“Posed un manuscris, marturie zguduitoare, privind prezenta romaneasca in arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este literatura de sertar a unui intelectual, ci apartine unei taranci, abia stiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii, o taranca din nordul Bucovinei care fara a fi vinovata si fara a fi judecata a fost ridicata de KGB in miez de noapte, impreuna cu cei trei copii mici ai ei, separata de sot si deportata in strafundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. In aceasta salbaticie a Siberiei a luptat pentru supravietuire 20 de ani. Aceasta extraordinara mama si-a ocrotit copiii cu pretul vietii dovedind o putere de sacrificiu si o rezistenta morala de exceptie. Renunta la propria hrana in favoarea copiilor, strabate zeci de kilometri prin tundra cu groaza in suflet in cautarea unor fructe cu care sa-si salveze copiii de scorbut, invata sa conduca sania cu caini si sa faca din parul animalelor imbracaminte pentru copii. Intra de doua ori in coma si de doua ori revine la viata, singurul tratament fiind iubirea nemarginita pentru copii si credinta in Dumnezeu.”
Sunt cuvintele dintr-o scrisoare catre Gabriel Liiceanu, trimise de Gheorghe Nandris, nepotul de frate al Anitei, prin care incredinta editurii Humanitas manuscrisul Anitei Nandris Cudla, 20 de ani in Siberia, aparut in prima editie in 1991 si acum reeditat. Este probabil cel mai cutremurator document ce ni s-a dezvaluit despre ce a insemnat deportarea, mai ales cea a bucovinenilor, care oricand poate rivaliza cu cea mai buna literatura pe aceeasi tema a unui autor profesionist. Alaturi de tot ce a povestit Elisabeta Rizea constituie dovada limpede si fara adaos a suferintei si indurarii de care e in stare o fiinta omeneasca.
Publicam in acest numar din Aldine un documentar cuprinzator despre politica deportarii pe care autoritatile sovietice au aplicat-o sistematic si diabolic populatiei romanesti din teritoriile ocupate in urma raptului din vara lui 1940. Evident, multi vor spune : “lucruri cunoscute”, adica fumate, cu acea pangaritoare superficialitate care ne caracterizeaza dupa anul 2000. Asemanator, si memoriile Anitei Nandris pot fi socotite ceva clasat. In fata timpului suntem, desigur, neputinciosi, iar uitarea, vorba veche, e fatala. Uitam si uitand nici sufletul nostru nu mai poate respira aerul tare al autenticitatii. Suntem mai degraba impresionati de pumnii pe care si-i impart cu darnicie fotbalistii si antrenorii lor decat de ce s-a intamplat in urma cu 60 de ani, capitole neverosimile prin brutalitatea lor, pe care insa istoria le-a inghitit, le-a mistuit si le-a eliminat.
Se pune urmatoarea intrebare : daca femeia aceasta a trecut prin ce a trecut, de unde a mai avut putere sa puna pe hartie experienta ei ? Oare depasirea unui anumit prag al suferintei nu ne face muti ? De unde sa mai avem puterea povestirii ? In primul rand, nu e vorba de povestire, ci de marturie. In al doilea rand, nu am mai fi oameni, daca nu am spune ce se intampla cu noi, adica nu am comunica. Iar in al treilea rand fiecare cuvant adevarat e carne si sange, facand astfel o transfuzie celor care mimeaza ca traiesc. Tragedii ale trecutului ne ajuta acum sa traim. Din umbre care bantuie Mall-urile redevenim oameni.
