinamentului, a rezistentei si a credintei. O familie adevarata, a dovedit ca nu poate exista dezechilibru intre prestatia publica si viata privata. Adica omul care se poarta frumos acasa la el este si omul care in agora isi pune in evidenta demnitatea, cultura, patriotismul. Aceasta este si calitatea principala a familiei Pillat. stim cine a fost Ion Pillat, un boier si un poet, un om curtenitor si elegant, care in versurile sale a distilat elixirul ueni vieti cumpatate si luminoase. Fiul lui, Dinu, i-a mostenit atasamentul fata de Romania profunda si nealterata. El s-a nascut in 1921, iar schimbarea sumbra l-a prins in cea mai curata tinerete. Mizeria instaurata obraznic peste meleagurile ce ii erau dragi nu l-a clintit. A ramas drept si auster, fara sa tremure in fata ofensivei turbate care venise de la Rasarit. Ceea ce in exterior insemna haos si maxima terfelire a valorilor nu a reusit sa-i maculeze sufletul si mintea. Nu l-a corupt, nu l-a distrus. Sufletul lui respira dragoste, nevoia de-a iubi si de-a fi iubit. Romanul sau de dragoste pentru cea care avea sa-i devina sotie nu a putut fi tulburat, iar scrisorile pe care cei doi (Dinu si Cornelia) si le trimiteau unul altuia au rezistat, se poate spune, timpului. Din dragostea lor a rezultat Monica, fiinta vulnerabila si totusi la fel de darza in optiunile ei spirituale, avand convingerea ca printr-o conservare fidela a memoriei parintilor nu-si face doar ei bine, ci contribuie la terapia unei Romanii din pacate din ce in ce mai smintita. Iarasi, asistam la raportul necesar si indestructibil dintre exterior si interior, dintre public si privat, dintre ce e al meu si ce e al tuturor. Conflictele acestor paliere nu survin decat in cazul familiilor hibride, in al caror sange s-au amestecat substante insuficient distilate. Doamne fereste, nu pledez acum in favoarea rasei pure, au fost doar atatia nobili scapatati si tarani curati ca lacrima, elitisti perversi si socialisti drepti, nu e vorba de asa ceva, ma refer la acest echilibru dintre planuri, inspirat dintr-o binecuvantata transparenta. Nu am secrete in casa mea fiindca nici in lume cand ies nu vreau sa mint, aceasta este filosofia familiei adevarate. Iar Pilatii au fost o asemenea familie. Se poate spune despre ei ca au trait atat in tara, cat si in strainatate. Dinu a ramas in tara. Sora lui, Pia, impreuna cu liderul tineretului liberal, Mihail Farcasanu, a parasit Romania in l947. Functioneaza aici o complementaritate interesanta. Baiatul a ramas pe loc. Fata a plecat. Baiatul a suferit tragedia detentiei, aproape cinci ani si jumatate, ceea ce nu e deloc putin. Fata, dincolo, vitregia divortului. Dinu a murit tanar, la 54 de ani, exact la varsta tatalui sau, poetul Ion Pillat. Pia a trecut de 90 de ani si locuieste in Marea Britanie. Iata, asadar, ce complementarism ni se dezvaluie si care evident nu este deloc intamplator fiindca in fiecare familie la urma urmei exista asemenea simetrii inverse.
Ne intoarcem insa la schimbul epistolar Dinu si Nelli Pillat, asa cum este oglindit in volumul Biruinta unei iubiri, aparut la Humanitas. In cuvantul introductiv Horia Patapievici noteaza: "Dinu si Nelli si-au trait iubiea fara nici una din indiscretiile iubirii. Nu pentru ca s-au iubit ca pe vremuri, intr-un fel care azi este demodat, ci pentru ca prin pasiunea pentru absolut, iubirea lor nu s-a multumit sa fie o cautare a placerii, ci s-a angajat in cautarea unei vieti transfigurate. Viata aici nu inseamna sanatate biologica, ci integritate sufleteasca inchinata frumusetii. inseamna scoaterea la iveala a frumusetii din suflet, prin implinirea iubirii. Inseamna eternitate, ca opusa pierderii, irosirii, mortii. Modernii cauta placerea si devin nevrotici atunci cand descopera ca nu le ajunge. Lor, analiza lui Freud li se potriveste fara rest. Neavand scopurile iubirii moderne, iubirea lui Dinu si Nelli scapa instrumentarului modern de analiza…" Perfect adevarat. Lectia lor de iubire ni se preda parca din alt timp si de fapt nici nu este o iubire care le apartine doar lor, deoarece reuseste sa-i transceada, ceea ce reprezinta crearea unui model pentru toti cei care simt si chiar traiesc fie in pustiul lipsei de iubire, fie in neantul iubirii ca placere. Dimensiunea crestina este evidenta si tocmai prin aceasta ne inaripeaza. Oamenii care se iubesc frumos sunt de fapt oameni frumosi, care nu traiesc egoist si tocmai prin aceasta pot sa faca din viata o sarbatoare. Este iubirea care ajunge sa se implineasca si dupa moarte si daca avem in vedere faptul ca treizeci de ani au trecut de la plecarea lui Dinu (1975) pana cand Nelli i s-a alaturat pe celalalt taram (2005), intelegem ca cei care s-au iubit atat de mult aici pe pamant au fost mai putin timp impreuna decat au fost despartiti. Sau tot atat. O realitate tragica dar mantuita prin sensul crestin al asteptarii si al credintei ca vor fi uniti vesnic intr-o alta viata.
Dinu Pillat a fost una din victimele celui mai absurd si criminal proces instrumentat de Securitate in 1959, prin care au ajuns in puscarie oamenii care nu aveau absolut nici o vina decat aceea de-a fi citit niste carti de filosofie si de-a fi purtat o serie de discutii. A fost inchis de Bunavestire a acelui an si a venit acasa in luna lui cuptor a lui 1964. Scrisoarea trimisa fiicei lui ne infioara prin simplitatea ei, evidentiind o emotie retinuta, dar cu atat mai impresionanta. Urca o panta, probabil ca este vorba de casa de pe strada Ion Taranu care pleca de la vechiul Rond Cosbuc si ducea spre Uranus. Glumind putin si facand un mic scenariu, daca arestarea lui Dinu sau a altuia nu ar fi avut loc in 1959, ci in 1979, iar eliberarea in 1984, bietul eliberat nici nu ar mai fi avut bucuria sa revada locurile asa cum le lasase, deoarece in acel an s-ar fi trezit in mijlocul unui sinistru maidan nascut in urma demolarilor ceausiste. Inca un argument impotriva acelora care tin cu tot dinadinsul sa faca deosebirea dintre epoca lui Dej intunecata, sumbra etc, si epoca "luminoasa" a lui Ceausescu, inaugurata de Congresul al IX-lea. Exista o continuitate perfecta in crime si distrugeri intre cele doua varste ale comunismului romanesc, exemplificata si prin imaginea ipoteticului detinut politic eliberat, care intors acasa nu mai gaseste decat un morman de moloz…
In 7 septembrie acelasi an, 1964, Cornelia Pillat scria cumnatei ei, Pia, aflata in Marea Britanie.
"Dinu revine la viata. Ma bucur in fiecare zi sa-i regasesc tot mai mult privirea, mladierea vocii, mobilitatea figurii si caracterul miscarilor lui proprii. Ce m-a miscat intotdeauna cel mai mult la el fost discretia cu care a stiu sa sufere fie o durere fizica, fie o tristete mare. El nu se vaita niciodata…"
Iata un adevar care nu-l vizeaza doar pe Dinu Pillat proaspat intors din puscarie si incercand sa se reacomodeze vietii normale. Foarte multi detinuti politici, dupa ce au scapat din infern, veniti acasa nu s-au vaitat, nu s-au lamentat, nu s-au plans, aproape ca nu au spus nimic despre umilintele prin care au trecut. Pur si simplu nu au putut, nu fiindca s-ar fi temut ca cei apropiati nu i-ar fi crezut sau nu le-ar fi dat cuvenita atentie, adica ar fi avut impresia ca vorbesc, cum se spune, la pereti, dar bunul simt, decenta, jena i-au facut sa taca. In momentul in care au vorbit acela a fost alt proces, de o alta factura, au vorbit in sensul spovedaniei, al marturisirii, era relatia lor cu Dumnezeu si nicidecum nu voiau sa se laude ca au reusit sa supravietuiasca. Dinu Pillat a facut parte dintr-o asemenea categorie de oameni si de aceea familia pe care o reprezinta este un chip al Romaniei profunde. Nu putem sa incheiem aceste randuri fara sa citam un fragment dintr-o alta scrisoare a Corneliei catre cumnata ei, aceasta in 1961, cand Dinu era inchis, ea silita sa divorteze, umilita si intr-o situatie precara. "Astazi a fost duminica, (28 august, n.n.), ziua mea preferata, caci stau acasa. Uneori la ora trei, cand ies de la lucru, desi munca nu-mi displace, iar oamenii din jur sunt amabili, plec acasa cu iuteala unui om care plonjeaza intr-o apa racoritoare. Desi acasa le gasesc pe mame obosite si lucrurile prin odai nu tocmai in ordine imprimate fiind de trecerea Monicai, totusi aici, in casa veche cu aspect provincial, sufletul meu devine mai usor… am curatat odaile, am potrivit obiectele si bibelourile noastre vechi si am potrivit ultimii trandafiri din gradina in chiseaua de cristal. La radio se transmitea Concertul in re major de Brahms, cantat de Oistrach si mi-am simtit pentru moment sufletul suspendat, desi eram cu matura in mana…" Cuvinte simple si luminoase venite dinspre o femeie care nu mai fericita nu se putea socoti. Dar si acesta este un exemplu al rezistentei crestine. Sufletul zboara spre cer, iar corpul trudeste pe pamant.
