Un divorţ controversat, neacceptat de Biserică, precum şi o aventură sentimentală cu o unguroaică
l-au izolat de prietenii săi vechi pe liderul Partidului Naţional Român, Iuliu Coroianu.
Una dintre cele mai tulburătoare drame l-a avut ca erou tocmai pe redactorul Memorandumului românilor ardeleni din 1892, Iuliu Coroianu. Este vorba de autorul unuia dintre cele mai importante documente politice din istoria românilor. Iuliu Coroianu, unul dintre cei mai străluciţi avocaţi din Transilvania, era, totodată, unul dintre cei mai buni oratori şi unul dintre cei mai capabili lideri ai Partidului Naţional Român (PNR).
Iuliu Coroianu era legat prin relaţii de rudenie sau de prietenie cu cele mai nobile familii ale românilor ardeleni. Aşa ar fi familia liderului PNR, Ioan Raţiu, ori cea a viitorului premier român, Iuliu Maniu, care se nu-mă-ra, de altfel, printre nepoţii lui Iuliu Coroianu. De altfel, Iuliu Coroianu era el însuşi descendentul uneia dintre dinastiile de preoţi greco-catolici din Transilvania. Tatăl său, Deemtriu Coroianu, a fost vicar foraneu de Şimleul Silvaniei, apoi vicar capitular de Gherla. Iuliu Coroianu nu a devenit preot, ci avocat şi politician. Talentul său l-a propulsat printre liderii PNR şi l-a făcut să fie redactorul Memorandumului, momentul care a marcat apogeul luptei pentru emancipare politică a românilor ardeleni din Transilvania secolului al XIX-lea.
Implicarea s-a i-a adus şi o condamnare la închisoare, pronunţată la Cluj, în actuala clădire a Muzeului Etnografic, în data de 7 mai 1894. Judecătorii maghiari au considerat că Memorandumul, înaintat împăratului austro-ungar Franz Joseph, dar nedeschis de acesta, ar fi un atentat împotriva statului ungar. Cei 14 fruntaşi ai românilor ardeleni, inclusiv Iuliu Coroianu, au fost condamnaţi la o pedeapsă cumulată de peste 31 de ani de închisoare. Ei au fost întemniţaţi la Seghedin şi Vaţ, iar persecutarea lor i-a transformat în adevăraţi martiri. Me-mo-ran-diştii au devenit eroi de balade. Una dintre ele a fost compusă chiar de badea George Cârţan, care a devenit celebru după ce a mers pe jos până la Roma. „Eu, cioban George Cârţan,/ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân la Seghedin n-oi da/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţă svârliţi”, sună balada lui badea Cârţan.
Idila cu fiica lui Ioan Raţiu
Întemniţarea la Seghedin a adus o schimbare majoră în viaţa lui Iuliu Coroianu. Deşi era căsătorit cu Cornelia, fiica preotului greco-catolic din Morlaca, Iuliu Coroianu s-a implicat într-o idilă cu frumoasa Dorina Raţiu, fiica lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR. Dorinţa sa de a divorţa de Cornelia a împărţit în două societatea românească. Biserica Greco-Catolică s-a opus divorţului, iar acest lucru l-a îndepărtat pe Iuliu Coroianu de o parte dintre prietenii săi, inclusiv de preotul greco-catolic din Şişeşti, Vasile Lucaciu, unul dintre me-mo-ran-diş-tii care au fost aruncaţi în temniţă. Totuşi, Iuliu Coroianu a obţinut divorţul în 1895, iar în august 1897, el s-a căsătorit cu Dorina Raţiu. Însă, în iunie 1904, Dorina Raţiu a murit. Iuliu Coroianu a încercat să îşi uite durerea prin implicarea în afaceri, pentru că relaţiile sale cu unii dintre liderii PNR se răciseră. El a cumpărat mai multe mine de aur şi argint în judeţele Alba, Turda şi Hunedoara. Aceste mine, în cele din urmă, au ajuns în proprietatea nepotului său, Iuliu Maniu. Însă afacerile i-au mers prost.
Căsătoria cu Ana Nyari
Iuliu Coroianu s-a mutat la Budapesta, unde a trăit în perioada 1907-1918, căsătorit cu o unguroaică, Ana Nyari, care i-a dăruit o fetiţă, Clara. Această căsătorie şi afacerile proaste au adus îndepărtarea lui Iuliu Coroianu de puţinii prieteni pe care îi mai avea. Se pare că experienţa aceasta l-a determinat pe Iuliu Maniu să renunţe la căsătoria pe care o proiectase cu o farmacistă unguroaică, Clara, astfel că nepotul lui Iuliu Coroian a rămas celibatar până la finalul vieţii, pe care şi-a dedicat-o cauzei naţionale. Iuliu Coroianu a reuşit să supra-vieţuiască cu ajutorul veniturilor obţinute cu ajutorul profesiei de avocat. Însă familia i-a rămas alături.
Renaştere politică
Unirea Transilvaniei cu România şi promovarea unei noi generaţii de lideri ai PNR, condusă de Iuliu Maniu, au adus o reabilitare pentru Iuliu Coroianu, care a devenit membru al Marelui Sfat Naţional Român, cel care a hotărât, la 1 Decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România. Apoi, Iuliu Coroianu a devenit ministru al Agriculturii în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, adică în guvernul provizoriu românesc al acestei regiuni, Consiliu condus de Iuliu Maniu. În anul 1919, el a devenit senator al noului stat România Mare. Deşi avea mai mult de 70 de ani, el a redevenit unul dintre cei mai apreciaţi lideri ai românilor din Transilvania.
Sărac datorită generozităţii
Însă renaşterea sa politică nu i-a adus nici reconcilierea cu vechii săi prieteni, nici prosperitatea de odinioară. Iuliu Coroianu a murit sărac, pe 29 martie 1927, după ce trăise din veniturile modeste oferite de nepotul său, Iuliu Maniu, care cumpărase minele falimentare ale redactorului Memorandumului. Apropiaţii săi spun, în memorialistica vremii că Iuliu Coroianu a fi putut să trăiască mulţumitor din aceste venituri, însă generozitatea faţă de săraci îl determina să împartă acestora puţinul avut de care dispunea.
