Evolutia Romaniei moderne s-a desfasurat de-a lungul a circa doua veacuri, intre a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. In cadrul acestui proces se pot distinge doua etape, fiecare dintre ele avand propriile caracteristici. Prima a fost o etapa de tranzitie, romanii din principatele Moldova si Tara Romaneasca indepartandu-se de traditiile patriarhale ale sud-estului bizantino-ortodox catre dinamicele inovatii ale Occidentului. In cea de-a doua etapa, curentul schimbarilor ce incepusera sa se manifeste s-a cristalizat si a luat nastere Romania moderna, in adevaratul inteles al cuvantului. Data hotaratoare de separare a celor doua etape – in masura in care un singur an poate reprezenta o asemenea granita – este 1866.
Acest an este un punct de plecare potrivit pentru studierea Romaniei moderne, intrucat cadrul ei institutional si climatul spiritual caracteristic erau in mare cristalizare. Unirea Moldovei si a Tarii Romanesti fusese infaptuita de curand, iar independenta “Principatelor Unite” fusese asigurata de facto, chiar daca nu fusese recunoscuta de jure. Bazele politice interne ale “Romaniei”, cum preferau romanii sa-si numeasca tara, fusesera stabilite: o constitutie adoptata in 1866 va servi drept lege fundamentala, cu modificari dupa cum o cereau imprejurarile, pana in pragul celui de-al doilea razboi mondial; o noua dinastie, ramura Sigmaringen a Hohenzollernilor, a venit la tronul domnesc in acelasi an si a marit perspectivele de stabilitate politica; principiile care puteau determina guvernarea tarii – un Executiv puternic si o administratie centralizata – fusesera legiferate, iar ideologiile dominante ale statului modern – liberalismul si conservatorismul – erau reprezentate de catre partidele politice in devenire. Tot atunci, elita politica si intelectuala a tarii isi asimilase profund ideea moderna de natiune si acceptase misiunea ce ii fusese incredintata de a retrasa granitele politice in conformitate cu cele etnice.(K.H.)
Potrivit unui sondaj IRECSON, romanii asociaza astazi Casa Regala cu pastrarea traditiei (73%), mandria nationala (58%) si identitatea statala (52%), iar aproape 70% apreciaza contributia Monarhiei constitutionale la dezvoltarea si modernizarea Romaniei. Ne bucura aceasta schimbare evidenta de atitudine pentru care ziarul Romania libera a militat inca din primele luni ale anului 1990.
Cu toate acestea, confuziile persista… Chiar si la televiziunea nationala s-a vorbit despre faptul ca “de 10 Mai romanii isi sarbatoreau Regii”, iar la cea mai dinamica televiziune de stiri 10 Mai era prezentata ca “Ziua Regelui”. In fapt, 10 Mai a fost Ziua Nationala a Romaniei, a intregii natiuni. Cum spune si Imnul, ea ne-a dat “Domn puternic tarii noastre, libertate si Regat”. Toate infaptuite in cursul glorioasei Domnii a lui Carol l, cea mai lunga si mai plina de roade din istoria noastra.
Am ales cateva fragmente din cartile a doi istorici remarcabili si din cartea unui contemporan al Regelui Carol l al Romaniei, care dau seama despre Domnia acestuia.
Imaginile asociate textelor sunt ilustrate postale prilejuite de marea Expozitie din 1906, consacrata implinirilor pe care le-a cunoscut Romania in decursul a 40 de ani de Domnie a Regelui Carol l.
Keith Hitchins
– “Romania. 1866-1947”,
Ed. Humanitas, 1996
Tronul si Constitutia
Majoritatea conservatorilor si liberalilor ramasesera atasati ideii aducerii unui principe strain. Cei dintai credeau ca doar o dinastie straina putea tine in frau radicalismul liberal, garantand astfel propriul control asupra statului, in timp ce liberalii moderati, care se pronuntau in favoarea unei monarhii constitutionale, drept cea mai buna cale pentru mentinerea unui echilibru intre “despotism” si “anarhie”, vedeau in persoana unui principe strain o garantie suplimentara de stabilitate sociala si politica. Dupa ce printul Filip de Flandra, fratele Regelui Belgiei – prima alegere asupra careia s-a oprit guvernul provizoriu – a declinat onoarea ce i se facea, guvernul a inceput sa-i faca curte lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Ion Bratianu, ca reprezentant al Locotenentei Domnesti, s-a dovedit util, convingandu-l pe Carol sa accepte propunerea si obtinand si sprijinul Bucurestilor pentru aceasta. La 1 aprilie, de la Dusseldorf, unde se intalnise cu Carol si cu tatal acestuia, el a telegrafiat guvernului provizoriu ca obtinuse acordul lui Carol de a deveni principe, cu toate ca nu facuse o declaratie limpede cu privire la intentiile sale. Bratianu s-a reintors in tara deindata pentru a organiza plebiscitul in acest sens, care a avut loc intre 14 si 20 aprilie, si a aprobat cu o majoritate covarsitoare de voturi alegerea lui Carol ca Domn al Romaniei, cu 685.696 de voturi, din cele 686.193 exprimate. Incurajat de o evidenta popularitate si indemnat de Bismarck, pe vremea aceea ministru-prezident al Prusiei, Carol a decis sa primeasca propunerea fara aprobarea prealabila a Marilor Puteri, ai caror reprezentanti se aflau atunci in conferinta la Paris. (Bismarck ii sugerase lui Carol ca faptul implinit era cea mai buna solutie de abordare a problemei.) Carol l-a informat pe Bratianu asupra deciziei sale la data de 7 mai.
Noul principe avea cunostinte modeste cu privire la tara al carei tron fusese invitat sa-l ocupe si doar incercand si gresind avea sa invete partile sensibile ale politicii romanesti. Dar in alte privinte era bine inzestrat pentru aceasta calitate. Nascut la 20 aprilie 1839, era cel de-al doilea fiu al principelui Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura catolica a familiei Hohenzollern. Tanarul print avea relatii sus-puse. Tatal sau, care servise ca ministru-prezident al Prusiei in anii 1858-1862, intr-o perioada relativ liberala, inainte de venirea lui Bismark, i-a dat putinta fiului sau sa-si formeze relatii stranse cu familia regala prusaca, o parte a acelor legaturi cu Germania care aveau sa aiba o influenta atat de mare asupra politicii externe a lui Carol. A fost primit, de asemenea, in mod calduros de catre Napoleon al lll-lea in timpul lungilor sederi in Franta la inceputul anilor '60. Instruit ca militar si bine educat, Carol daduse dovada de un bun discernamant politic. Era cunoscut chiar ca un fel de liberal, dar de un liberalism temperat de disciplina si de simtul datoriei.
De-a lungul intregii sale Domnii, intai ca principe si apoi, dupa 1881, ca rege pana la moartea sa in 1914, Carol a fost figura politica centrala a tarii. De la bun inceput, el si-a asumat un rol politic de prima importanta in politica externa si in treburile militare. Fruntasii Parlamentului intre 1866 si 1871 i-au dat oarecum mana libera in aceste domenii, chiar daca ei insisi se bucurau de o putere insemnata si de un prestigiu considerabil in urma rasturnarii lui Cuza. Au recunoscut valoarea relatiilor sale din Germania si Franta, care, credeau ei, puteau fi folosite spre a-si atinge scopurile lor de politica externa. In plus, Carol se bucura de un considerabil prestigiu militar, dat fiind ca participase la razboiul dus de Prusia si Austria impotriva Danemarcei in 1864 si fusese ofiter intr-o armata renumita pentru spiritul ei militar si pentru organizarea sa. Dar rolul lui Carol in viata politica interna a tarii, cel putin la inceput, a fost limitat. Ii lipsea popularitatea si nu cunostea nici oamenii, nici problemele cu care se confrunta tara. Pentru un timp, de aceea, el a prezidat mai curand decat a domnit.
Marile Puteri l-au recunoscut in mod formal pe Carol ca domnitor in a doua jumatate a anului 1866 si la inceputul anului 1867. N-au impus nici un fel de conditii speciale, dar nu au actionat decat dupa ce Carol ajunsese la o intelegere cu guvernul otoman.
Negocierile dintre ei s-au prelungit pe tot parcursul verii, nici una dintre parti nevadind vreo inclinatie sa cedeze in punctele esentiale, definitorii pentru relatiile dintre ele. Carol si Consiliul de Ministri insistau asupra mentinerii deplinei autonomii a tarii, asa cum era specificata in vechile capitulatii si in tratatele internationale ulterioare si cereau ca tara lor sa se numeasca “Romania”, “Principatele Romane Unite” sau “Principatele Unite”, dar fara adaugirea “ale Munteniei si Moldovei”, care ar fi implicat posibilitatea separarii lor. In ceea ce le privea, oficialitatile otomane cereau ca “Principatele Unite” sa-si accepte statutul de “parte constitutiva” a Imperiului Otoman si sa renunte la dreptul de a incheia tratate cu alte state. In cele din urma, rascoala din Creta si tulburarile din Serbia, impreuna cu hotararea guvernului roman au convins oficialitatile otomane sa faca o serie de concesii importante. La 19 octombrie 1866, marele vizir il recunoaste pe Carol drept domnitor ereditar, dar nu cedeaza in chestiunea autonomiei, stipuland ca Principatele vor trebui sa ramana parte integranta a Imperiului Otoman. Un astfel de statut impunea, dupa parerea sa, pastrarea legaturilor seculare intre Principate si suzeranul lor, precum si respectarea tratatelor si conventiilor dintre acesta si tarile straine, cel putin in masura in care nu stirbeau drepturile “moldo-vlahilor”. Marele vizir si-a exprimat si speranta ca Principatele Unite vor creste tributul anual, ca vor lua toate masurile practice pentru protejarea supusilor otomani angajati in negot in Principate si ca nu vor permite “elementelor revolutionare” sa se concentreze pe teritoriul lor. In raspunsul sau din 20 octombrie, Carol a acceptat aceste conditii, iar a doua zi a plecat la Constantinopol pentru a primi firmanul din partea Sultanului, prin care i se acorda recunoasterea formala ca domnitor.
In timpul desfasurarii acestor manevre, conducatorii conservatori si liberali de la Bucuresti incepusera activitatea de elaborare a unei Constitutii care sa puna bazele noului sistem politic.
Alegerile din aprilie 1866 pentru o noua Camera a Deputatilor, ce urma sa serveasca si drept Adunare Constituanta, au dovedit cat de ascutita devenise rivalitatea dintre ei. Conservatorii au castigat majoritatea locurilor, pe de o parte pentru ca dobandisera controlul asupra aparatului administrativ inca de la inceputul campaniei electorale, si au fost astfel capabili sa exercite presiuni asupra alegatorilor si, pe de alta parte, pentru ca tabara liberalilor era slabita ca urmare a unor serioase discordii interne.
Noua Adunare si-a inceput lucrarile la 10 mai. Ca o chestiune de prima importanta, Locotenenta Domneasca si-a inaintat propunerile privitoare la cursul pe care, dupa parerea ei, trebuia sa-l ia tara si a cerut apoi sa se procedeze la votarea noului Domnitor, a carui alegere, asa cum am vazut, fusese confirmata prin plebiscit. Aprobarea s-a obtinut cu majoritate de voturi, desi mai staruia un oarecare sprijin pentru un principe autohton. Dupa sosirea sa la Bucuresti, la 10/22 mai, Carol va depune in fata Camerei juramantul ca va domni pe baze constitutionale; va numi, imediat, un guvern de coalitie, avandu-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascar Catargiu (1823-1899). Toate partile au fost de acord ca mentinerea unei coalitii liberal-conservatoare, ca expresie a unitatii nationale, era necesara pentru a grabi recunoasterea noului regim de catre Marile Puteri si pentru a obtine acordul intregii tari pentru noua Constitutie.
Camera Deputatilor n-a pierdut vremea si a imbratisat proiectul de Constitutie elaborat de catre Consiliul de Stat, o institutie mentinuta de pe vremea domniei lui Cuza. Profunde diferente de pareri i-au separat foarte repede pe conservatori de liberali in privinta unor probleme atat de importante precum valoarea unui legislativ bicameral, amploarea sufragiului, prerogativele domnitorului, in special dreptul sau de veto in materie de legislatie, si statutul strainilor. In general a prevalat punctul de vedere al conservatorilor.
La 11 iulie, cei 91 de deputati au aprobat in unanimitate Constitutia pe care Carol a promulgat-o in ziua urmatoare. La 18 iulie, Adunarea Constituanta a aprobat o noua lege electorala; misiunea ei odata indeplinita, domnitorul a dizolvat-o.
Desi conservatorii, reprezentand in special marii mosieri, castigasera majoritatea principalelor batalii in Adunarea Constituanta, Constitutia de la 1866 era, in mod paradoxal, esentialmente un document liberal. Ea limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constitutional, prevedea o guvernare reprezentativa, ii facea pe ministri raspunzatori pentru actele lor si consolida principiul separarii puterilor. Consemna, de asemenea, pe larg drepturile si libertatile cetatenilor, carora le era de aici inainte garantata egalitatea in fata legii, libertatea deplina a constiintei, a presei, a adunarilor publice, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului si a persoanei impotriva oricaror perchezitii si arestari arbitrare. Exercitarea acestor drepturi in timp, in ciuda incalcarii lor ocazionale de catre autoritati, a adus un numar mai mare de persoane in procesul politic si, asigurand liberul schimb de idei, in special prin intermediul presei, a contribuit in mare masura la formarea unei opinii publice democrate. Constitutia a garantat de asemenea drepturi depline de proprietate detinatorilor ei, declarand proprietatea “sacra si inviolabila”, asigurand ca singura cauza de expropriere ar putea fi realizarea unor servicii publice. Principalul scop al acestor stipulatii a fost protejarea marii proprietati impotriva uzurparii de catre vreo noua lege rurala, dar articolul 20 al Constitutiei declara, de asemenea, ca pamantului dat taranilor prin legea rurala din 1864 “nu trebuie sa i se aduca niciodata vreo atingere”.
Sistemul parlamentar instituit in 1866 diferea in unele privinte importante de cel asigurat prin Statutul lui Cuza. Izbitoare de la bun inceput este pozitia mai importanta a Legislativului, care a devenit acum un partener aproape egal cu domnitorul in facerea legilor. Potrivit noii Constitutii, pentru a capata putere de lege, un proiect trebuia aprobat atat de catre Legislativ, cat si de catre domnitor. Ambii puteau sa initieze o legislatie, cu exceptia proiectelor de lege referitoare la veniturile si cheltuielile statului, care trebuiau sa-si afle sorgintea in Camera Deputatilor. Astfel, prerogativele legislative aproape exclusive ale domnitorului stabilite de Statut au fost reduse substantial in favoarea reprezentantilor electoratului.
Constitutia din 1866 semana, asadar, cu legile fundamentale liberale existente in Europa Occidentala. Similitudinea cu acestea era una din principalele consecinte ale deschiderii Apusului pentru intelectualii romani, deschidere inceputa in anii '30 si '40 ai veacului al XIX-lea. Multi fii de boieri, care studiasera dreptul si economia politica in Franta si Germania, au incercat, la intoarcerea lor in tara, sa adapteze institutiile unei Europe Occidentale luminate si prospere la conditiile sociale si economice din propria tara.
“Domnul strain” devine suveran roman
In timp ce emisarii Bucurestilor cautau printul strain voit de tara (la inceput Filip de Flandra, care a refuzat, apoi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen), Locotenenta avea de facut fata unei situatii dificile. Austria adoptase o atitudine amenintatoare, dar, spre norocul romanilor, conflictul cu Prusia avea sa-i abata atentia de la Romania. In primavara, izbucnisera miscari taranesti, urmate de cele ale granicerilor de la Dunare. Printr-o reactie tipica de mentalitate taraneasca, abdicarea lui Cuza, Domnul care daduse pamant taranilor, a fost perceputa ca o amenintare la adresa recentei improprietariri.
Locotenenta a izbutit sa traverseze cu bine cele trei luni de interimat. Ea s-a dovedit destul de sigura pentru a legifera in domenii atat de deosebite ca cel agrar si cel cultural: legea invoielilor agricole (18/30 martie), favorabila mosierilor, care inaugura un capitol extrem de dureros pentru tarani, obligati de lipsa de pamant indestulator sa lucreze pe mosiile boierimii in conditii vitrege, si crearea “Societatii Literare Romane” – viitoarea Academie Romana (1/13 aprilie) – cu misiunea de a alcatui un dictionar al limbii romane si de a-i fixa gramatica sI ortografia.
Noul Domn, principele Carol I, avea sa cunoasca domnia cea mai lunga (1866-1914) din istoria romaneasca. Cu un remarcabil simt al datoriei, el avea sa-si indeplineasca indatoririle de suveran cu constiinciozitatea si rigoarea caracteristice spiritului prusac. Desi declara la venirea in tara: “Punand piciorul pe acest sfant pamant, am devenit roman”, Carol nu s-a integrat moravurilor bizantino-orientale ale clasei politice romanesti, a ramas intotdeauna fidel patriei si rasei sale si a tratat altitudinar pe oamenii politici romani. Rolul lui in edificarea Romaniei moderne a fost considerabil pentru ca, asa cum a relevat I.G. Duca: “El avea tocmai insusirile care ne lipseau noua, romanilor”. Din portretul antologic facut Regelui in amintirile sale politice, randurile de mai jos sunt, poate, cele mai edificatoare: “Intr-o tara care n-avea notiunea timpului, Regele Carol aducea simtul exactitatii matematice (…). Intr-o tara de aproximatie in toate, el a adus constiinciozitatea impusa pana la meticulozitatea germana. Intr-o tara de zvacnituri, de entuziasm violent si de descurajare pripita sau cel putin de rapida plictiseala, el a adus o straduinta nezdruncinata, linistita si regulata ca bataile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Intr-o tara plina de nerabdare si de neastampar, el a adus rabdarea care stie sa pregateasca si astamparul care stie sa-i mentina seninatatea (…), intr-o tara cu mentalitate orientala, el a adus un spirit occidental in vremea tocmai cand acea tara se straduia sa se avante in marea valtoare a civilizatiunii occidentale (…), intr-o tara care, din cauza vicisitutinilor ei istorice, nu era obisnuita cu planuri dinainte facute si bine definitivate, el a venit urmarind un scop precis, a facut un program si l-a indeplinit intocmai”.
Programul lui Carol I a avut trei obiective fundamentale: stabilitate politica prin regim constitutional, modernizare si continuitate dinastica. In primii ani ai Domniei, rodajul politic a fost foarte anevoios si formula parea sa falimenteze. Caracterul acerb al luptei politice s-a rasfrant si asupra Domnitorului, astfel ca printul strain, cerut atat de staruitor, a fost si el atacat cu violentele de limbaj al unei vieti politice inca primare.
Mai grav, un grup de liberali radicali – in frunte cu Eugeniu Carada – a organizat o conspiratie republicana, care a izbutit sa instaureze o republica de o zi (8/20 august 1870) la Ploiesti, lipsita de sprijin popular si rapid pulverizata de un batalion al armatei. (Pentru fermitatea convingerilor politice, de amintit ca liderul republican, Alexandru Candiano-Popescu, a devenit, zece ani mai tarziu, aghiotant al Regelui Carol!)
In primavara anului urmator, o manifestatie de simpatie pentru Franta infranta (in razboiul franco-prusac din anii 1870-1871), desfasurata la Bucuresti (ea a izbucnit cand colonia germana celebra ziua imparatului Wilhelm I), a sfarsit prin a-l exaspera pe domnitor, care a vrut sa abdice. “Aiasta nu se poate, Maria Ta”, i-a spus Lascar Catargiu, fostul membru al Locotenentei Domnesti din 1866, care a constituit un guvern conservator de lunga durata (1871-1876). Momentul critic odata depasit, viata politica avea sa intre pe fagasul normalitatii, adica al alternarii la guvernare a celor doua partide: conservator si liberal. (…)
Inceputul de domnie a lui Carol sta sub semnul modelului belgian: Romania se voia o “Belgie a Orientului”, adica prospera in interior si la adapost de primejdiile din exterior. Constitutia Romaniei din 1866 a fost, in buna parte, o copie a celei belgiene din 1831. Aceasta din urma era croita pentru o tara in care secole de viata urbana creasera un climat de disciplina si o traditie solida de ordine in viata publica. Liberalismul constitutiei belgiene era perfect adecvat societatii pe care era chemata sa o carmuiasca. Nu acesta era cazul in Romania, unde secole de-a randul obiceiul pamantului fusese invocat impotriva legii, iar legea impotriva obiceiului pamantului, pentru ca arbitrarul domnesc si coruptia dregatorilor sa desavarseasca haosul.
Societatea romaneasca se angaja in viata parlamentara in straie ce nu erau croite pe masura ei. Ea incepea o scoala – cea a parlamentarismului, apoi a democratiei – pe care, din pricina vicisitudinilor istorice, nu a absolvit-o nici astazi.
Inauguralul umbrit
Un termen des utilizat de Catherine Durandin in a sa Histoire des Roumains este acela de “inaugural”, in intelesul de inceput. Inauguralul din 1877-1878 – asa cum am aratat – nu a mai stat sub semnul concordiei, increderii si al entuziasmului, ci sub cel al confruntarii, frustrarii si scepticismului. Romania devenise independenta, dar pretul platit aparea ca fiind prea ridicat: nu pe campul de lupta (desi hecatombele de la Plevna nu puteau fi uitate), ci la masa verde a pacii, unde marile puteri nu aratasera nici simpatie, nici intelegere fata de doleantele romanesti. Mai mult, un act international – conventia romano-rusa din 4/16 aprilie 1877 -, considerat a garanta integritatea teritoriala a tarii, se dovedise inoperant. Romania era, in principiu, independenta, dar marile puteri cerusera modificarea constitutiei (in cazul impamantenirii evreilor). Era independenta reala?
Noul inaugural se afla, asadar, sub semnul dezamagirilor, dar si al unei mai lucide perceptii a realitatii.
O prima problema de rezolvat era securitatea noului stat independent. Acum, cand garantia colectiva a celor sapte puteri disparuse, Romania trebuia sa caute o umbrela protectoare, caci mijloacele ei militare nu-i puteau, singure, asigura nici suveranitatea, nici integritatea. Rusia se dovedise – si ca aliat – un vecin primejdios. Atata timp cat stramtorile ramaneau un obiectiv, fie si indepartat al Petersburgului, Romania, aflata in drumul spre Tarigrad, era in primejdie.
Nu pentru ca in fruntea tarii era un print german, ci dintr-un elementar calcul geopolitic, Germania aparea ca marea putere in masura sa constituie un scut pentru Romania in fata expansionismului rus. Aparitia in 1871 a Imperiului German, sub egida Prusiei, rupsese echilibrul de putere in Europa. Prusia, tara despre care Mirabeau spusese in secolul al XVIII-lea ca are ca industrie nationala razboiul, infaptuise unitatea Germaniei “prin foc si sabie”, dar Bismarck traia cu cosmarul coalitiilor care ar fi incercuit si nimicit opera sa. Rusia trebuia, din aceasta perspectiva, castigata sau neutralizata. Exista, asadar, o coincidenta partiala de interese intre Romania si cel de-al II-lea Reich.
Intrucat din 1879 Bismarck facuse din alianta cu Austro-Ungaria piatra unghiulara a politicii sale, el a avertizat Bucurestii ca alianta cu Germania o reclama automat pe cea cu dubla monarhie.
Alianta Romaniei cu Puterile Centrale (18/30 octombrie 1883) aparea ca o alianta “impotriva firii”: Austro-Ungaria stapanea teritorii locuite de romani (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfasura o politica de discriminare si deznationalizare fata de romanii din Transilvania. Intre securitatea nationala si solidaritatea nationala, s-a acordat prioritate celei dintai.
Pe plan intern, burghezia, forta motrice a modernizarii, si-a indreptat eforturile spre crearea unei baze economice solide – industria nationala. Legea de incurajare a industriei (12/24 mai 1887) a slujit acestui obiectiv, acordand scutiri de impozite, reduceri pe calea ferata si intaietate la furniturile publice. Complementul necesar al incurajarii industriei nationale a fost protectionismul vamal, destinat sa ocroteasca acele industrii care aveau de facut fata concurentei straine. Un sir de tarife protectioniste au fost adoptate; ele au culminat cu cel din 1906, considerat a exprima o conceptie unitara despre incurajare.
Fata de 39 de fabrici, cate existau in 1866, dezvoltarea industriei, mai ales dupa 1900, a fost remarcabila:
Perioada Numar de fabrici
nou-infiintate
1866-1887 173
1887-1893 83
1893-1906 215
Mihail Manoilescu a atras atentia asupra unui aspect specific al dezvoltarii industriei romanesti in aceasta perioada. El constata ca, in 1901, intreprinderile cu mai mult de 25 de lucratori dispuneau de o forta de munca reprezentand 8 muncitori industriali la mia de locuitori, fiecare muncitor dispunand de un cal putere in utilajul industrial. In 1915, raportul numeric a inregistrat o crestere modesta: 10 muncitori la mia de locuitori, dar fiecare dispunea acum de aproape doi cai putere, ceea ce reprezenta un spor considerabil. Mihail Manoilescu conchide: “Tinand seama ca cei 2 CP de lucrator aflati in 1915 urmeaza la o masa muncitoreasca mult crescuta fata de 1901, urmeaza ca puterea mecanica a Romaniei s-a triplat in timp de 14 ani, pe cand, in acelasi interval de timp, cea a Americii, de pilda, n-a facut decat sa se dubleze. Numai in epoca eroica a dezvoltarii sale, adica inainte de 1879, industria americana reusise sa-si tripleze puterea mecanica in 20 de ani. Romania insa a izbutit aceasta numai in 14 ani”.
Aceste evaluari si comparatii nu trebuie intelese in sensul unor performante care ar fi conferit Romaniei statutul unei puteri industriale. Ea ramanea o tara agricola, in al carei export, in perioada 1910-1914, produsele agricole reprezentau in lei aur 82,8% (in tone 73,7%, restul revenind lemnului si produselor petroliere).
Structura proprietatii funciare si functionarea economiei agrare erau departe de relatiile capitaliste. Marea proprietate (de peste 100 ha), aflata in mana a 5385 de mosieri, reprezenta 47,7% din terenul arabil, in timp ce mica proprietate (de pana la 10 ha) era detinuta de 920.939 proprietari, reprezentand 41,3%.
Florin Constantiniu
– “O istorie sincera
a poporului roman”,
Ed. Univers Enciclopedic, 1998
1881: Romania devine Regat
Indata dupa deschiderea Camerelor, generalul Lecca lua cuvantul declarand ca reprezentanta poporului vrea sa proclame chiar astazi Regatul, spre a infirma zvonurile cum ca dinastia n-ar fi prins radacini solide in Romania, si cu entuziasm nemarginit s-a adoptat in unanimitate urmatoarea hotarare: “Pentru a satisface o indelung-nutrita dorinta a natiunii, pentru a intari stabilitatea si ordinea in tara si a da o garantie in plus ca in Romania monarhia traieste in aceleasi conditii ca si in celelalte state ale Europei si trebuie sa inspire aceeasi incredere, Camera Deputatilor, in virtutea dreptului suveran al natiunii, proclama pe Alteta Sa Regala Principele Carol I Rege al Romaniei.”
In cel mai scurt timp a fost formulata legea ce continea numai doua articole:
“Art. 1. Romania se proclama regat; Principele Carol I primeste pentru sine si pentru mostenitorii sai titlul de Rege al Romaniei.
Art. 2. Mostenitorul tronului va purta titlul de Print mostenitor al Romaniei.”
In cuvinte entuziaste, Rosetti, presedintele Camerei, Lahovari si Bratianu au tinut alocutiuni inflacarate, subliniind ca acum, in sfarsit, s-a implinit visul tuturor patriotilor, nutrit de ei de atata vreme si cu atata ardoare, visul despre o libera, mare, viteaza Romanie, care, de va fi unita, nu va pieri niciodata.
Acelasi entuzism a domnit in Senat. Membrii acestuia impreuna cu deputatii au mers la Palat ca sa-i prezinte noului rege legea despre semnare si sa-l omagieze. Minunata veste se raspandi fulgerator prin orasul ale carui strazi se umplura cu mase de oameni frematand de bucurie, in timp ce toate casele se gatisera sarbatoreste si peste tot pe unde aparea, acum cu mitropolitii si episcopii in frunte, lungul convoi al deputatilor si senatorilor, care nici macar nu-si facusera timp sa se imbrace festiv, era intampinat de aclamatiile multimii si astfel sosi pe la ora sase seara la Palat, unde se opri in sala tronului. Cand aparu perechea princiara, ocupandu-si locul in fata tronului, manifestarile de entuziasm nu mai conteneau pana ce, iesind din rand, presedintele Senatului, Dimitrie Ghica, i se adresa Principelui cu voce grava:
“Sunt mandru si fericit ca destinul m-a ales pe mine ca, in numele Senatului si al Camerei, sa prezint Altetei Voastre Regale spre semnare legea, care a fost votata astazi de ambele corpuri legiuitoare si prin care se da satisfactie dorintelor intregii tari!” Apoi se dadu citire scurtului text al legii si toti cei de fata izbucnira in ovatii furtunoase: “Traiasca Regele! Traiasca Regina!”
Profund miscat, emotionat pana in fibra cea mai intima, principele raspunse: “Mare si solemna este aceasta clipa in care reprezentantii natiunii vin la mine sa-mi supuna spre aprobare hotararea unanima a corpurilor legiuitoare. Cu ea incepe o noua fila din cartea vietii poporului nostru roman, cu ea se incheie o perioada care a fost bogata in lupte si greutati, dar si in aspiratii mari si fapte eroice! Si in aceasta clipa vreau sa repet ceea ce am spus de atatea ori: in permanenta, dorinta natiunii a fost aceea care a dat actiunii mele directie si scop! De cincisprezece ani sunt principe al acestei tari; de cincisprezece ani ma inconjoara iubirea si increderea poporului; aceasta iubire si aceasta incredere mi-au facut mai bune zilele bune, m-au intarit si mi-au dat putere in zilele rele! Am fost de aceea mandru de demnitatea mea princiara, mi-a fost scump acest nume in jurul caruia s-a impletit inca din trecut cununa de glorie si maretie! Tara este insa de parere ca, in pozitia ei acum cucerita, in calitatea ei de forta nationala dovedita prin fapte, i-ar sta mai bine sa se ridice la nivel de regat. Deci accept – nu pentru mine, ci pentru maretia Romaniei – titlul de Rege, sigur fiind ca el nu va slabi cu nimic legaturile care, prin tot ceea ce noi am obtinut impreuna in lupta si sacrificiu, m-au unit atat de strans cu poporul meu! Fie ca primul rege al Romaniei sa se bucure de acea iubire care pe ultimul principe l-a ajutat sa treaca peste toate necazurile! Pentru mine, devotamentul acestui popor nobil, viteaz, caruia i-am dedicat intreaga mea fiinta, valoreaza mai mult decat toata marimea, decat toata stralucirea unei coroane!” (…)
Solemnitatea incoronarii a fost fixata pe 10/22 Mai, ziua nationala. Membrii guvernului propusesera ca aceasta coroana sa fie o fastuoasa piesa din metal pretios; imediat insa Regele a respins cu hotarare aceasta idee, afirmand ca niste insemne regale scumpe nu corespund traditiilor tarii si sunt potrivite numai acolo unde ar avea valoare istorica, evident ca giuvaere mostenite din veacurile trecute, si si-a impus dorinta ca pentru el sa se confectioneze o coroana de otel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, iar pentru Regina sa se comande la un bijutier bucurestean o coroana simpla de aur.
In seara de 9/21 mai, in procesiune solemna, in frunte cu ministrul-presedinte si cu ministrii, precum si sub escorta cavaleriei, au fost aduse la Palat cele doua coroane regale; in sunetul muzicii au fost aduse acolo si toate steagurile armatei. A urmat o mare retragere cu torte.
In dimineata urmatoare, o puternica salva de tun marca inceputul maretei zile. Dis-de-dimineata, mii de oameni umplura strazile gatite sarbatoreste pe care urma sa treaca procesiunea incoronarii. Aceasta s-a pus in miscare la Gara de Nord, unde sosise, venind de la Cotroceni, perechea regala cu oaspetii sai. Procesiunea a fost deschisa in unitati de jandarmi calare, de un escadron de rosiori, de furieri si functionari superiori de la Curte. In urma celor 62 de steaguri ostasesti acompaniate de muzica, mergea calare Regele, caruia i se alaturasera Marele Stat-Major si suita militara a suveranului. Apoi, trasa de opt cai, decorata cu o coroana de aur, venea trasura de gala cu regina si printul mostenitor Leopold cu fiii sai, toti acestia fiind insotiti per pedes de servitorii Curtii si de generalul comandant al diviziei teritoriale, precum si de inspectorul general al Garzii Civile. Procesiunea a fost incheiata de un convoi alcatuit din ofiteri de cavalerie si un escadron de rosiori.
Printre cele doua randuri formate de garnizoana de-a lungul traseului, in aclamatiile entuziaste ale populatiei, sub ploaia de flori aruncate de aceasta asupra perechii regale, procesiunea a urcat dealul Mitropoliei, unde asteptau ministrii si presedintii Camerelor. Aici, in sunet de clopote si muzica de fanfara, prin fata delegatiilor judetelor si comunelor din intreaga tara, perechea regala a fost condusa pe drumul spre biserica, unde se aflau coroanele. Dupa rostirea catorva rugaciuni, procesiunea solemna a iesit din biserica, perechea regala a urcat la o tribuna bogat impodobita in fata careia a avut loc sub cerul liber serviciul divin. In salvele tunurilor, a urmat binecuvantarea solemna a coroanelor purtate de generali insotiti de patru steaguri. Ministrul-presedinte prezenta spre semnare Regelui documentul in amintirea evenimentului solemn, document pe care-l semnara si Eegina si ministrii. In aceeasi ordine in care venise, procesiunea cobori dealul Mitropoliei si apoi, inconjurata de tumultul entuziast al multimii, porni spre Palat.
La Palat, perechea regala a primit felicitarile ministrilor si ale sotiilor lor, ale sefilor reprezentantelor romanesti din strainatate, ale membrilor corpului diplomatic si ale doamnelor lor, mutandu-se apoi, inconjurata de toti demnitarii statului, de rudele princiare si de suita, in sala tronului si luand loc pe scaunele regesti, in timp ce coroanele se aflau depuse in fata tronului strajuit de steagurile armatei. Rostind cu emotie cateva cuvinte, presedintele Senatului si presedintele Camerei i-au inmanat perechii regale coroanele, iar regele, luand coroana, a raspuns plin de solemnitate: “Prin sarbatoarea de astazi se incheie stralucit un capitol de cincisprezece ani asa de bogat in lupte grele si fapte marete! La adapostul Constitutiei si al legilor sale, Romania s-a dezvoltat splendid; munca fara preget a oamenilor sai de stat, vitejia armatei sale si increderea mea ferma in fortele poporului au facut posibila indeplinirea dorintei fierbinti a tuturor: regatul, o chezasie sigura pentru viitor, este astazi constructie terminata! De aceea accept cu mandrie aceasta coroana – ea este faurita din metalul unui tun, care este stropit cu sangele eroilor nostri si sfintit de catre biserica; eu o primesc ca pe un simbol al independentei si fortei Romaniei! Ea va fi un martor de pret al unor timpuri grele si glorioase pe care le-am strabatut in comun, ea le va aminti generatiilor viitoare de eroismul strabunilor lor si de unitatea care a domnit intre principe si popor! Cea mai frumoasa coroana insa pentru regina ca si pentru mine va fi si va ramane iubirea si increderea poporului caruia ii apartin toata gandirea si simtirea noastra. In fata acestor drapele care au fluturat pe campul de lupta, in fata acestor coroane, embleme ale regalitatii, in jurul carora poporul sa se stranga asa cum se strang ostasii in jurul acestor drapele, la auzul acestor omagii la care intregul popor a venit degraba in capitala ca sa fie martor al acestei zile memorabile, ne unim glasurile in urarea scumpa inimii noastre care astazi, in acest loc deja sfintit prin evenimentele istorice ale vietii mele, va gasi iar un ecou puternic: Traiasca iubita noastra Romanie incoronata astazi prin propriul ei merit!”
Dupa ce Regele a terminat de rostit aceste cuvinte in care i se citea profunda emotie, domni mai intai linistea solemna, apoi se dezlantui entuziasmul in aclamatiile cele mai exuberante, care nu mai voiau sa se sfarseasca si se reinnoiau si se tot reinnoiau, preluate vijelios de multimea poporului de afara. Delegatiile tarii au trecut in sir lung prin fata perechii regale, omagiind-o si depunand pe treptele tronului cununi de flori mirositoare.
Inca trei zile au mai durat festivitatile. Ele au avut un caracter deplin popular si au prilejuit o splendida, multicolora procesiune sarbatoreasca a tuturor meseriilor, precum si o admirabila parada a trupelor, totul desfasurandu-se fara tulburari, demonstrand convingator stransa legatura dintre popor si conducatorul sau regesc.
1906 – 40 de ani
de Domnie
Ce diferit arata Bucurestiul de acum fata de cel din anul intrarii solemne in oras a tanarului suveran, cand trasura princiara cu greu inainta prin gropile adanci de pe strazi! Astazi, orasul de resedinta este o perla stralucitoare printre orasele tarilor balcanice. Bucurestiul face impresia de autentica metropola, cu straile principale si bulevardele iluminate electric, cu noile constructii municipale si guvernamentale, realmente impunatoare, cu monumentele si fantanile publice, cu grandioasele biserici si institutii de binefacere, cu frumoasele parcuri si piete, cu cochetele cartiere pline de o sumedenie de vile dintre cele mai incantatoare, inconjurate de liniste si verdeata, cu ademenitoare pravalii si vitrine pe cele mai importante artere de circulatie pe care animatia se mentine din zori si pana tarziu si unde vanzatorii ambulanti sau taranii veniti din localitatile apropiate intregesc atmosfera pitoreasca, cu bogatia ei cromatica meridionala, permanent schimbatoare.
In Bucuresti si deci pentru intreaga tara, s-a facut foarte mult si in privinta stiintei, artei si literaturii. Poeti de mare talent ca Vasile Alecsandri si Eminescu au dat impulsuri puternice pentru o noua inflorire a poeziei romanesti, iar savanti si scriitori actioneaza in modul cel mai spornic pentru cunoasterea si dezvoltarea tanarului stat. Universitatea, a carei cladire impunatoare adaposteste muzeele de stat si numeroase amintiri interesante despre trecutul Romaniei, se bucura de cel mai mare prestigiu, datorita mai ales Facultatii ei de Medicina, iar Academia Romana de stiinte aflata sub patronajul regelui isi indeplineste cu seriozitate si folos sarcinile. De un bogat fond de carte dispun Biblioteca Universitara si cea Centrala. Cu prilejul aniversarii a douazeci de ani de domnie, Regele a infiintat “Fundatia Universitara Carol I”, institutie care, cu excelente colectii de carti stiintifice si sali de lectura si de club, amintind pe cele de acasa, reprezinta o mare binefacere pentru tineretul universitar bucurestean. In frumoasele sali ale monumentalului Ateneu, sub cupola sa, au loc iarna mult-frecventatele conferinte stiintifice si concerte. Aici se organizeaza si expozitii de arta mai mici, dar la fel de bogate. Teatrul National are un repertoriu variat in care este reprezentata asa cum se cuvine si literatura germana.
Ceea ce a obtinut si realizat in cei patruzeci de ani de domnie ai Regelui Carol, tara isi propune sa prezinte cuprinzator si pregnant in marea Expozitie jubiliara nationala care se deschide in ultima decada a lui mai 1906 pe domeniul vast al Filaretului de langa Bucuresti. Este o trecere in revista a acelor progrese uimitoare pe care Romania le-a facut de la 1866 incoace. Din toata avalansa de omagii prezentate Regelui Carol la jubileul sau de patruzeci de ani de domnie, cel mai simpatic pare sa fie acela tradus prin organizarea acestei expozitii – caci pe el nu-l intereseaza niciodata vorbele, ci numai faptele, niciodata aparenta, ci esenta, si aici, prin aceasta grandioasa retrospectiva, se poate demonstra convingator intregii lumi ce infaptuieste Romania, ce inseamna Romania!
1866 – 1906, cate comparatii nu se pot face intre odinioara si acum! De la acel memorabil 10/22 Mai 1866, totul s-a schimbat, numai Regele Carol a ramas acelasi ca fire si caracter, a ramas in permanenta loial, un om nobil si distins, pe care trebuie sa-l iubesti si sa-l stimezi, extrem de exigent cu sine insusi, marinimos in actiunile sale, bun si prietenos in relatiile cu oamenii, foarte interesat de arta si stiinta, stimand geniul acolo unde il intalneste, dispretuind orice meschinarie, suflet capabil de gratitudine si compasiune, iertandu-si dusmanii si pretuindu-si prietenii, o natura in sine echilibrata si viguros articulata, urmarind mereu si mereu unicul sau tel: patria!
Ne sta deschisa in fata cartea vietii sale! Ea contine multe pagini cu experiente triste si trairi amare, dar Regele nu zaboveste asupra lor cand o rasfoieste: “Viata noastra a fost totusi foarte bogata si foarte frumoasa!” i-a spus el Reginei, cand s-au intors amandoi din ultima excursie pe Dunare. Gratitudinea si devotamentul, sinceritatea si credinta tin de trasaturile fundamentale ale firii sale. “Cel mai frumos lucru pe care bunul Dumnezeu l-a sadit in om este totusi credinta”, ii scrisese el candva, mai in tinerete, din preaplinul sufletului sau, printului mostenitor german.
In ciuda multor piedici si bariere puse in drumul pe care si l-a ales si pe care a pasit cu vointa de fier, el nu s-a indoit niciodata de poporul sau, sincer si profund a fost sunetul cuvintelor din ultimul mesaj al tronului: “Privind in urma spre drumul parcurs, tin inca o data sa constat ca, in lucrarea pe care i-am dedicat-o, poporul roman mi-a stat alaturi cu neclintita credinta si dragoste atat in perioadele grele, cat si in cele fericite, astfel incat in acesti patruzeci de ani legaturile dintre dinastia mea si natiunea romana s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie”.
Om dintr-o bucata in manifestarile sale personale, regele nu s-a dezmintit nici in activitatea sa politica. Aici s-au imbinat constantele armonioase ale firii sale, caci nu a dat nimic peste cap, a cumpanit totul cu maturitate, abia apoi a actionat, iar pe cele pe care le-a intreprins si le-a descoperit ca bune le-a subordonat direct scopului urmarit, necedand niciodata influentelor straine, nefacand niciodata concesii potrivnice convingerii sale. Prim servitor al statului, el a stiut intotdeauna sa pastreze in chip inteligent masura in problemele politice, a intervenit ferm la momentul potrivit, a fost mereu activ in timp de pace si permanent in frunte in timp de razboi, sfetnicilor politici confirmati ca atare dandu-le mana libera in toate chestiunile de interes pentru tara, situandu-se permanent pe terenul constitutiei, abordand liber de orice prejudecata tot ceea ce aduce anul si tot ceea ce aduce ceasul, dand deoparte, nesovaitor si necrutator, toate interesele personale, gandind numai si numai la binele public.
Atat ca prim servitor al statului, cat si ca prim cetatean, el este o pilda luminoasa pentru popor: loial si zelos in munca, strain de orice trufie si de orice falsa stralucire, avand cea mai deplina consideratie pentru activitatea celorlalti, concepand viata ca pe un domeniu al lucrarii benefice semenilor si, dincolo de acestia, generatiilor viitoare, pastrandu-si, in ciuda amaraciunilor de care nimeni nu este scutit, idealurile, credinta in ceea ce este bun si nobil.
Paul Lindenberg
– “Regele Carol I al Romaniei” Ed. Humanitas, 2003 (editia originala: Berlin, 1906)
Ilustratele apartin colectiei
MIHAI SAVULESCU
