Intai am citit oarecum zambind, apoi am cazut in tristete vazand cat de bine sunt conturate casa si chipul invidiei (pizma, in limbaj ortodox) de Ovidiu (poet latin, 43 i.H.-17 d.H., exilat de imparatul Augustus in Tomisul nostru, unde a si murit). Casa invidiei (care se afla in interiorul nostru) este manjita de venin, ascunsa in fundul vailor, fara soare, fara vant, trista si plina de frig amortitor – spune poetul. Inauntru, invidia se hraneste cu carne de vipera (o, zei, ce hrana!), e palida si are slabiciuni in tot trupul; privirea ii e stramba, dintii ii sunt ingalbeniti, pieptul ii e plin de fiere, limba ii e plina de venin; rasul ii lipseste, afara doar de cel pe care i-l provoaca vederea durerii la semeni; nu are somn si se uita cu rautate la izbanzile oamenilor, topindu-se de ciuda. In acelasi timp e roasa si ea de propriul sau venin, traind in chinuri.
si ma gandeam… O, Ovidiu, si poet al nostru din Tomis, ce bine-ai "pictat" casa si chipul invidiei ce salasluiesc inlauntrul omului si pe care tu insuti le-ai vazut si ai simtit veninul acesteia revarsat asupra ta! si iarasi ma gandeam… Toti, sau foarte multi, suntem plini de veninul invidiei, al pizmei… E bine sa ne vedem pe noi insine in acest "tablou" zugravit prin cuvinte de Ovidiu, sa vedem casa in care locuieste pizmasul inlauntrul nostru, trasaturile sale urate si apoi dureroase la vederea izbanzilor celor vrednici. si poate… stiu eu!… poate vom distruge in noi insine acest lacas al urii, al rautatii de multe feluri si sa luam in seama ca bem si noi din veninul pe care invidia il coace, il tescuieste in noi.
