Oricum am privi mersul nostru si al celorlalti, fie la propriu, fie metaforic, nu prea avem cuvinte de lauda. Cei mai multi dintre noi nu stam bine cu pasii, cu mersul… prin zilele, anii ce-i traim. M-am mirat chiar ca la acest fapt se refera cu atata asprime insasi intelepciunea populara, aratandu-i astfel pe cei nevolnici si rai: "Geme pamantul sub el" sau "Cum de-l rabda pamantul?!" Iar despre cei prosti: "Calca in strachini." Cu alte cuvinte, oamenii nevrednici si rai nu numai ca strivesc prin mersul lor in viata tot ce intalnesc in cale, dar "produc" durere insusi pamantului pe care calca, asa cum zice atat de poetic vorba din popor, incat il fac pe acesta sa geama sub pasii lor. Insa pamantul ne rabda, fiindca aceste dureri, aceste rani facute de calcatura celor rai, nevrednici si prostii ce "calca-n strachini" sunt alinate de cei blanzi, intelepti, buni – mersul acestora fiind pentru scoarta pamantului ca o mangaiere.
Astfel, se spune ca Sf. Serafim de Sarov era asa de bun si bland incat, cand mergea, nu atingea pamantul cu talpile, ci "calca doar pe varful firelor de iarba". Ce bine are fi sa ne putem invrednici si noi a merge in viata nu "calcand in strachini", nu "facand sa geama pamantul sub noi", ci calcand macar arareori in viata, ca Sf. Serafim de Sarov, doar pe varful firelor de iarba! Doamne, ce imagine frumoasa si potrivita semenilor nostri buni, vrednici, cu comori stranse in suflet!
