Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Clinton si Eltin modeleaza tranzitia Rusiei spre democratie, 1993 - 2000

In 2004, la New York, in editura Alfred A. Knope, aparea lucrarea voluminoasa intitulata My Life (957 p. text plus 42 p. index) apartinand penultimului presedinte american, William J. Clinton, in functie la Casa Alba timp de doua mandate, in anii ...

Share

Rl online 0 comentarii

15.07.2005 - 00:00
In 2004, la New York, in editura Alfred A. Knope, aparea lucrarea voluminoasa intitulata My Life (957 p. text plus 42 p. index) apartinand penultimului presedinte american, William J. Clinton, in functie la Casa Alba timp de doua mandate, in anii 1993 - 2000. Nascut in 1946 si fiind unul dintre cei mai tineri presedinti americani, Clinton apartine unei generatii nascute dupa cel de-al doilea razboi mondial, crescute in atmosfera Razboiului Rece si a transformarii SUA intr-o supraputere mondiala aflata in competitie si confruntare cu URSS. Statul bolsevic, dupa rolul jucat in prabusirea nazismului german, caruia initial i-a fost complice la impartirea Europei - isi impunea de facto un statut de supraputere mondiala, dominand militar si politic jumatatea de rasarit a Europei, cu punctul cel mai inaintat Berlinul, pana unde pusese piciorul Armata Rosie. Kremlinul mai domina si o parte a Pacificului si Asiei prin exportul comunismului in China si nordul Coreei, precum si prin amenintarea cu extensiunea modelului lui de organizare intr-un sir intreg de state subdezvoltate de pe toate meridianele globului.
Cartea de memorialistica a lui Clinton nu este o simpla naratiune bazata pe amintiri tarzii, ci o adevarata fresca a unei intregi epoci intinsa pe o jumatate de secol, evocata prin recursul la date istorice cu caracter politic si social-economic, dar cu deosebire prin prisma unor fapte si evenimente apartinand propriei lui administratii si implicari in viata politica americana la Washington, ca presedinte, sau in statul Arkansas, mai intai ca "attorney general" (16 ani) si, apoi, ca guvernator (12 ani).
Avem in fata deci o importanta sursa documentara, care dezvaluie o multitudine de fapte si o intreaga ideologie asupra modului in care, in jumatatea de secol aflata in stare de confruntare cu Kremlinul, supraputerea americana si-a mobilizat eforturile pe planurile cresterii social-economice si dezvoltarii politice si militare, avand drept tinta asigurarea prosperitatii interne si a libertatilor constitutionale si cetatenesti. Din cartea lui Clinton rezulta efortul american de a promova la scara mondiala o actiune politico-militara de zagazuire a comunismului si impiedicarea instalarii lui in unele state subdezvoltate, momite cu falsul model comunist care le-ar fi asigurat descatusarea de sub diverse tiranii si lichidarea saraciei endemice a maselor muncitoare. O asemenea politica preventiva de zagazuire a contagiunii comuniste dincolo de limitele in care Kremlinul stapanea prin Armata Rosie - aceasta constituindu-se in una din principalele contradictii dintre supraputerea americana si cea sovietica - rezulta si dintr-o amara experienta a SUA in relatiile cu URSS din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Caci tocmai lipsa unei asemenea precautiuni din partea SUA si Marii Britanii permisese lui Stalin ca, dupa eliberarea Germaniei de nazism, sa se instapaneasca ca "protector" in jumatatea orientala a continentului european, pretutindeni unde pusese piciorul Armata Rosie.
Ca atare, My LifE a lui Clinton contine o informatie extrem de bogata despre un sir de aspecte ale contradictiilor din relatiile americano-sovietice, cu sublinierea perioadelor de confruntare, a diferitelor puncte fierbinti - fara a atinge pragul razboiului -, dar si a momentelor de cooperare pentru salvarea pacii mondiale din timpul presedintilor Truman, Eisenhower, Kennedy, Nixon, Carter, Reagan etc. Este o epoca ce-si pune puternic pecetea pe intreaga copilarie si tinerete a lui Clinton - cum rezulta din aceste memorii -, mai cu seama din anii studiilor universitare facute la Georgetown, Oxford, Yale si New Haven.
Adancit in asemenea studii ca universitar, pasionat de politica si diplomatie, cu o privire istorico-politico-filosofica asupra lumii in care traia, ingrijorat de conflictul vadit ireconciliabil dintre cele doua supraputeri mondiale, transpus uneori in razboaie devastatoare ca acelea din Coreea si Vietnam, Clinton este dornic sa confrunte acel antagonism cu realitatea. Aparuse deci imperios pentru el in anii 60 ai secolului trecut aprofundarea doctrinei comuniste, incepand de la Marx si sfarsind cu cei ce se considerau descendentii acestuia, fauritorii marilor imperii comuniste: Lenin, Stalin si Mao.
Interesul in aceasta directie a aparut relativ timpuriu, la inceputul studiilor universitare. In septembrie 1964, dupa absolvirea liceului de la Hot Springs (Arkansas), student la Georgetown University School of Foreign Service, Clinton a intalnit un mediu profesoral experimentat in teoria si practica comunismului. Profesorii lui erau in mare parte refugiati din estul Europei, remarcati nu numai prin cunostinte in domeniu, dar si prin anticomunismul profesat in randul studentilor.
Aceste prime contacte cu teoria si practica comunismului s-au amplificat la Oxford, prin studii sistematice. In noiembrie 1968, de pilda, Clinton se remarca prin eseul asupra rolului teroarei in sistemul totalitar sovietic. Sustinerea lucrarii o facuse in fata emigrantului polonez, prof. dr. Zbigniew Pelczynsky. Atunci, in urma studiilor, rezumase teroarea astfel: "un bisturiu steril care taie in corpul colectiv, indepartand excrescentele tari ale diversitatii si independentei".
Cunostintele lui Clinton despre comunism se amplificau - la Oxford - si in contact cu studiile speciale elaborate de amicii lui Strobe Talbot si Frank Aller. Daca primul scrisese o carte despre memoriile lui Hrusciov, cel de-al doilea facuse o teza de doctorat despre revolutia chineza si instaurarea puterii lui Mao. Clinton - ca si alti americani - cunoscusera pe Hrusciov doar din confruntarile televizate ale acestuia cu Nixon si Kennedy. Acum, el participa la dezbateri asupra celor doua carti realizate de amicii lui despre conducatorii celor doi giganti comunisti - Rusia si China -, adversari ireductibili ai SUA. Clinton afla amanunte despre denuntarea de catre Hrusciov a exceselor criminale ale lui Stalin, precum si despre declaratiile aceluiasi conducator din Kremlin de a sfarsi Razboiul Rece. El consemna: "Hrusciov era un reformator si de un caracter fascinant". Clinton fusese neindoielnic impresionat de povestirile lui Talbot care publicand memoriile lui Hrusciov "scurse" in SUA dupa rasturnarea acestuia de catre Brejnev, dezvaluise un intreg sistem de intrigi si crime pe care se baza guvernarea Kremlinului. Este ceea ce l-a determinat pe Clinton sa conchida ca "Khrushchev Remembers" au constituit "o majora contributie in Occident, spre intelegerea faptelor si tensiunilor interne ale URSS, marind speranta ca intr-o zi reformele interne ar putea sa aduca mai multa libertate si deschidere".
Interesul lui Clinton pentru studiul comunismului era dictat si de necesitatea situarii lui ca tanar democrat in viata politica americana in general. Caci el devenise un admirator al senatorului de Arkansas, Fulbright, ajuns exponentul unui alt mod de gandire mai ales dupa 1966, cand publicase cartea The Arogance of Power. Clinton retinuse predilect ideea ca puterea nu trebuia sa fie un scop in sine, ci un mijloc de realizare a prosperitatii societatii. Apreciase, de asemenea, atitudinea nuantata a aceluiasi senator fata de comunism, dar si curajul cu care il infruntase pe senatorul Joe McCarthy care, prin anticomunismul lui extremist, intimida numerosi politicieni de la Washington, desfasurand in SUA o adevarata isterie antiintelectuala.
In anii '60, Fulbright pleda pentru o politica de deschidere fata de URSS si fata de natiunile est-europene, sustinand ca valorile americane sa fie impuse nu prin forta armelor, ci prin puterea de exemplu a ideilor. Principiul acesta era de necombatut, dar senatorul de Arkansas nu lua in calcul ca o atare confruntare de idei nu putea strapunge cortina de fier care separa lumea comunista de cea democratica. Ca fost student la Oxford in 1925, acest senator explica tragedia celui de-al doilea razboi mondial prin masurile drastice impuse Germaniei de Franta si Marea Britanie prin Tratatul de la Versailles, in 1919. De aici concluzia ca SUA sa coopereze cu Moscova, in pofida actiunilor ei expansioniste la scara mondiala.
Influentat de o asemenea conceptie, tanarul Clinton se deosebea de lideri democrati ca Lindon Johnson, care privea comunismul ca un grav pericol ce trebuia stavilit. Johnson, ca de altfel, un alt model al lui Clinton, Kennedy, considerau comunismul o boala ce infecta natiunile cu ostilitate si agresivitate impotriva libertatilor individuale. De aici catalogarea lui Fulbright de catre acei "soimi" drept "naiv". Caci in politica SUA fata de expansiunea mondiala a comunismului sovietic se impusese deopotriva in randul republicanilor si al democratilor guvernamentali strategia "indiguirii", formulata inca din 1946 de catre George Kennan, un fost ambasador al Washingtonului la Moscova expulzat de Stalin, adica o politica de utilizare echilibrata a tuturor mijloacelor diplomatice si chiar militare de stavilire pe toate meridianele lumii a exportului de totalitarism comunist.
Prin relatii in partidul democrat unde activa de tanar, Clinton fusese angajat in timpul liber pe langa "The Foreign Relations Commitee" condus de senatorul Fulbright, care devenise unul din centrele nationale "de dezbateri asupra politicii externe americane". El desfasura aici o munca de documentare, printre alte sarcini avand lectura ziarelor principale din SUA si efectuarea de taieturi cu articole sau fragmente din acestea referitoare la politica externa americana. Prin tot ce intreprindea - credea tanarul Clinton - senatorul Fulbright urmarea "sa educe pe americani despre complexitatea vietii si politicii in nordul si sudul Vietnamului, restului Asiei de sud-est si Chinei".
In aceasta privinta, in randul democratilor se ciocneau doua tendinte contradictorii. Daca Lindon Johnson si Dean Rusk actionau pentru stoparea expansiunii comunismului in sudul Vietnamului, concordant cu strategia "indiguirii" a lui George Kennan, dar si din necesitatea apararii prestigiului si credibilitatii SUA in lumea libera, Fulbright era de o alta parere. Acesta, aplaudat de tanarul Clinton, considera inadmisibil sprijinul guvernului american pentru regimul dictatorial din Vietnamul de sud, ca de altfel si acelasi concurs pentru regimurile autoritare din America latina, remarcate doar prin teroarea anticomunista ce acoperea multe faradelegi1.
Dar flagelul razboiului din Vietnam - potrivit lui Clinton - isi punea pecetea nu numai asupra vietii politice americane, ci si asupra tineretului incorporat si trimis sa lupte pentru "indiguirea" comunismului, din randul lui cazand numeroase victime in morti si raniti. Ostil acelui razboi, Clinton, in vara anului 1967, la Washington, participa la demonstratii impotriva razboiului, dar si impotriva totalitarismului comunist, colaborand cu reprezentanti ai "natiunilor captive" din estul Europei, cu precadere din tarile Baltice.
Clinton insusi, de varsta incorporarii, traverseaza grele incercari cu privire la atitudinea personala. Cum putea sa concilieze doua necesitati ce se excludeau antagonic? Il batea gandul sa abandoneze universitatea, dand curs ordinului de incorporare. Cerand sfatul unui sef din Comitetul Fulbright, el a fost descurajat cand s-a aratat dispus a se inrola, cu pretul abandonarii studiilor universitare. Se consola cu gandul ca era fiul unui veteran de razboi, in sinea lui purtandu-se o lupta "personala cu vinovatia, cum faceau mii de americani care-si iubeau tara, dar urau razboiul".
Si totusi, o atare atitudine era perceputa de o parte a poporului american, in Arkansas, statul de origine al lui Clinton, cel putin ca o capitulare in fata comunismului. Resimtea o atare atitudine in vara lui 1968, in vacanta, cand Clinton insotea pe senatorul Fulbright in campania electorala pentru un nou mandat. Senatorul avea un prost renume pentru pozitia potrivnica razboiului din Vietnam, motiv pentru care in ochii unor electori era perceput drept comunist. Clinton urmarea schimbul de replici dintre senator si alegatori care il considerau un fel de comunist deghizat. In acest sens candidatii democrati pentru care Clinton facea propaganda erau combatuti invocandu-se argumente false, incat pana si importul de incaltaminte din Romania comunista, de pilda, pe fondul reducerii activitatii unor intreprinderi similare din Arkansas, aparea ca un sprijin in favoarea comunismului.
Reintors dupa aceste experiente la Oxford University, Clinton decidea sa cunoasca direct, prin vizite, atat Europa occidentala cat si partea rasariteana a continentului, in primul rand supraputerea sovietica. Cu alte cuvinte, planuia sa ia contact nu numai cu lumea occidentala, ci si cu asa-numitul socialism real, acel mitologic "viitor fericit al intregii omeniri". Dintr-o asemenea perspectiva, in vacanta de primavara (martie 1969), Clinton se deplasa in Belgia, apoi, prin Cologne, ajungea in Germania federala. Cu un prieten german insista sa viziteze predilect Bavaria, scopul fiind sa ajunga la frontiera Republicii Democrate Germane, limita de demarcatie intre capitalism si comunism si de separare a continentului european intre cele doua blocuri militare conduse de supraputerile SUA si URSS. Ce retinuse Clinton aruncandu-si privirile peste cortina de fier? Cum mentioneaza el gardul de sarma ghimpata care despartea nu numai natiunea germana, ci doua lumi complet diferite si aruncate intr-o stare de adversitate ce parea ireconciliabila si vesnica.
La finele lui decembrie 1969, tot de la Oxford, Clinton hotara sa ajunga la Mecca comunismului, Moscova. Era o calatorie de 40 de zile cu trenul pornind de la Amsterdam la Moscova si strabatand capitalele statelor scandinave: Copenhaga, Oslo si Stockholm, pentru ca, apoi, sa ajunga in Finlanda. In ajunul anului nou 1970, Clinton s-a urcat intr-un tren spre frontiera URSS urmand aceeasi ruta folosita de Lenin in 1917, oprindu-se la Leningrad, statia Finlanda. Traseul acelei calatorii il studiase indelung, folosind cartea lui Edmund Wilson, To the Finland station, o lucrare ce descria drumul urmat de Lenin in 1917, cand aparuse in Rusia spre a declansa revolutia bolsevica.
In trenul pus in miscare spre Leningrad, in ajunul anului nou 1970, Clinton intalnea "primul comunist viu, un granicer scurt si indesat, cu aspect ingeresc". Era o deosebire contrastanta intre acea figura angelica a granicerului si aceea a tanarului american cu plete si barba, cizme din piele netabacita si o jacheta "bob de mazare" de marinar. Neindoielnic ca granicerul sovietic i-a privit indelung si cu suspiciune bagajul, intrebandu-l intr-o engleza stricata daca poseda, in loc de droguri Ð cum se astepta tanarul american Ð "dirty books". Clinton l-a dezamagit pe granicer caruia i-a deschis geamantanul si i-a aratat, contrariindu-l, cartile lui Dostoievski, Tolstoi si Turgheniev. Scapat cu bine din vama si in timp ce trenul s-a pus in miscare, Clinton intalnea intamplator un calator vorbitor de germana, un fost antrenor de box estonian participant la Olimpiada din 1936 din Germania. Acel estonian n-a ezitat sa-i spuna ca intr-o zi mai mult sau mai putin indepartata, patria lui va fi din nou libera, ceea ce s-a intamplat dupa circa trei decenii. In anul 2002, cand a calatorit la Tallin ca presedinte al SUA, Clinton a relatat public, cu multa satisfactie despre acea intamplare.
In dimineata anului nou 1970, Clinton a inceput cinci zile "uluitoare" la Moscova. Isi pregatise "a guide book"-ul englezesc, caci nu putea sa citeasca in chirilica pliantele rusesti. S-a inregistrat la "National Hotel, just off Red Square". Persoana care il putea ajuta sa se orienteze prin metropola comunismului era Nikki Alexis. O cunoscuse anterior, dar nu in Rusia, si-i fusese iubita. Era o femeie "uluitoare", nascuta in Martinica, locuind insa la Paris, unde tatal ei era diplomat. Nikki studia la Lumumba University la Moscova, cu numele liderului congolez omorat in 1961, aparent cu complicitatea CIA. Cei mai multi studenti erau tineri din tarile subdezvoltate, cu deosebire Asia si Africa. Sovieticii sperau ca, educandu-i, vor face din ei convertiti la intoarcerea in tarile lor. Aici Clinton, cu ajutorul lui Nikki, cunoaste amici si amice ale acesteia.
Urmarit la hotel si in plimbarile lui prin Moscova de KGB-isti, Clinton s-a apropiat de un Oleg Rakito, vorbitor de engleza si Ð cum se recomandase el insusi Ð "lucrator pentru guvern", insarcinat "sa-si arunce ochii" asupra lui. Oleg Rakito, ca de altfel si un sofer, impreuna cu sora sa, dar si alti anonimi erau mai ales interesati sa afle de la Clinton cat mai multe informatii despre SUA, deosebite de acelea trucate oferite populatiei de Kremlin. Este posibil Ð scrie Clinton Ð ca Oleg Rakito sa-l fi "stors" de informatii indeosebi pentru ca se aflase ca fusese activist in staful politic al senatorului american Fulbright, un democrat cu idei mai placute Moscovei. Tanarul american fusese impresionat de interesul si simpatia aratate lui de catre oamenii de rand. Astfel, abia urcat in metrou, fusese remarcat de necunoscuti care, abordandu-l intempestiv, il salutasera in engleza cu un bun venit! Mai remarcase, de asemenea, un anumit efect pozitiv in relatiile sovieto-americane gratie politicii de destindere promovata de Nixon, adica informatii despre SUA transmise prin TV, ca de pilda debarcarea pe luna a astronautilor americani. In acest sens Clinton scrie: "Rusii invidiau libertatea noastra si presupuneau ca noi toti eram bogati".
Dupa cele cateva zile si nopti petrecute intens la Moscova, cu trenul, la 6 ianuarie 1970 Clinton pleca spre Praga. Aici voia sa se informeze direct de situatia politica a acestei tari care in 1968 cunoscuse asa-numita "primavara" politica, o larga miscare populara in directia unui "socialism cu fata umana" intruchipat de liderul comunist Dubcek. Clinton gasise Praga inca "ametita" de acele evenimente zdrobite de trupele Tratatului de la Varsovia in frunte cu Armata Rosie, cu exceptia Romaniei. S-a cazat la parintii unui coleg si amic de la Oxford, Ian Kopold, intelectuali proeminenti implicati in miscarea reformista cehoslovaca. Clinton era surprins ca, desi sub dura ocupatie, cehoslovacii nu pareau sa-si piarda increderea si speranta in triumful cauzei lor eliberatoare de sub cizma sovietica. Mai constata cat de ardenta era simpatia tineretului acestei tari fata de SUA si, spre deosebire de el, cat de mult sustineau Washingtonul in razboiul din Vietnam.
La capatul acelei calatorii care il ducea in SUA, dupa peregrinari memorabile menite a-i satisface interesul si curiozitatea despre acea lume inchisa a comunismului est-european, tanarul american ce se instruia spre a deveni un politician democrat, comparand acele realitati cu cele din lumea libera, era incercat de puternice sentimente patriotice, necunoscute pana atunci. Cum scrie el, atunci "descoperise" ca tara lui "era inca un far de lumina pentru oamenii care sufereau" sub tirania comunista.
In noiembrie 1970, in campania electorala pentru congres, ca sef districtual pentru statul Arkansas, Clinton remarca in actiunea de promovare a democratilor, chiar in mediile muncitoresti, cat de adanc si confuz se punea semnul egalitatii intre radicalismul democrat si comunism. Insusi vicepresedintele SUA, Spiro Agnew, lansat in lupta politica, nu ezita sa atace pe unii democrati, printre ei fiind insusi tanarul Clinton, considerat, pentru ca se opunea razboiului din Vietnam, nu numai un "hippy", ci si un "revizionist marxist". Pentru cei ce promovau idei de dreptate sociala si egalitate rasiala - cum facea Clinton Ð blamul de comunism influenta o parte a electoratului. In 1974, de pilda, candidand la functia de "attorney general" in Arkansas, unii electori Ð pentru pletele purtate - il considerau atat un "hippy", cat si un "comunist".
Asemenea prejudecati inoculate de republicani in opinia electoratului american, spre a-si compromite adversarii politici, nu i-au putut bara ascensiunea impetuosului tanar Clinton aspirant spre functii publice, mai intai in statul lui Arkansas, unde timp de multi ani, in afara de "attorney general", incepand cu 1976, se facea ales de mai multe ori si ca guvernator, din 1979. Experinta aceasta politica si juridica - potrivit memoriilor lui - ii deschidea calea spre ascensiune in randul liderilor democrati, ajungand treptat figura lor proeminenta si, in fine, presedintele SUA cu doua mandate, in anii 1993-2000, intr-un moment hotarator, de tranzitie a comunismului mondial de la totalitarism la democratie.
Preocupat multi ani de prosperitatea statului lui, Clinton nu numai ca se maturiza fizic si politic, dar asista in decursul anilor scurs si la evenimente epocale. In noiembrie 1989 Ð la prabusirea zidului Berlinului si a comunismului est-european Ð el era guvernator al statului Arkansas, functie detinuta de mai bine de un deceniu. Intrevedea in acele schimbari sfarsitul Razboiului Rece. Faptul acesta ii starnea nostalgia acelei calatorii efectuate la Moscova cu aproape doua decenii in urma, cand simtise dar si intuise dorinta de libertate a tinerilor rusi intalniti. Primind bucati din zidul afaramat al Berlinului, Clinton se simtea plin de mandrie pentru fermitatea fata de comunism a presedintilor americani incepand cu Truman si pana la acel actual, George Bush.
Cu gandul la lumea postcomunista si la relatiile ei cu SUA, in iunie 1991 Clinton se deplasa la Baden-Baden (Germania) spre a participa la o conferinta politica a unor lideri europeni. In afara de aceasta, el era interesat de evenimentele in curs de desfasurare la Moscova. Se deplasa aici intr-un moment cand Boris Eltin "era pe punctul sa fie ales presedinte al Republicii Ruse, cu o mai mare repudiere explicita a sistemului economico-politic decat o facuse Gorbaciov". Clinton sesiza ascensiunea intr-o asemenea conjunctura a unui nou lider rus, Boris Eltin, care, spre deosebire de Gorbaciov incurcat in prestroika si glasnosti, repudia hotarat insusi sistemul totalitar comunist.
Si Clinton avusese intuitie. Caci ales presedinte, prin sfidarea pucistilor care voiau sa restaureze tirania stalinista, Eltin devenea exponentul democratiei, ceea ce Ð potrivit memoriilor Ð "galvanizase sprijinul international". Ca atare, pucistii nu numai ca esuau in tentativa lor de lovitura de stat, dar provocau si o miscare interna de larga anvergura, care in toamna anului 1991 permiteau independenta republicilor sovietice si sfarsitul "imperiului raului".
Toate aceste prevederi la scara mondiala gaseau pe Clinton angajat in lupta pentru obtinerea presedintiei SUA, preocupat insistent de formularea strategiei relatiilor americano-ruse, intr-un moment in care imperiul sovietic se sfaramase, iar el, ca viitor presedinte ar fi avut de promovat o politica total inedita, neexperimentata de antecesorii lui la Casa Alba. Ce forma trebuia sa imbrace relatiile cu Moscova, o supraputere destramata in primul rand de esecurile sale interne, dar cu atat mai periculoasa in acea faza muribunda si imprevizibila din punct de vedere politic, cu cat dispunea de un arsenal nuclear devastator.
Ocazia de a se lansa pe o asemenea cale era oferita de prezenta la Washington a lui Eltin, recent alesul presedinte al Republicii Ruse Ð reconfigurata ca atare dupa prabusirea imperiului -, venit sa-l intalneasca pe presedintele american George Bush. Clinton il intalnea pe Eltin la 18 iunie 1992, ca lider al opozitiei democrate. Presedintele rus i s-a parut politicos si prietenos, desi ii vorbise "de sus". Clinton insa ii scuza un asemenea ton, caci ii purta o mare admiratie pentru modul curajos in care infruntase pe pucisti si indeosebi pentru contributia fortelor raliate in jurul lui, cele care condusesera actiunea de inlaturare a tiraniei comuniste. In discutiile cu Eltin, acesta nu-i ascunsese increderea si preferinta in realegerea lui George Bush, consolandu-l pe Clinton cu un viitor frumos. La finele discutiei, candidatul democrat la presedintie ramanea convins ca Eltin era omul potrivit sa conduca Rusia post-sovietica, despartindu-se de acesta cu parerea ca ar putea sa colaboreze bine cu el, daca ii va succeda lui Bush.
Devenit presedinte in noiembrie 1992, spre dezamagirea lui Eltin care nu ezita sa-l felicite, pana la preluarea functiei, in a doua parte a lunii ianuarie 1993, Clinton avea in vedere nu numai instalarea la Casa Alba, ci si evenimentele din Rusia. Cum le percepea? Insemnarile lui atesta urmatoarele: economia era un veritabil abator (macelarita); Eltin se confrunta cu o opozitie crescanda din partea ultranationalistilor si comunistilor neconvertiti; retragerea trupelor rusesti din Tarile Baltice fusese stopata. In plus, aceasta supraputere muribunda starnea ingrijorare datorita imensului ei arsenal nuclear. Clinton era informat de presedintele Bush, inca in functie, de negocieri incepute de el pentru un tratat START II, ceea ce se impunea a fi finalizat la timp printr-o calatorie la Moscova. De aici acordul lui Clinton ca presedintele Bush sa-l semneze, iar el sa-i asigure ulterior ratificarea.
Preluand presedintia in ianuarie 1993, Clinton reflecta si mai profund asupra relatiilor cu Eltin. Ce directie sa se imprime acestora intr-un moment in care Rusia si Europa rasariteana erau convulsionate de crizele provocate de despartirea de comunism? De aici intelegerea profunda a tanarului presedinte american a unei legaturi solide intre el si Eltin Ð politicianul rus cel mai indicat, fara a fi perfect si in ciuda unei firi autoritare, de a distruge vechile structuri economice si politice ale statului si societatii sovietice. Interesul american era de a-l sustine pe Eltin sa asigure o tranzitie lina de la totalitarismul comunist la democratie. Obiectivul acesta era un imperativ imediat. Caci Clinton, urmarind desfasurarile social-politice din Rusia, constata ca elementele reactionare, adica dogmatice si staliniste, nu se resemnau si deveneau tot mai infuriate de pierderea puterii. Ele il contestau viguros pe Eltin, printre altele opunandu-se hotararii acestuia de retragere a trupelor din Tarile Baltice si incalzind la focul nationalismului dezlantuit ideea imperiala. Ingrijorarea lui Clinton se accentua observand ca, in Rusia, crima organizata instalata in vacuumul de putere creat de prabusirea statului sovietic, se extindea la nivel global. Eltin distrusese vechiul sistem, dar nu reusise inca sa creeze un altul nou bazat pe lege. Misiunea lui de a conduce Rusia spre democratie era anevoioasa pentru ca Duma, noul parlament ales, era alcatuit din oameni vechi, iar, in plus, Eltin insusi era mai mult despot luminat decat un presedinte democrat. Si trasatura aceasta il definea pentru ca avea o aversiune totala fata de orice compromis. Acesta - este drept - era greu de atins in relatiile dintre doua tabere antagonice si aproape ireconciliabile.
Ce putea face SUA spre a sustine pe Eltin in actiunea lui de tranzitie de la comunism la democratie? Clinton, ca de altfel si fostii presedinti Bush si Nixon - acesta din urma consultat datorita experientei in relatiile cu Moscova - decidea ca Rusia sa fie ajutata financiar. Si in aceasta privinta trebuiau antrenate toate statele apartinand grupului G - 7 (SUA, Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, Canada si Japonia). Acordul acestora fusese deja obtinut de Bush, pentru un ajutor dat Rusiei in valoare de 27 miliarde dolari.
Inca din zilele investiturii, in ianuarie 1993, mintea lui Clinton era framantata si de probleme privind Europa postsovietica. El gandea ca prabusirea imperiului moscovit si desfiintarea pactului de la Varsovia deschidea calea imediata nu numai pentru unificarea Germaniei - realizata de cancelarul Helmut Kohl, ajutat de presedintele Bush -, ci si pentru unitatea Europei divizata de Stalin prin impunerea unei cortine de fier. Clinton se mai intreba: daca Rusia se va transforma intr-o democratie stabila si neimperiala, ce se va intampla cu Iugoslavia devenita un cazan in fierbere a diverselor provincii etno-religioase, tinute in frau prin vointa de fier a lui Tito? Rusia si fostele state comuniste est-europene se vor integra in UE si NATO alaturi de SUA si Canada?
Cu o asemenea vasta problematica in minte, Clinton aprecia - dupa investitura - ca prioritatea lui de politica externa era o intalnire cat mai rapida cu Eltin. Acesta insusi, chiar la cateva zile de dupa alegerile americane, ceruse insistent lui Clinton sa viziteze Rusia pentru "a reafirma sprijinul Rusiei pentru reformele lui contestate de o opozitie interna in ascensiune".
Clinton insa, desi grabit sa-l intalneasca pe Eltin, refuza sa faca prima lui calatorie externa la Moscova. In plus, in SUA, peste 75% din populatie, pe fondul unor dispute inversunate intre Eltin si Duma - presedintele recurgand la guvernarea prin decrete (ucaz) -, o intalnire a lui Clinton cu acesta la Kremlin era de neconceput, ca si furnizarea de ajutoare financiare unui stat ca Rusia convulsionat de o grava criza politica greu de rezolvat cu mijloace democrate. Aceiasi americani mai vadeau reticenta si chiar neliniste privind aceeasi intalnire, amintindu-si de o alta similara la Viena, in 1961, intre Kennedy si Hrusciov, cand presedintele american de atunci paruse slab sub apasarea discursului pacifist si demagogic al stapanului din Kremlin care, spre a-si impune punctul de vedere cu privire la Germania si Berlin, recursese la amenintari si santaj cu razboiul nuclear. Desigur - spune Clinton - conditiile in care el urma sa-l intalneasca pe Eltin erau total diferite de cele din 1961. Acum, in 1993, desi lichidat imperiul sovietic, prin firea lui impetuoasa si dura, dar si din necesitatea de a-si intari pozitia interna slabita, Eltin putea sa fie tentat sa marseze pe un santaj in relatiile cu SUA.
Obiectivul american insa era a veghea ca acele ciocniri politice din Rusia sa se desfasoare pe un teren democratic si fara sa degenereze in infruntari armate. Sub acest raport, pregatind intalnirea cu Eltin, Clinton isi asigura sprijinul - dupa al lui George Bush si Richard Nixon - pe cel al comitetului pentru relatii externe al Congresului in frunte cu republicanii Bob Dole si Newt Gingrich. Toti acesti factori politici sustineau actiunea lui Clinton de a ajuta Rusia sa depaseasca criza interna, cu atat mai mult cu cat SUA castigase Razboiul Rece.
Sub asemenea asupicii, Clinton convenea cu Eltin ca intalnirea lor sa aiba loc in Canada, la Vancouver, in zilele de 3 - 4 aprilie 1993. Inainte de intalnire, presedintele american discuta indelung cu amicul lui Talbot, sovietolog si jurnalist la "Time", un bun cunoscator de limba si civilizatie rusa, publicistul memoriilor lui Hrusciov. Talbot, care a publicat recent interesante memorii privind o asemenea perioada, a primit de la Clinton functia de ambasador cu misiuni speciale ale secretarului de stat in noile state independente desprinse de URSS.
Negocierile Clinton-Eltin de la Vancouver debutau - cum se astepta presedintele american - cu un atac agresiv al lui Eltin. Acesta cerea imperios ca SUA sa-si schimbe pozitia de control asupra armelor si sa deschida pietele americane la marfurile rusesti; sa se renunte la prohibirea vanzarilor Moscovei de tehnologie militara catre adversarii SUA, ca Iran si Irak etc. Un asemenea discurs a fost interpretat de consilierii americani ca o incercare de intimidare, intocmai ca aceea din 1961, de la Viena, a lui Hrusciov contra lui Kennedy. Indemnat sa-i dea lui Eltin o riposta pe masura, Clinton a considerat ca nu era cazul. Aprecia ca agresivitatea tonului interlocutorului sau era un semn de slabiciune, chiar disperare, mai ales ca atmosfera s-a destins dupa ce s-a trecut la relatii economico-financiare.
Diplomat dibaci, prezentand pachetul de masuri economice, tanarul presedinte de la Casa Alba - spre a menaja "mandria ruseasca" - l-a numit cooperare, iar nu asistenta. Clinton se angaja sa faca demersuri pe langa membrii G.7, ca cei 24 miliarde dolari promise sa fie onorate de organismele financiare internationale. In aceasta privinta existau reticente din partea donatorilor, caci asistenta (ajutoarele) erau conditionate de reforme si ascensiune democratica. Eltin s-a alarmat afland ca n-ar putea primi bani inainte de 25 aprilie 1993, data referendumului cu privire la raporturile de putere dintre presedintie si Duma. Clinton n-a putut sa-i dea nici macar 500 milioane dolari - cum dorise - dar s-a angajat sa parvina Rusiei multi bani pentru constructia noii democratii. Revenit la Washington, presedintele a sporit pachetul de ajutoare pentru Rusia. A propus 2,5 miliarde dolari pentru toate statele din fostul imperiu sovietic, din care doua treimi reveneau Rusiei. In acelasi timp, Eltin, intors de la Vancouver, reusea la 25 aprilie 1993 sa transeze in favoarea sa disputa cu Duma.
Dupa circa o suta de zile in functie - cum se subliniaza in memorii - Clinton facuse "pasi mari in sprijinul lui Eltin si al democratiei in Rusia". Dobandise - dupa Vancouver - mai multa incredere in Eltin si o mai buna intelegere despre uriasele provocari la care acesta era supus, precum si "viscerala" lui hotarare de a le invinge. Clinton se exprima astfel: "L-am placut. Era un urs plin de contradictii aparente". Si asta pentru ca Eltin crescuse in conditii primitive care il faceau pe Clinton sa-si priveasca copilaria ca pe aceea a lui Rockefeller. Eltin putea sa fie aspru (grosolan) si lipsit de rafinament, dar avea o minte buna, in stare sa inteleaga subtilitatea situatiei. El te putea ataca un minut, dar in momentul urmator te imbratisa. Parea nu numai calculat, ci si veritabil emotionat, meschin si generos, violent si plin de veselie. Presedintele american remarca faptul ca, o data, pe salile hotelului, retinut de un ziarist, fusese intrebat daca era fericit. Clinton fusese impresionat de raspunsul interlocutorului sau: era multumit de negocieri, dar fericit nu se putea simti decat in fata unei femei! Eltin - mentioneaza presedintele american - isi iubea tara, Rusia fiind norocoasa de a-l avea in frunte in acele momente de rascruce.
Desi iubea bautura, Eltin, intr-o asemenea stare, nu-l deranja pe presedintele american, stiut fiind ca in propria-i familie, tocmai in anii copilariei si tineretii, avusese de-a face cu un tata adoptiv violent si alcoolic. Ca atare, Clinton avea dexteritatea de a sti sa menajeze sensibilitatea unor oameni in stare de euforie bahica, incat nu i-a fost greu sa colaboreze fructuos pentru ambele parti cu presedintele Rusiei. Caci acesta, desi sub influenta vodkai, era alert si constient ca reprezinta efectiv tara lui. Eltin era comparat cu generalul Grant in razboiul civil american, despre care Lincoln spusese, intrebat fiind de "snobi" despre acel viciu al generalului: "Descoperiti ce bea el si dati-o si celorlalti generali". Cuvinte magulitoare la adresa lui Eltin, primul presedinte al Rusiei postsovietice atat de contestat in propria lui tara, dar cu mari merite in desprinderea transanta de comunism evitand un razboi civil devastator prin politica lui de mana forte fata de fortele de rezistenta dogmatico-staliniste si nationalist imperiale retransate intr-o Duma antireformista si antidemocratica.
Angajat sa sustina tranzitia Rusiei spre democratie, la 6 iulie 1993 Clinton participa la reuniunea anuala de la Tokio, summit-ul G.7. Grupul statelor celor mai bogate ale lumii i-a trimis lui Eltin un semnal clar si unitar de sprijin financiar si politic. Perseverand pe o asemenea cale, la finele lui septembrie 1993, in conflictul urmat intre Eltin si Duma (bombardarea sediului parlamentului din Moscova spre a-i sili pe deputati s-o paraseasca), raliindu-si congresmenii, Clinton sustinea pe presedintele rus in eforturile lui de a constitui o noua putere legislativa prin care sa franga vointa majoritatii reactionare.
Asemenea eforturi se conjugau cu interesul pentru grabirea procesului de confederare europeana in vederea asimilarii statelor est europene desprinse de sub dominatia sovietica. In acest sens, in ianuarie 1994, Clinton se deplasa la Bruxelles pentru a participa la o reuniune NATO, spre a fixa imprejurarile menite sa deschida portile acestei organizatii politico-militare pentru statele desprinse din sfera Moscovei. Problema aceasta, urmand unificarii Germaniei, trebuia rezolvata cu precautie - potrivit memoriilor -, spre a se ajunge pentru prima data in istorie la o Europa unita, libera si democrata. Obiectivul insa era necesar a fi atins in etape, spre a nu se brusca o Rusie traumatizata de pierderea imperiului si a pozitiei de supraputere influenta si temuta, stopandu-se astfel procesul de trecere lina la democratie si economie de piata.
Intr-un asemenea context, la 14 ianuarie 1994, Clinton, dupa ce se oprise la Kiev spre a consolida independenta abia cucerita a Ucrainei, sosea la Moscova pentru prima data ca sef de stat. Fusese primit la Kremlin de Eltin cu o ceremonie "impresionanta". Cu Eltin, dar si cu Kravciuk presedintele Ucrainei, Clinton semna acordul nuclear. Au survenit apoi discutii pe teme economice si de securitate. Eltin s-a declarat satisfacut pentru ca presedintele american angajase G.7 in sustinerea financiara a Rusiei si in reducerea tarifelor vamale pentru marfurile acesteia. Eltin mai multumea pentru acordul de cooperare NATO - Rusia (parteneriat), hotarandu-se ca tintele nucleare sa nu mai fie indreptate unele impotriva altora. Clinton promitea 12 miliarde dolari pentru urmatorii 20 de ani, pentru ca uraniul imbogatit sa nu mai fie folosit la fabricarea armelor atomice.
Numai ca, abia intors la Washington cu angajamente atat de clare si mari fata de Rusia, Clinton este pe cale sa-si piarda sprijinul unei parti importante a opiniei publice. Ce s-a intamplat? In februarie 1994, FBI aresta un agent CIA, Aldrich Ames si sotia acestuia, care facusera o avere fabuloasa din spionaj pentru Rusia. Congresul se infuriase, pledand pentru suspendarea oricarui ajutor pentru Moscova. Presedintele american fu constrans sa-si mobilizeze toate fortele, demonstrand ca in acel moment in Rusia se purta o lupta politica apriga intre "ieri si azi", adica intre fortele vechi si cele noi, acestea din urma avand drept exponent pe Eltin, a carui sustinere se impunea a fi continuata.
Pentru infruntarea acelor dificultati interne, Clinton ceruse din nou parerea fostului presedinte Nixon (inainte de moartea acestuia survenita la 22 aprilie 1994), care in ultimele lui zile de viata, printr-o epistola magulitoare, il elogia pentru politica lui de larga anvergura: unificarea Europei, concomitent cu promovarea unei Ucraine independente si cu o Rusie democrata. Relativ la aceasta din urma, Nixon insista asupra sustinerii lui Eltin impotriva diferitelor curente antiamericane, aceasta fiind calea sigura de a intra in istorie. Ca atare - mai avertizase Nixon cu limba de moarte - ajutoarele financiare ale SUA sa se concentreze asupra Rusiei si Ucrainei.
Angajat total pe o asemenea cale, la finele lui iunie si inceputul lui iulie 1994, Clinton mergea la Neapole (Italia) pentru summit-ul G.7. Sub impulsul lui se hotara un "pachet de ajutor" pentru Rusia si Ucraina, dar si admiterea Moscovei intr-un asemenea grup al elitei mondiale a statelor dezvoltate. Se urmarea ca astfel sa se ridice prestigiul lui Eltin in propria tara si al reformistilor din jurul lui, Rusia netezindu-si calea pentru intensificarea legaturilor cu Occidentul. Drept urmare, tot in iulie presedintele american se vedea recompensat de Eltin care raspunsese pozitiv la pledoaria lui de retragere a trupelor rusesti din Estonia pana la 31 august 1994.
Dar relatiile dintre Casa Alba si Kremlin nu erau totdeauna calme. Ele erau usor tulburate de rabufniri nationalist-imperiale ale Rusiei din care sorbea insusi Eltin. Astfel, la inceputul lunii decembrie 1994, Clinton a zburat la Budapesta spre a participa la Conferinta securitatii si cooperarii europene. Aici l-a intalnit pe Eltin care, printre altele, a criticat politica americana, reprosandu-i lui Clinton ca a inlocuit Razboiul Rece cu pacea rece, prin expansiunea NATO spre centrul Europei, spre fostele state satelite ale Moscovei.
Asprimea criticii lui Eltin nu era justificata pentru ca presedintele SUA, voind sa-l menajeze, facuse un "mars arriere" in politica de integrare euro-atlantica, stabilind parteneriatul pentru pace ca un pas intermediar spre o extindere ulterioara a NATO, dar si un parteneriat al aceleiasi organizatii cu Rusia. Clinton se suparase pe Eltin pentru ca nu-l avertizase de critica lui si, in plus, el vorbind inaintea presedintelui rus, nu avusese ocazia sa-i dea replica. Totusi, parteneriatul pentru pace cu statele est-europene era o portita deschisa spre organizatia nord-atlantica, acest fapt rezultand si din informatia receptata de Eltin ca in 1996 Polonia, Cehia si Ungaria vor deveni membri plini ai acelei organizatii. Or, la Moscova, nationalistii imperiali si comunistii dobandeau argumente temeinice pentru subrezirea pozitiei lui Eltin. Constient de o asemenea situatie, Clinton persevera in a menaja orgoliul de supraputere al Rusiei, fara insa a renunta la proiectele unificatoare euro-atlantice. De aici hotararea lui Ð dupa relativa incordare de la Budapesta Ð de a trimite la Moscova pe vicepresedintele Al. Gore, care dadea asigurarea de intarire a parteneriatului Rusia-SUA-NATO.
La 9 mai 1995 Clinton se afla din nou la Moscova, pentru a participa la o festivitate de prestigiu pentru Rusia, marcarea a cinci decenii de la incheierea razboiului antinazist. Urmau sa fie prezenti aici Helmut Kohl al Germaniei unificate, Fran·ois Mitterand al Frantei, John Major al Marii Britanii si Jiang Ze-Min al Chinei. Decizia lui Clinton de a i se alatura lui Eltin era controversata, cu atat mai mult cu cat in acel moment Rusia purta o lupta sangeroasa impotriva separatistilor ceceni. Cei mai multi observatori straini Ð sustine Clinton Ð credeau ca Eltin folosea forta in mod excesiv. Pentru presedintele american insa, calatoria lui la Moscova era imperioasa din urmatoarele motive: SUA si URSS fusesera aliati; 27 milioane de rusi murisera in batalii, de boli, de foame, de inghet etc. In plus, parteneriatul SUA era esential pentru progresul economiei reconvertite a Rusiei, pentru o cooperare in siguranta si pentru distrugerea armelor nucleare pentru extensiunea linistita a NATO; pentru lupta contra terorismului si a crimei organizate. Cele mai spinoase chestiuni de rezolvat dintre Clinton si Eltin erau cooperarea Rusiei cu Iranul la programul nuclear al acestuia si extensiunea NATO spre Europa centrala, intr-un mod care sa nu vatame parteneriatul cu Rusia si sa nu submineze pozitia lui Eltin la alegerile din 1996.
Dupa parada din ziua de 9 mai 1995 din Piata Rosie, in ziua urmatoare Clinton era primit la Kremlin. I-a cerut interlocutorului sau sa scoata armele nucleare din Ucraina, Belarus si Kazahstan. Cei doi presedinti s-au inteles ca Rusia sa nu furnizeze Iranului tehnologie nucleara, dar si sa fie vizitate uzinele de arme biologice ale Rusiei. Clinton i-a dat asigurari lui Eltin ca NATO nu se va extinde inainte de alegerile lui din 1996. Presedintele rus s-a angajat in parteneriatul pentru pace, dar i-a cerut interlocutorului sau ca asemenea intelegeri sa nu fie facute publice, de teama de a nu-si indarji adversarii politici interni.
La 22 octombrie 1995 Clinton era la New York spre a marca a 50-a aniversare a ONU, intalnindu-l aici pe Eltin pentru a noua oara, de la instalarea lui ca presedinte al SUA. Eltin era bolnav si cu pozitia subreda la Moscova, datorita ultranationalistilor iritati de "agresivitatea" lui Clinton in Bosnia impotriva sarbilor bosniaci. Chiar la 22 octombrie presedintele Rusiei rostise un discurs "aspru" impotriva Americii, dar zice Clinton bun pentru "consumul intern". Caci, apoi, intalnindu-l pe presedintele rus, l-a condus cu elicopterul la Hyde Park, zburand deasupra Hudson River intr-un decor minunat de toamna. L-a condus la o resedinta cu vedere spre rau, asezandu-l in aceleasi fotolii folosite de Roosevelt si Churchill, cand acesta din urma vizitase SUA pentru a pune la punct proiecte de razboi. I-a aratat un bust al aceluiasi presedinte american sculptat de un artist rus, o nota scrisa de aceeasi mana catre Stalin, dandu-i informatii despre debarcarea americana in Normandia (Franta), la 6 iunie 1944. Cei doi presedinti au mai discutat: despre situatia nesigura din Bosnia, Eltin fiind preocupat de asigurarea pentru Rusia, in acel conflict interetnic internationalizat, a unui rol independent al trupelor ei, atat fata de ONU cat si fata de SUA. Dezacorduri tot atat de mari apar si in reafirmarea de catre Eltin a unei opozitii fata de expansiunea organizatiei nord-atlantice in centrul Europei. Aceste contradictii intre cei doi protagonisti nu scapau neobservate de ziaristi. Calificandu-le drept un dezastru, Eltin a replicat spontan acestora - in hohotele de ras ale interlocutorului sau Ð "voi sunteti un dezastru".
Dezastrul prezis de ziaristi in raporturile americano-sovietice nu s-a produs. Ci, dimpotriva, la 19 aprilie 1996 Clinton era din nou la Moscova, participand la summit-ul G7 privind securitatea nucleara. Intalnea nu numai pe Eltin, ci si pe presedintele Ucrainei, Leonid Kucima, punandu-se la punct modalitati de aplicare a tratatelor START I si START II referitoare la distrugerea armelor nucleare. Intre timp insa, relansat in campania pentru alegeri prezidentiale in confruntare cu comunistul ultranationalist Ghenadi Ziuganov, Eltin il invingea pe acesta intr-o lupta politica desfasurata in stil american. Clinton primea cu satisfactie o asemenea stire, in pofida unor numeroase imperfectiuni iscate cu ocazia alegerilor. Toate acestea i se pareau insignifiante fata de "directia dreapta (justa)" pe care se plasa in continuare Eltin.
Dar contradictia principala dintre cei doi sefi de state cu privire la extensiunea NATO primejduia relatiile americano-ruse. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Washingtonul nu renunta la ideea de a precipita procesul de integrare nu numai politica, ci si militara a statelor eliberate de sub vasalitatea Kremlinului. In acest scop, Clinton intalnea la Helsinki pe un Eltin reinvestit in functia de sef de stat, dar cu o sanatate subreda dupa un by pass recent pe cord. Hotarat sa-si atinga obiectivul, dar cu precautia necesara ca adversarul (Rusia) sa primeasca ceva in schimb, Clinton limita extensiunea NATO doar la Polonia, Cehia si Ungaria. Erau cele mai pregatite pe terenul tranzitiei spre democratie si economie de piata, excluzandu-se astfel nu numai Romania, ci si alte state aspirante din zona.
Cum s-a convenit un asemenea targ sau tocmeala? Clinton arata ca la inceput Eltin s-a speriat de acest proiect american. Spre a-si calma interlocutorul, presedintele american l-a intrebat pe acesta: "Boris, crezi ca voi permite NATO sa atace Rusia de la bazele din Polonia?" Raspunsul lui Eltin a fost: "Nu, dar sunt oameni din partea de vest a Rusiei care ii asculta pe Ziuganov". Presedintele rus a mai adaugat ca, spre deosebire de SUA, Rusia a fost atacata de doua ori, de Napoleon si de Hitler. Era o trauma inoculata adanc in mentalul colectiv rusesc greu de vindecat, care modela insasi viata politica. In consecinta - cerea Eltin Ð SUA sa se angajeze in secret ca extensiunea sa se rezume exclusiv la fostele state apartinand Pactului de la Varsovia, ramanand in afara acelei organizatii nord-atlantice Tarile Baltice si Ucraina. Presedintele american a respins acea obiectie. El pleda pe langa interlocutorul sau ca extensiunea nu era indreptata impotriva Rusiei, ci impotriva unor amenintari si provocari la pacea si securitatea Europei. O declaratie de limitare a extensiunii ceruta de Eltin Ð mai sustinuse Clinton Ð echivala cu o noua linie de divizare a Europei, cu un imperiu al Rusiei mai mic. Asta va face Rusia mai slaba, in timp de un acord NATO-Rusia va ridica pozitia Moscovei. S-au mai convenit masuri de control asupra armelor nucleare, inclusiv distrugerea unor stocuri.
In primele luni ale anului 1998, Clinton era ingrijorat de necesitatea unui acord cu Rusia menit a asigura distrugerea arsenalului de arme biologice ale fostului imperiu sovietic. In acest sens, el autorizase cooperarea americana cu institutiile stiintifice rusesti, unde se produsesera asemenea arme. Intreprinsese un atare demers constatand in Rusia numeroase nereguli in pastrarea si manuirea acelor arme bio-chimice pe care le voia distruse.
Ingrijorat fusese Clinton si de crahul bancaro-financiar al Rusiei ajuns la paroxism in august 1998, de incapacitatea Moscovei de a-si mai plati datoria externa. O asemenea criza venea pe fondul unui fenomen general aparut in Tailanda in 1997, apoi extins in Indonezia si Coreea de Sud, atingand in final Rusia. Clinton credea ca daca Rusia si-ar fi administrat bine finantele, n-ar fi cunoscut acea criza. Gratie insistentelor lui, Rusia primise de la FMI 23 miliarde dolari, din care o treime fusesera furnizati de SUA. Colapsul financiar-credea presedintele american Ð se datora refuzului Dumei de a adopta legile speciale cerute de Eltin. Ingrijorat de faptul ca reformele puteau fi stopate si, pe o asemenea stare de criza, fortele nationaliste si dogmatico-staliniste ar putea crea convulsii grave intr-o Rusie ce nu-si gasea o cadenta democratica, Clinton se decidea sa zboare la Moscova spre a-l incuraja pe Eltin si a-i promite noi ajutoare. Era a 15-a intalnire dintre cei doi lideri. Consecinta acesteia? FMI urma sa furnizeze Moscovei noi sume de bani, dar nu imediat, ci dupa ce vor fi decise masuri specifice de protejare a finantelor publice printr-un control eficient din partea bancii centrale si o colectare corecta a taxelor si impozitelor.
Atent fata de menajarea veleitatilor Moscovei de mare putere si a dorintei de implicare a ei in zonele conflictuale europene unde se interferau interese politice si militare americane cu veleitati rusesti, la 14 aprilie 1999 Clinton ii cerea lui Eltin participarea trupelor rusesti la mentinerea pacii in Kosovo. Presedintele american gandea, printre altele, ca o prezenta ruseasca aici va contribui mai bine la protejarea minoritatii sarbe, convingandu-l totodata pe Milosevici sa admita trupe straine in Kosovo. Clinton a avut si alte contacte cu Rusia prin Cernomirdin, pentru a-i obtine acordul unei actiuni concertate pe langa Milosevici, pentru a-l convinge sa-si retraga trrupele din acea provincie, permitand astfel organizarea si reconstructia acesteia.
Anul 2000, ultimul an al presedintiei lui, era marcat de Clinton cu regretul ca Eltin, bolnav, transmisese puterea tanarului KGB-ist Vladimir Putin. Clinton credea ca "amicul" si interlocutorul lui la croirea unei noi geografii politice in estul Europei, facuse o miscare inteleapta si dibace. Era incercat de regret simtind ca Eltin ii va lipsi, caci colaborase bine cu acesta in acei ani critici. Presedintele rus Ð subliniaza Clinton - in ciuda unor mari lipsuri, se dovedise nu numai puternic, ci si vizionar, chiar curajos. Clinton si Eltin se "sudasera", bazati pe incredere unul fata de celalalt, realizand impreuna evenimente si fapte politice in folosul dezvoltarii atat a Rusiei, cat si a intregii Europe. Din acest motiv, dar si datorita prieteniei ce survenise intre cei doi, in ziua demisiei, Clinton il sunase la Kremlin discutand cu Eltin mai bine de 20 minute. Incat presedintele american putea sa conchida: "Eltin a parasit functia cum traise si guvernase, in propriul lui stil unic".
Cu nostalgia provocata de despartirea de Eltin, dar si cu interesul ca colaborarea americano-rusa sa continue in aceeasi termeni, Clinton se ducea pentru o ultima data la Moscova. Intalnea aici pe Putin, succesorul lui Eltin, dupa ce se instalase la Kremlin ca presedinte ales. Convorbirile Ð spune Clinton Ð s-au axat pe interesul comun Ð continuarea intelegerilor convenite deja Ð de distrugere a unei parti din arsenalul nuclear. Dupa ce la Kremlin, Putin i-a oferit un concert de jazz, Clinton s-a urcat in avion oprindu-se la Kiev, unde a oferit bani presedintelui Kucima pentru a inchide reactorul nuclear de la Cernobil, un pericol radioactiv pentru intreaga Europa.
Drept incheiere la aceste marturii directe ale fostului presedinte american Clinton privind cooperarea cu Eltin, trebuie invocat si volumul de amintiri The Russian Hand: A memoir of Presidential Diplomacy, Random House, 474 pagini. Autorul acestora, Strobe Talbot, consilierul cel mai apropiat al presedintelui american, prezent la aproape toate intalnirile americano-ruse, afirma ca relatia dintre cei doi presedinti a fost personalizata, dobandind forma unei prietenii calduroase intre Clinton si Eltin in scopul ca acesta din urma sa fie mentinut pe "calea dreapta". In acest sens, Clinton s-a angajat in discutii si cu alti "teposi", generali si politicieni recent convertiti pentru a accepta "nesfarsitele serii de umilinte" rezultate din prabusirea unui imperiu mandru, nemilos si agresiv, cu intentia de a-i descuraja in actiuni necugetate care ar fi ruinat relatiile americano-sovietice.
Consecinta? Clinton n-a ezitat sa-l intalneasca pe Eltin ori de cate ori era nevoie, ajungandu-se la 18 contacte directe dintre cei doi, fata de numai 9 intalniri intre ceilalti presedinti americani si cei 7 lideri sovietici in rastimpul de dupa cel de-al doilea razboi mondial pana in 1993.
Desi tranzitia Rusiei spre democratie s-a realizat in conditii haotice si "mizerabile", dezaprobate de americani, cu mari suferinte pentru popor, ea nu putea sa se infaptuiasca altfel intr-o tara lipsita de traditie democratica si fara oameni care s-o indrume pe "calea dreapta". Chiar de la primele contacte cu presedintele rus Ð sustine Talbot -, Clinton a conchis ca "Eltin beat era mai bun decat cele mai multe alternative sobre". Incat, desi execrabila, tranzitia a avut avantajul ca s-a facut cu putina varsare de sange, iar disolutia imperiului sovietic, profund dureroasa pentru rusi in general, a fost in final pasnica si beneficiaza de ea intreaga lume.
Este concluzia rezultata din colaborarea si confruntarea dintre cei doi lideri, american si rus, care prin deciziile lor au marcat aceasta epoca de tranzitie de la comunism la democratie, de la o Europa central-rasariteana vasalizata de imperiul sovietic spre un continent european unificat prin democratie si libertate, daca nu de la Atlantic la Urali Ð cum preconiza Charles de Gaulle in anii '60 ai secolului trecut Ð cel putin de la Atlantic la Marea Neagra. Iar lui Clinton cu adevarat Ð cum ii prezisese fostul presedinte Nixon cerandu-i sa asiste financiar si politic Rusia Ð i s-a deschis poarta mare a istoriei.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...