Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cercul literar de la Sibiu, prima integrare in Europa

Perioada Sibiana a Cercului Literar a cea in care membrii acestei comunitati  se selecteaza din masa studentimii clujene in refugiu, se apropie de profesorii lor Lucian Blaga, Liviu Rusu, Victor Iancu etc –  se afirma in ...

Share

Rl online 0 comentarii

18.08.2007 - 00:00

Perioada Sibiana a Cercului Literar a cea in care membrii acestei comunitati  se selecteaza din masa studentimii clujene in refugiu, se apropie de profesorii lor Lucian Blaga, Liviu Rusu, Victor Iancu etc –  se afirma in diverse publicatii, redacteaza Manifestul, program etic si estetic pe care il adreseaza public lui E. Lovinescu, caci se considera de pe acum o noua si demna generatie post-maioresciana si deci post-lovinesciana, anima saptamanal un larg deschis cenaclu in locuinta profesorului Henri Jacquier, tin numeroase conferinte, pun in scena piese de teatru si, in 1945, scot, cu uluitor profesionalism, o revista proprie, modern intitulata Revista Cercului Literar (Revista lunara de literatura, filosofie si arta. Redactor: I. Negoitescu. Sibiu, Strada Mitropoliei). si leaga prietenii de o viata. E aerul timpului: "Miscarea noastra se vedea parte integranta a ansamblului efervescent ce caracteriza perioada imediat urmatoare razboiului si a si fost privita ca atare de amici si de  adversari deopotriva: acestia din urma, recrutati mai ales din randul culturalilor provinciei, priveau ca pe o erezie atitudinea gruparii mai libera, nesentimentalizata de comandamente sacrosancte de regula incuscrite cu o crasa mediocritate" (Cornel Regman). Acestei expresii a provincialismului si "ostentatiei tampe de a se arata provincial" (cum spune tot Cornel Regman) cerchistii i-au dat urzicatorul nume de "pasunism".
Noroc cu carul a avut Cercul sa poata infaptui acestea intr-un cincinal – stramta paranteza intre regimuri extreme – dar nu degeaba capii lui, I.Negoitescu si Radu Stanca erau rude bune cu geniul! Apoi, era dupa Cornel Regman "tineretea lui sufleteasca neuzata de conventii, cum si lipsa de fasoane, de formalism ismenit, cu care acesti tineri, altminteri respectuosi, prea putin teribilisti, in orice caz nu in sensul boemei, tratau problemele artei si vietii pe culoarele facultatii, pe strazile din centru ale micului Sibiu, mai in promenade nocturne pe «Sub arini», sau in vreo pivnita de vinuri ca aceea de sub turnul Cetatii unde ne-a dus intr-o seara Radu Stanca..."

Un Heidelberg romanesc
Ajungem astfel la rolul jucat de spiritul locului. Cornel Regman vorbeste de "climatul favorabil intalnirilor, prieteniilor si competitiilor literare pe care-l asigura Sibiul, cu Universitatea noastra reconstituita in mic, in care si profesorii ne erau parca mult mai apropiati. Realizarile noastre cu greu s-ar fi putut concepe intr-un oras universitar de anvergura Clujului din 1940, cu viata lui culturala mult mai complexa si dispersa".
Sobrietatea judecatii criticului se datoreaza nu numai perioadei in care a fost emisa (1983). Venind de langa Sighisoara, putin sas dinspre mama, el nu se da in vant dupa romantismul  burgului sasesc ca cerchistii descinsi din alte zone.
Intr-un discurs solemn tinut la Universitatea sibiana, in care, printre altele, marturiseste cum, intrunite fiind conditiile libertatii personale, s-a nascut a doua oara, spiritual, in acest burg exact la 4 iulie 1945, cand a terminat balada Mistretului...! stefan Aug. Doinas stabileste o fertila paralela intre travaliul fostelor bresele sasesti si energiile inzecite ale studentimii acelor ani: "Sibiul a devenit un efervescent Heidelberg romanesc. Miile de studenti, care luasera in stapanire aceasta asezare de sasi pasnici si intelepti ca pe o feuda a spiritului ce se cultiva si a bucuriei de a trai, revarsau pe strazile sale inguste, pe scarile sale tocite de ani, un tumult tineresc fara egal. Pentru prima data, ferestruicile care se deschid – atat de caracteristic – in acoperisurile caselor sibiene pareau sa fie niste ochi reali, curiosi, uimiti de forfota zvapaiata a unui prezent irezistibil. Din Dumbrava pana in Calea Gusteritei, din Orasul de Jos pana dincolo de Arsenal, un nou suflu de viata, o noua patima de a se instrui dadeau stravechiului burg o miscare si o stralucire aparte. In acei ani, Sibiul era o asezare atat de romantica, incat – vorba unui fin observator – pana si tramvaiele sale isi dadeau intalnire, din trei sute in trei sute de metri, pentru a putea sa circule pe singura linie din centru. Exista, de asemenea, un aer specific al orasului, pe care intempestivul nostru iures din toate colturile tarii nu izbutea sa-l tulbure: o atmosfera de balada mocnita, de alchimie a constiintelor. In consonanta cu un fel de disciplina cetoasa, magica, cu aura de cetatuie medievala in care breselele – acum disparute – apareau din legenda ca precursoare ale unor indeletniciri moderne in care se initiau tinerii de astazi, isi gasea locul Universitatea..."(1995). In alt loc, Doinas nuanteaza: "Traiam prea mult in prezent. Spre deosebire de modul in care ne-a receptat si ne-a fixat asa, ca-ntr-un ierbar, istoria literara, noi am fost un grup mult mai putin serios decat se crede. Eram un grup de oameni extrem de veseli, turbulenti, galagiosi, ne plimbam pe strazile Sibiului intotdeauna intr-o mica «turma», care facea uneori deliciul celorlalti trecatori, si ne pretam la diverse farse. Nu e mai putin adevarat ca alaturi de aceasta vioiciune, de aceasta stare mereu zglobie a noastra, ne trezeam, intr-adevar, aproape scufundati in preocupari extrem de serioase" (1997).

O cetate mitica
Mai inclinat spre nostalgie si spre conturarea unui topos sibian, apare, in evocari, Ovidiu Cotrus: "Sibiul insemna pentru noi farmecul vechiului burg prin care rataceam deseori noaptea, zabovind in fata unor ziduri ruinate de vreme, in fata unor scari coborate in istorie, sau pierzandu-ne cu Blaga in plimbari lungi in Dumbrava, ascultand dialogul mut al poetului cu arborii si frunzisul, popasurile indelungate sub arcadele vechiului oras, participarea la o lume de vis, singulara, care tinea si de domeniul realului si de un taram nevazut. Pasiunea Cercului Literar pentru un anumit tip de balada romantica nu se poate intelege fara Sibiu. Blaga care avea o dragoste unica pentru oras, are o poezie care incepe astfel: «Intrat-a noaptea-n burg fara de vama». Cel care nu stie ce inseamna o noapte in burgul sibian, cand ogivele si treptele isi reveleaza o fata mitica sub lumina rece a lunii, ca niste rune care graiesc despre un alt valeat, nu poate intelege adevarata particularitate a acestui oras. Baladele lui Stanca, atractia lor pentru decorul medieval, pentru povestile cu alchimisti, cu trubaduri ciudati care cantau cuprinsi de patima sub balcoanele unor iubite ireale, intreaga aceasta recuzita de epoca tratata cu detasarea induiosat-ironica a unei sensibilitati poetice moderne nu este decat un dialog al constiintei poetului cu sufletul Sibiului. Doinas, evocand orasul, scria: «Aici, la temelia amintirii/Un burg stravechi in piatra sta sapat». (...) Sibiul era si pentru mine ca o ideograma care se cere vesnic descifrata, avand o vraja ireductibila,
care-l singularizeaza. Fiecare membru al Cercului considera si azi Sibiul ca o cetate a lui spirituala. Oriunde ne-am risipit, o parte din ce-a fost mai bun in noi a ramas in orasul Sibiu, intr-un «Sibiu domol ca-ntr-o poveste», cum spunea Radu Stanca".
Din exil, putin inainte de moarte, I.Negoitescu se simte si el inclinat sa puna accentul pe latura istorica – dar si occidentala  a urbei transilvane: "(...) senzational de importanta a fost pentru mine descoperirea Sibiului, unde nu mai poposisem pana atunci. Aspectul total germanic – prin ziduri dar si prin populatie – al micului oras (cat era de superb, cu toate tainele lui stravechi, aveam sa realizez doar treptat, pe masura ce se va inchega perioada strajei dragonilor, cu Cercul literar), m-a vrajit din prima clipa. In Cluj ma nascusem si crescusem, ceea ce era frumos eclectic intr-insul, de la ramasitele medievale la palatele in pur stil baroc si fatadele Jugendstil, mi se paruse natural. Aici totul era altcum si altceva decat traisem pana acum; iata-ma trimis parca la studii undeva, in inima Europei".
Despre meridianul propice al Sibiului vorbeste si Nicolae Balota: "...se poate afirma ca zodia sub care s-a nascut Cercul literar a fost favorabila. Erau, oare, favorabile: razboiul, refugiul, nazismul ambiant, regimul autoritar, amenintarea invaziei bolsevice si apoi invazia insasi? Conjunctura istorica isi avea, desigur, imperativele sale deloc favorabile ecloziunii unei miscari literar artistice libere. Dar uneori acestea o pot favoriza indirect prin chiar impedimentele, prin obstacolele de depasit pe care le impune scriitorilor si artistilor. Refugiul sibian a fost deosebit de fecund. Era la Sibiu (si indraznesc sa sper ca nu a disparut cu totul) un fel de genius loci prielnic creatiei. In Caietul albastru, cand il evoca pe Radu Stanca, Nicolae Balota ajunge sa-l identifice pe poet cu Sibiul: "Sunt locuri chemate parca sa apropie oamenii, sa fie prielnice celor mai fecunde prietenii spirituale. Asa a fost pentru noi Sibiul, oras deschis sub zarea muntilor, in care padurea patrunde pana in inima batranului burg. Azi cand, cu trecerea anilor, am poposit prin atatea vechi burguri teutone, inconjurate de paduri despre care pomenea deja Tacit, orasul acesta, ce s-ar putea inscrie desavarsit intr-o Romantische Strasse, s-a identificat pentru mine cu mitul sau, a devenit prototipul targului din visul meu germanic. La mitologia aceasta a Sibiului, poezia lui Radu Stanca, si umbra sa «poetica», participa din plin («...»). In orasul acesta, pentru care (Radu Stanca) nutrea sentimente  ambivalente de ura-iubitoare pe care le cunosteam si eu fata de orasul meu natal, poetul si-a descoperit curand spatiul originar al vocatiei sale. Un Sibiu fabulos, burg medieval, in care un dublu romantic al poetului urca tacut, cu mainile la spate, ingusta strada Fingerling, cu scari si culoare care-l inghit dintr-unul intr-altul, cetate inchisa in fata careia un cneaz valah aude, de dincolo de ziduri, «un cor dumnezeiesc, plin de mister», cneaz ce cade la portile cetatii, dar care, mioritic resemnat si senin-increzator, isi promite o victorie in moarte: «intins pe scut, ca maine, intru-n ea». Dupa cum mai e in proiectia sa mitopoetica un Sibiu baroc, orasul in care rasuna la orga un concert de Dietrich  Buxtehude «si orga-ntreaga pare-un heruvar», oras agonic, fin de siecle, in care domnul baladelor lui Radu Stanca, intr-o alta ipostaza a sa, preumbla singuratic, in frac si tilindru, asemeni enigmaticului Aubrey de Vere din Remember, ori a lui Mateiu trecand si el urmat de umbra sa solemna". (...).
"Nicicand insa exuberanta sa nu era mai vie ca atunci cand se afla printre prieteni, la cenaclurile Cercului literar, ori la agapele de la Bufnita si din pivnita Schiller. Cel care urma sa programeze in Revista Cercului Literar «resurectia baladei», lua el insusi de cele mai multe ori o poza baladesca. Cneaz valah, dar si domn misterios coborand scarile intunecoase si trecand prin culoarele inguste ale burgului, tot el era Corydon, declarand cu o superba jactanta dar si cu un umor de circumstanta: «Sunt cel mai frumos din orasul acesta» etc".

Despartire de Sibiu?
Invitandu-l acum pe Radu Stanca sa-si declame productia intitulata Despartirea de Sibiu – avem, in fine dovada ca autorul ei e importantul dramaturg si poet! "Patetic", spun Ovid.S.Crohmalniceanu si Klaus Heitmann in monografia lor dedicata Cercului, mai degraba vizionar, am zice, dupa aceasta incursiune in marturisirile cerchistilor, care s-ar putea dilata recurgand la insemnari ale lui I.D.Sirbu, Henri Jacquier, Deliu Petroiu, Dominic Stanca, Eta Boeriu, Victor Iancu sau ale sibienilor Wolf von Aichelburg, Viorica Guy Marica, Elisabeth Axmann Mocanu, dr.Gheorghe Telea si altii:
"Cu acest numar, Revista Cercului Literar se desparte de Sibiu. Melancolia fireasca ce insoteste aceasta despartire, se datoreste atat fibrelor adanci, aproape structurale, pe care burgul baladesc din acest colt de tara, le-a transmis grupului nostru, cat si sentimentului de solidaritate unanima, pe care, ca un catalizator subteran, cu o viata ascunsa si propice, l-a prilejuit intre noi. Trainicile prietenii ce s-au inchegat sub zidurile lui arse de febre medievale, amintirile calde ce s-au nascut in libatiile sale gotice, comunitatile de opinii ce s-au format in colocviile nocturne, de atatea ori pretextate numai de farmecul lui neintrecut, sunt urme ce au construit in sufletul fiecarui cerchist un profil ce va interzice cu desavarsire despartirii noastre de Sibiu, titlul unei desradacinari. Infiltrat, ca o dulce otrava in seva ce ne strabate, de pamantul lui se leaga germinarea noastra.


Aci, in romantismul lui cronic, cinci ani de-a randul, am comunicat zi de zi, sub mustrarea lui sepulcrala, unul cu altul. Intovarasindu-ne in abstractii, Sibiul a fost nu numai colaboratorul intim al tuturor incercarilor noastre literare, din acest rastimp, ci si auxiliarul cel mai de pret al unei studentii literare, incarcata de boema licorilor fumegande si a pelinului spumos. Cosmopolitismul lui atent, discretia lui gratioasa, imperturbabila-i comuniune cu trecutul, s-au scurs, toate ca o lenesa muzica de camera, din spinetul lui intredeschis, in inimile noastre, ce-o vor pastra.
La Cluj sau oriunde vom duce lupta pe care am initiat-o intre zidurile lui, vom continua sa fim in buna masura sibieni. E acesta un fapt pe care nu ne dam inapoi sa-l recunoastem, chiar daca salutul nostru poate parea celor ce sunt spectatorii exteriori ai acestui "ramas bun", un simplu "remember" ocazional.


Martor al aventurii spirituale pe care am cutezat-o, el si-a strecurat in ideologia pentru care militam, personalitatea-i arhitecturala nedesmintita. De aceea, prezent mai intai in agitatia primelor noastre fermentari, apoi in mica epopee literara a "Manifestului", in sfarsit in "maileutica" (sic) acestei reviste, Sibiul va ramane prezent in framantarile noastre literare, chiar si atunci, cand la cenaclele de la care va absenta, il vom chema in nostalgice ecouri interioare, ca pe o naluca indepartata, ca pe o fantoma a timpului pierdut."
Destinul va face insa ca Radu Stanca sa nu se desparta de Sibiu niciodata. In corespondenta dintre Stanca si Negoitescu (Un roman epistolar, 1978) gasim o scrisoare din 1946, in care Radu Stanca ii raspunde marelui prieten, care se face luntre si punte sa reintregeasca Cercul si sa scoata o noua revista (e faza "euphorionista"): "Sa ramanem niste izolati, niste «sibieni» in adevaratul sens al cuvantului. Nu-ti inchipui ce drag mi-a devenit, cu toata pustiirea lui, Sibiul. Oricand si cu orice prilej, voi cauta ca resedinta mea din Romania sa fie aici. E singurul loc din tara unde pot sa simt un cadru si o atmosfera acordate pe masura vocii mele dinauntru. si nu vei nega ca e singurul loc care a influentat intrucatva mecanismul nostru sufletesc. Niciodata Clujul cu platitudinea lui, cu lipsa lui de stil si atmosfera, niciodata Bucurestiul cu stupidele lui clamori balcanice, nu vor putea sa-l egaleze. Eu raman, asadar fiul lui credincios." I. Negoitescu, in anul urmator, ii scrie lui "Radu": "Cand ma gandesc la ceea ce mi s-a intamplat demult si ceea ce mi se intampla acum in Cluj, cand imi amintesc perioada luminoasa de la Sibiu, nu pot sa nu atribui o influenta magica insusi locului geografic, orasului. si linistea mea nu va veni decat atunci cand voi gasi orasul magic favorabil". Probabil in aceasta stare de spirit trimite I. Negoitescu cotidianului Fapta din capitala cronica la romanul Trubendal de Virgiliu Monda, publicat in 1946, pe care o anunta astfel prietenului: "De duminica intr-o saptamana trebuie sa apara in Fapta cronica mea despre Trubendal" cea mai mare parte inchinata elogiului Sibiului". Admirabila cronica ta despre Trubendal, ii raspunde Stanca la 4 august.
Articolul nu va fi reluat in volumele criticului aparute dupa eliberarea sa din detentie, desi impozantul roman, incepand din 1968, va cunoaste reeditari. Era si imposibil sa apara tinand seama de cenzura. Cat despre numele prozatorului sburatorist – era medicul lui E. Lovinescu – acesta nici macar nu e mentionat in Istoria literaturii romane a lui Negoitescu. Deci nu cronica in sine a romanului intereseaza, desi e simptomatica pentru primele texte de critica literara negoitesciene, cat mai cu seama maniera in care originalul estet cosmopolit Negoitescu isi deschide o parte a sufletului, cea in care salasluieste europeana cetate. Il republicam acum, dupa 60 de ani, subliniind implicit si distanta parcursa. Dar nu inainte de a incheia mica antologie de descrieri sibiene ale cerchistilor aplicandu-i deviza Europei unite, care se refera la unitate si diversitate. (Stefanita Regman)


Sibiul este in primul rand un oras intr-un peisaj: profilul de turnuri rosii al Sibiului se deseneaza sub profilul de trufie albastra a muntilor. Dar chiar cadrul mai apropiat, mai viu, de verde prodigios, da cetatii revarsate aspectul organic de piatra ce se scalda in luxurianta unda vegetala. Cerul si muntele, dealul si zidul, turnurile si treptele, firul de apa ce incinge cu campia sa aceasta priveliste in care s-au infipt delicat cateva veacuri de durabilitate umana, fac din Sibiu un oras al peisajului (in inspirate pagini ale Istoriei literaturii romane, pentru a ajunge la Rasinarii lui Goga, d. G. Calinescu descrie som(p)tuos acest peisaj atat de incarcat de atmosfera lui). E un oras vechi cu patina extraordinara, o relicva de o valoare artistica neobisnuita (germanii din tara de bastina il considera ca pe unul din cele mai splendide zece-douasprezece burguri cladite de ei in lume); e fara nici o indoiala cel mai frumos oras din Romania.
Sibiul e un burg de un straniu pitoresc in Piata Mare, dimprejurul statuii Sfantului Nepomuk; noaptea, lumina de pe inaltele felinare cade vanata-aramie iar trecatorii care intra in cercul de palori vrajite isi contempla unul altuia cu tacuta spaima fetele si mainile imbracate de un zabranic de raze ce le da infatisare pamantiu-cadaverica. Iarna giugiul ninsorii se asterne si el in transparente vinete-argintii, greutatea imateriala a straturilor ingropand casele verzi si galbene, roze si albastre si brune, chiar si uriasul Turn al Sfatului, care urca obosit, cu ceasul luminat in culoarea lamaii in hora lor (acest Turn s-a prabusit odata pe la 1586, strivind sub daramaturi pe pictorul ce voia sa-l zugraveasca iar in aceasta Piata se mai aude inca blestemul vrajitoarelor arse aici pe rug, cu veacuri in urma). Sibiul are insa alte multe mici piete, cum e si Piata Huet, ale carei inalte case strans lipite de abia isi mai sustin miscatoarea arhitectura baroca dar rezista inca pentru a pazi cu stramtul lor semicerc severa catedrala luterana si misticul tipat de orga ce rasbate dinauntru; ori cea mai mica dintre pietele din lume, facuta desigur nu pentru oameni ci pentru inspaimantatoare rizibile fapturi bruegeliene, piata ca un fund de fantana, in care cad din inalt treptele strazii Fingerling. Strazile Sibiului...: strada Ocnei, vazuta de pe podul ce o acopera aproape de capatul ei de sus, plina la orele targului de sute de furnici flamande, care imita straiele si indeletnicirile omului; strada Spinarea Canelui (sic), rezemata de zidul de pe care se zaresc, ca intr-un oras de copii, nenumaratele stradute si piete ale Unterstadt-ului: cea a Viteilor, a Branzii, a Vinului, a Ratelor (exact ca in proverbele celui care a ras mai mult pe lume de semenii sai, Pieter Bruegel); strada Pempflinger care in spatele imensei case de melc a Primariei, cu zvacniri gotice in forme, isi poarta cotind de vale arcadele-i rosii, pana la pivnita de sub biserica luterana (faustiana Auerbachs Keller a Sibiului) unde, cand se ciocneste vinul, clinchetul paharelor se amesteca cu ecoul pulberei stelare ce-o raspandeste oratoriul lui Bach rasunand deasupra; strada Harteneck cu cele trei turnuri ale breslelor, cu zidul incarcat de flori de liliac, – cu teatrul mic si perfect ca de la o curte de print de la isvoarele Dunarii: ziduri groase de cetate cu ochii ferestrelor adanciti in orbite pierdute, cu foaiere si loji intime, in care spectatorii se aduna ca invitatii intr-un salon, cu cortina pictata alegoric si cuprinzand intr-o inramare de aur triumfal un citat din Goethe, cu inscriptiile pe tavan ale numelor clasice, de la Schiller si Grillparzer la Nestroy si Raimund: in acest teatru s-au jucat Iphigenia si Wallenstein, Prinz von Homburg si Agnes Bernauer; apoi ulita tainuita de sub zidul manastirii Ursulinelor, pastrand un mister alb ce vine din catacomba cu mereu sporitul numar de cripte tencuite; Straja Dragonilor, ca o insula la intalnirea raurilor de strazi ce curg nelinistite printre casele inghesuite, strambandu-si zidurile unele in altele si deschizand miratele obloane verzi la randurile de ferestre marunte; in fine Aleea Filosofilor plina de tacere si rar cercetata de vreun trecator nerespectuos, cu toate ca pe aici se scurteaza multe drumuri: o banca ramasa si cativa copaci cu jumatati de trunchiuri vii dau credibilitate acestei alei care mai asteapta pe fantasmagorii unei noi Cai Lactee de sisteme.
In clestele lor, casele Sibiului prind cel mai frumos parc, de arini svelti si eleganti in inaltimea lor salbatica strajuind carari randuite si totusi ascunse, pentru visatorie si contemplari ideale, parc ce se prelungeste pe nesimtite cu faimoasa Jungerwald a calaririlor romantice; galopand ajungi la Cisnadioara cea inspumata de ciresii in floare – Pasarea Paradisului a spus un poet.

Iar ca o corola melancolica, adanc vibranta, Sibiul strange in marginile lui si il arde in vapaile toamnei cimitirul vechi, azi parasit, cu mari pietre de marmora inclinate, pe care staruie inca sapatura numelor cu sunet straniu, adeseori exotic: unul poarta pecetea departatei Spanii, altul pe aceea a fiorului norvegian, suma anilor acestor morti e frageda, caci ei tin de veacul ftizic al iubirii romantice si al palorii premature.
Dar pentru orice calator prin acest oras de vis, Sibiul este adapostitorul Muzeului Brukenthal, in a carui glorioasa cochilie baroca zace, ca o perla de care vorbesc graiul soptit al localnicilor si litera uscata a baedekerelor, acea neturburata privire a Necunoscutului cu chaperon albastru, de Jan van Eyck. Portile palatului de iarna al lui Samuel Brukenthal se deschid insa azi nu numai pentru curiosii ce vor sa-l vada pe Necunoscut, ori pe Barbatul cetind al lui Memling, ori pe Sfantul Ieronin al lui Lorenzo Lotto ci si pentru ultimii muzicali ai burgului, care pot asculta din cand in cand, invitati de dincolo de veac de baronul fermecator, in salonul cu lumanari arzand in sfesnicele lor neinlocuite, un duet de flaute de Friedmann Bach, o arie de Telemann, un trio de Stamitz, un lied de Max Reger.
In cinstea unui astfel de mediu a fost nascocit romanul de atmosfera (stimmungsromanul), ca si nuvela de acelasi gen, intr-un astfel de cadru ii convine de minune sa se intample romanului de moravuri urbane, la umbra de traditii burgheze; aici e patria literaturii de gemutlich burghez, de idila burgheza romantioasa – naturalista, de cronica burgheza, – si in fine din acest peisaj ce a invadat burgul poate porni, ca din elementul sau prodigios, povestirea fantastica, de teroare pitoreasca, de cromatism palpitant (chiar in genul naiv-decadent al lui Alain Fournier). Literatura acestui Sibiu trebuie sa aiba ceva comun cu aceea pe care au scris-o un Adalbert Stifter, un Theodor Storm (chiar si poeziile lui Storm raspund vibratiei lirice a peisajului sibian desi baladescul e aici imbietor), un Wilhelm Raabe, un Theodor Fontane, autori din miezul secolului trecut german, care au cultivat stimmungs-realismul si realismul artistic iar in zilele noastre un Paul Ernst, atat de plin de umor pictural, de magic de idealist.
Cine cunoaste Sibiul in fenomenalitatea sa estetica (am luat expresia tocmai pentru a sublinia sensul ce-l da acum orasului, ca opera de arta), cine l-a contemplat asadar in puritatea-i artistica, nu poate sa nu constate ca el nu raspunde nicaieri fiintei noastre nationale ci apartine cu desavarsire spiritului germanic care l-a creat.

Observatia ni se pare de mare importanta fiindca ea ne explica si ne deschide justa perspectiva atat asupra literaturii romane incercate pana azi in jurul subiectului localizat in acest oras, cat si asupra literaturii viitoare ce ar repeta incercarile: chiar si recentul roman al dlui Radu Tudoran, Intoarcerea fiului risipitor, atunci cand taie o fata a sa in proiectie sibiana recurge la aluzia germanica (eroul dlui Tudoran se cheama von Seele); am putea aminti si Accidentul lui Mihail Sebastian (roman al Brasovului): cu delicatul bun simt artistic ce il caracterizeaza M. Sebastian a dat perspectiva povestirii sale prin eroi cu nume niebelungice si prin atmosfera germana.
Intaiul roman al Sibiului e fantastic: Mastile Reginei Maria. Nu avea cum sa-l cunoasca altfel Regina, acest bogat (oras n.n.) ispititor si misterios totodata, decat ca atmosfera pura, desprinsa de materialitatea zidurilor si a locuitorilor lor. Romanul fantastic al Reginei nu a facut altceva decat sa capteze atmosfera desprinsa chiar si de fenomenalitatea estetica a orasului, si sa incercuiasca in firele subtiri ale imaginatiei sale secunde: Regina avea o sensibilitate artistica neobisnuit de fina, gandea artistic dupa cum invatase din frecventa artelor, si literatura ei era rodul acestui gust incercat in plastica, in poezie, in coregrafie, in muzica.

E drept ca eroii Mastilor nu sunt germani, ei au in suflet localizarea numai artistica, cea numai compozita, ireala: evreul Baruch saraga, strania faptura cu numele Rahel, "romanul" Mihail, tiganul Bitto, turcoaica Zuleiba; masca lui Zanko, mastile toate; Beethoven, Napoleon, Pascal, Carol l al Angliei, Robespierre, Keats. "Atmosfera" Sibiului a starnit pictoralul imaginatiei regale in tonurile clar-obscurelor rembrandtiene.
In literatura romana exista un scriitor cu o imaginatie pur picturala a carui geniala proza e doar joc de paste cromatice: Mateiu Caragiale. Ce pacat ca acest singular artist al prozei nu a avut si o fantezie egal de bogata! Ar fi fost un mare scriitor. El a iubit Sibiul: iubise Berlinul vechi, si extraordinarul sau Remember e un joc atmosferic fara pereche (fantezia a intervenit prea putin, viziunea epica fiind nula). Daca Craii de Curtea Veche sunt o minune ratata, e chiar din pricina ca intensitatii picturale a acestei opere ii corespunde o motivare epica penibil de stangace. Ori, Sibiul e nu numai foarte pictural, foarte "atmosferic", dar si foarte epic (baladescul sau merge pana la halucinat): iata de ce, iubind burgul de la poalele Carpatilor, Mateiu Caragiale se va fi gasit in fata unei dureroase neputinte creatoare...

I. Negoitescu. Fapta, 4 aug. 1947

Citește totul despre:

Comentarii

loading...