Dinastia Regală română a fost fondată acum 150 de ani de către Carol I. Fondarea dinastiei marchează și nașterea oficială a naţiunii române.
Regii și reginele României au influențat profund istoria românilor și continuă să o facă și azi. În cel mai pur sens al cuvântului, regii și reginele României pot fi considerați drept părinții unei națiuni. În 2016, România celebrează, la 10 Mai, 150 de ani de regalitate, ani care au trecut de la urcarea pe tron a lui Carol I, fondatorul dinastiei românești.
De Familia Regală a României se leagă obținerea independenței României, a Unirii Dobrogei cu România, a Marii Uniri din 1918, când s-au unit cu Regatul România Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, Basarabia și Bucovina, dar și victoriile din Războiul de Independență, cel de-al Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial și Războiul RomânoCehoslovaco-Ungar din 1919. Majestatea Sa Regele Mihai I al României a jucat un rol major în cel de-al Doilea Război Mondial, când, printr-un act curajos, a scurtat durata războiului cu șase luni.
De membrii Familiei Regale se leagă refacerea României după căderea comunismului și integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Acum, membrii Familiei Regale și-au asumat același rol benefic pentru Republica Moldova, pe care o sprijină pe parcursul său european. Familia Regală a României a contribuit în mod esențial la clădirea statalității românești, la dezvoltarea economiei și la democratizarea societății românești.
Carol I Întemeietorul
Cel care a pus bazele dinastiei românești a fost Regele Carol I. Marele Rege al României s-a născut în ramura catolică a familiei Hohenzollern, familie care, din ramura sa protestantă, a oferit numeroși împărați ai Germaniei. În anul 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub presiunea marilor puteri, care doreau destrămarea unirii dintre principatele Moldovei și Valahiei, membrii elitei românești au dorit să aducă pe tronul României un principe dintr-o casă domnitoare europeană, care să salveze tânărul stat, ce fusese inițial recunoscut de Marile Puteri doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Desemnarea principelui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen a fost sugerată de împă- ratul francez Napoleon al III-lea, după ce contele Philippe de Flandra, din Familia Regală belgiană, refuzase propunerea de a deveni principe domnitor al celor două principate românești. Principele Carol absolvise școli militare prusace de prestigiu și se remarcase drept un ofițer valoros al armatei prusace în timpul celui de-al Doilea Război al Schleswigului, cu Danemarca. Tânărul principe a acceptat propunerea de a deveni domnitorul României. Spre noua sa patrie a fost nevoit să călătorească incognito, sub numele de Carol Hetingen, din cauza tensiunilor dintre Imperiul Austriac și Prusia. Principele Carol a călătorit cu trenul de la Düsseldorf la Budapesta, apoi mai departe, cu vaporul, până la Drobeta Turnu Severin, unde a debarcat pe teritoriul României.
„Din clipa în care am pășit pe teritoriul României, am devenit român“, obișnuia să spună Principele Carol. Prima casă în care a intrat noul principe domnitor a devenit mai târziu bibliotecă. Principele Carol a plecat spre București pe un drum care, în mod simbolic, l-a purtat prin vechile capitale ale Valahiei: Câmpulung, Curtea de Argeș și Târgoviște. A intrat în București pe data de 10 Mai, care a devenit de atunci sărbătoarea națională a României. Carol a depus jură- mântul ca principe domnitor, apoi a fost încoronat în aceeași zi în Catedrala Mitropolitană, cea care va deveni, în timpul domniei succesorului său, Ferdinand, prima Catedrală Patriarhală a românilor. Astfel, la 10 Mai 1866 începea cea mai lungă domnie a unui monarh din istoria românilor – 48 de ani. O lună mai târziu, în iunie 1866, Principele Domnitor Carol a promulgat una dintre cele mai moderne Constituții din Europa, inspirată din cea belgiană. Pentru prima oară, în cuprinsul acestei legi fundamentale era folosit în mod ofi cial numele de România pentru a desemna acest stat. Principele Carol I a reușit să modernizeze rapid România, care a fost înzestrată cu toate instituțiile caracteristice unui stat modern, de la spitale la școli bune de toate nivelurile și de la armată la Academie. În anul 1877, Principele Carol I a decis să întrerupă starea de dependență față de Imperiul Otoman, iar independența României a fost proclamată la 10 Mai. Până atunci, din perspectiva dreptului internațional, România nu era decât o provincie privilegiată a Imperiului Otoman. Bombardată de artileria otomană, România a declarat război Turciei. Intrarea armatei române în războiul ruso-turc a schimbat soarta conflagrației, în condițiile în care armata rusă se confrunta cu spectrul unei înfrângeri teribile. Principele Carol I a comandat personal armatele românești și rusești care asediau cea mai importantă fortifi cație otomană din nordul Balcanilor, cea de la Plevna. Simbolic, faptul că domnitorul român era superiorul unor importanți generali ruși semnifi ca noul statut internațional al statului său. Principele Carol I a reușit să obțină victoria, care a oferit României un nou viitor. Independența de stat a României a fost recunoscută în anul 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano și Berlin. Ca o consecință imediată a faptului că România devenise un stat suveran, Parlamentul i-a acordat Principelui apelativul de Alteță Regală. Prin tratatele de pace care au pus capăt războiului ruso-româno-turc, România primea independența de stat și provincia Dobrogea, dintre Dunăre și Marea Neagră, dar pierdea sudul Basarabiei, anexat de Imperiul Rus, în ciuda promisiunilor anterioare ale autorităților țariste.
Prestigiul internațional al României a determinat Parlamentul din București să decidă, în martie 1881, transformarea României în regat, iar Carol I a fost încoronat ca Rege al României la 10 Mai 1881. Și acest pas a marcat accederea României la un nou statut internațional, caracterizat printr-un plus de prestigiu. Ca un amănunt semnificativ pentru prețuirea internațională de care se bucura Carol I a fost faptul că Marile Puteri priveau România ca pe o oază de stabilitate, în timp ce Bulgaria, condusă de Principele Alexandru de Battenberg, era o sursă permanentă de probleme. După abdicarea lui Alexandru de Battenberg, Marile Puteri au oferit Coroana Bulgariei lui Carol I, însă Regele României a refuzat. Coroana sa românească a fost făurită din oțelul unui tun capturat de armata română în timpul Războiului de Independență.
Acest gest, de a folosi oțelul pentru a realiza Coroana Regală, simboliza faptul că Suveranul României își dobândise legitimitatea pe câmpul de luptă. De asemenea, era și o declarație de modestie. Într-o țară săracă, Regele Carol I a considerat că ar fi fost indecent să cheltuiască o mare sumă de bani pentru a avea un simbol regal din aur și din pietre prețioase. Românii îi erau recunoscă- tori atât lui Carol I, cât și soției sale, Regina Elisabeta a României, cu care se căsătorise în anul 1869. În timpul Războiului de Independență, Elisabeta a înființat ambulanțe și spitale unde răniții erau îngrijiți indiferent de tabăra în care luptaseră. De asemenea, cea care avea să devină prima regină a României s-a implicat personal în procurarea unor medicamente care lipseau din aceste unități sanitare.
După război, România s-a dezvoltat rapid, iar economia țării a devenit una dintre cele mai prospere din regiune. Regina Elisabeta, ea însăși o scriitoare apreciată, sub numele de Carmen Sylva, s-a implicat în susținerea culturii românești și a unor personalități precum poetul Vasile Alecsandri sau marele violonist și compozitor George Enescu. De sprijin regal s-au bucurat și poetul Mihai Eminescu, dar și fotograful clujean Carol Pop de Szathmary, stabilit în București, care a devenit primul fotograf regal din istoria României. Însă lungile decenii de pace aduse de domnia lui Carol I aveau să fie întrerupte de o nouă criză balcanică.
În anul 1912, România a trebuit să înfrunte o nouă criză apărută la nivel regional și să intre în cel de-al Doilea Război Balcanic. În Primul Război Balcanic, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria obținuseră o serie de victorii importante împotriva Imperiului Otoman. Însă Bulgaria, care aspira să obțină hegemonia în Balcani, se lupta acum cu foștii săi aliați. Româ- nia a intrat în război împotriva Bulgariei, iar armata regală română, comandată de Principele Moștenitor Ferdinand, a obținut capitularea armatei bulgare. În urma Conferinței de Pace de la București, România a obținut și Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul.
Ferdinand I, monarhul care a întregit țara
Peste doar doi ani, în Europa a izbucnit Primul Război Mondial. Regele Carol I a murit chiar în acel an, iar pe tronul României s-a urcat Regele Ferdinand I. Acesta era nepotul de frate al Regelui Carol I, care se stinsese fără a lăsa moștenitori direcţi. Regele Ferdinand I era căsătorit cu Regina Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Ţarului Rusiei. Vreme de doi ani, între 1914 și 1916, România a rămas neutră. Opinia publică românească era divizată între cei care doreau ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, pentru a elibera Basarabia ocupată de Rusia, și cei care doreau să intre în război, alături de Antantă, pentru a elibera Transilvania și Bucovina. În august 1916, Regele Ferdinand I și Regina Maria au decis ca România să lupte alături de Marea Britanie, Franţa și Rusia. Regele Ferdinand I a pus, astfel, interesele României mai presus de sentimentele sale, deoarece el însuși, născut și educat în Germania, ar fi preferat să lupte alături de Puterile Centrale. A rămas în istorie replica pe care Regele Ferdinand I i-a dat-o boierului Petre Carp, partizan al alianţei cu Puterile Centrale, care i-a spus că Hohenzollernii nu pot fi înfrânţi. “Vă înșelaţi, tocmai l-am înfrânt pe unul“, i-a replicat Regele Ferdinand I, cu referire la sine însuși. Istoria i-a dat dreptate Regelui României, care, în primele săptămâni de război, s-a văzut repudiat de propria sa familie, iar numele său a fost șters din Marea Carte a Hohenzollernilor. Armata română a intrat în august 1916, exact acum 100 de ani, în Transilvania și a eliberat sudul acestei provincii. Însă, atacată și de la sud de Bulgaria, nu a reușit să facă faţă contraatacului germano-austro-ungar. În toamna anului 1916, a fost ocupată Oltenia, apoi Dobrogea și Muntenia, cu tot cu capitala București. Regele, Regina, Guvernul, Parlamentul și Armata au fost nevoite să se refugieze la Iași, iar Moldova, rămasă liberă, a devenit locul unde a continuat rezistenţa românească.
În anul 1917, armata regală română a fost reorganizată și dotată cu armament modern, cu ajutorul unei misiuni militare franceze, condusă de generalul Henri Berthelot. Astfel, armata română, comandată de Regele Ferdinand I, a reușit să reziste atacurilor armatelor Puterilor Centrale, conduse de feldmareșalul Von Mackensen, apoi să treacă la contraofensivă. Regina Maria și Principele Moștenitor Carol al II-lea au dat dovadă de mare curaj și au mers adesea până în linia întâi a frontului. În plus, Regina Maria și-a riscat viaţa în timpul epidemiei de tifos care a secerat multe vieţi. Regina României a mers personal în spitale, pentru a-i îngriji pe răniţi și pe bolnavi, iar de atunci a rămas pentru vecie în inimile românilor. Însă România a fost nevoită să ceară armistiţiu, după ce în Rusia a fost detronat Ţarul Nicolae al II-lea, iar Imperiul Rus a intrat sub controlul bolșevic.
Noul Guvern al României, format din personalităţi filogermane, a negociat o pace separat cu Puterile Centrale, pe care regele a refuzat să o semneze. În primăvara anului 1918, Basarabia a proclamat Unirea cu Regatul României, iar în luna noiembrie 1918, Regele Ferdinand I a decis reintrarea României în război, alături de Antantă. După înfrângerea Puterilor Centrale, Bucovina, Transilvania, Crișana, Maramureșul și Banatul au decis, la rândul lor, Unirea cu România. Prăbușirea Imperiilor German, Rus, Austro-Ungar și Otoman crease conjunctura unirii tuturor provinciilor românești. Însă în anul 1919, Ungaria, unde fusese instaurată o republică bolșevică, a atacat România și Cehoslovacia.
Armata regală română, în componenţa căreia intrau și trupe ale voluntarilor ardeleni, a înfrânt Ungaria, a ocupat Budapesta și a desfiinţat republica sovietică maghiară. Au urmat grele negocieri pentru recunoașterea noilor graniţe ale României, iar printre personalităţile care au avut un rol hotărâtor în succesul diplomaţiei românești s-a numărat Regina Maria, care s-a deplasat personal la Conferinţa de Pace de la Paris. Misiunea reginei a fost un succes, iar tratatele de pace au recunoscut noile graniţe ale României. Niciodată, în toată istoria sa, România nu fusese mai mare și mai puternică.
În octombrie 1922, Ferdinand I și Maria au fost încoronaţi solemn ca Regi ai României Mari. Ceremonia a avut loc în Catedrala Încoronării, ridicată în Alba Iulia special în acest scop. În anul 1923, Regele Ferdinand I a promulgat o nouă Constituţie democratică, iar în acea perioadă s-a născut ideea unui turneu internaţional în care Regina Maria să promoveze România. În anul 1926, Regina Maria a ajuns în Statele Unite ale Americii, iar vizita sa a reprezentat un succes fulminant.
Toată această perioadă, deosebit de fastă pentru România, a fost umbrită de două evenimente. Primul dintre ele a fost reprezentat de decizia Principelui Moștenitor Carol al II-lea de a renunţa de facto la căsătoria cu Principesa Elena, născută Principesă a Greciei și Danemarcei. Principele Moștenitor Carol al II-lea a renunţat apoi la tronul României și s-a mutat în Franţa. În locul său a fost proclamat Principe Moștenitor fi ul său, Mihai I. Al doilea eveniment trist a fost moartea Regelui Ferdinand I, în 1927.
Acest text a apărut în ediția de colecție ”150 de ani cu regii României”, distribuită gratuit, la chioșcuri, împreună cu România liberă.
