Cancanuri, trupuri si suflete

Dilan Kundera a scris o serie de romane frumoase si tulburatoare, insa doar unul dintre acestea este ciudat si cu adevarat straniu: Nemurirea (aparut la Editura Humanitas, in traducerea lui Jean Grosu). Romanul acesta, in pur stil Kundera, dar pulverizat ca subiect si cultivand un fragmentarism eseistic, este construit pe o idee pe cat de simpla, pe atat de revelatorie: nemurirea poate fi manipulata si modelata, atunci cand exista manipulatori cu tendinta. Nemurirea poate fi inclusiv planificata, atunci cand exista obstinati care o urmaresc programatic, calculandu-si nu atat faptele, cat cuvintele si imaginile in functie de aceasta. O astfel de manipulatoare a nemuririi lui Goethe a fost, de pilda, Bettina von Arnim. Mimand vreme de zeci de ani pasiunea fata de Goethe, hartuindu-l cu incapatanare de futurolog, ea nu a facut altceva decat sa controleze nemurirea (faima) lui Goethe si alaturi de acesta sa isi situeze locul ei de capatai. Pentru cititorii de astazi care nu cunosc romantismul german, numele Bettinei este nu doar necunoscut, ci si indiferent. Eu am avut acces la povestea ei de viata si a stihialului trio scriitoricesc pe care l-a alcatuit alaturi de fratele ei Clemens Brentano si de legiuitul ei Achim von Arnim, citind pe nerasuflate (pe cand aveam nouasprezece ani) cartea lui Albert Béguin, Sufletul romantic si visul. Am ingurgitat cartea aceasta ca pe un roman nevrotic despre romanticii germani (se aflau aici si alte capitole scintilante despre Novalis si Hölderlin). Bettina a iubit sau a adorat, la viata ei, patrusprezece barbati celebri, intre care Goethe a fost cel mai cunoscut; toate gesturile ei au avut ca miza ravna de a stabili, dupa cum precizeaza autorul, o "legatura directa si personala cu Dumnezeu", acesta fiind considerat a fi concretizat de Istorie si Timp. Intre Bettina si alte femei care i-au urmat (in secolul XX, de pilda) exista o inrudire  aparte, anume: ambitia lor spre nemurire, prin iubirea iubirii (si nu neaparat a fapturilor care prilejuiesc iubirea). Pornind de la Goethe si Bettina, Kundera dezbate chestiunea nemuririi, conchizand ca, adesea, aceasta este cuantificata de barfe si zvonuri, iar nu de informatii exacte; de glume, cancanuri si calomnii. Invocat in carte, ca un soi de autoritate din partea calomniatilor ajunsi, totusi, celebri, tocmai spre a rezona despre nemurire, Hemingway concluzioneaza, la randu-i, matematic: "Omul poate sa-si puna capat zilelor, dar nu poate sa puna capat nemuririi sale". Chiar daca se sinucide, fiindca este satul de nemurire sau fiindca vrea sa alunge nemurirea, faptura umana tot nu poate sa scape de atingerea si pecetea acesteia. Dialogul despre nemurire pe care Kundera il imagineaza intre Goethe si Hemingway este doar relativ borgesian, miza fiind alta: nemurirea nu depinde de talentul geniilor ori de taria lor creatoare, ci de raisonneuri de cancanuri, de cuvantatori aciuiti pe langa genii, acestia fiind cei care lasa pentru posteritate sigla de interpretare (benefica sau malefica) asupra unui creator a carui influenta a fost decisiva la nivelul istoriei umanitatii. Ciudatenia romanului lui Kundera provine si din altceva, nu doar de la tema sa: cartea porneste de la descrierea unui gest al unei femei (o miscare de brat) prin intermediul caruia este reconstituita viata respectivei femei, Agnes. Gestul lui Agnes va fi regasibil si in alte femei (de pilda la sora sa Laura, care ii va uzurpa integral locul erotic si casnic), asa cum el este regasibil la prima femeie care il comite si care este Bettina von Arnim. Profesional, sentimental, filozofic (doar teologic nu!) toata lumea, toate personajele discuta in roman despre nemurire. Ce este aceasta? Simplu si comun spus: ceea ce este lasat de cineva dupa moarte, ceea ce ramane, dupa disparitia fizica. Dar nemurirea este infinita si, prin urmare, clasificabila: exista nemurirea unui gest, a unui cuvant, a unui vesmant, a unei opere de arta, a unui simtamant, a unei senzatii etc. Inclusiv la nivelul corporalitatii, nemurirea poate fi nuantata: caci exista fapturi care traiesc strict in functie de corpul lor si altele care uita ori nici nu stiu ca au un corp. Cum altfel mai poate fi stocata sau obtinuta nemurirea procentual omeneasca? Originalitatea si unicitatea unei fapturi umane poate fi detectata prin doua metode simple: adunarea si scaderea. Adunarea consta in a-ti adauga noi si noi calitati cu care sa te identifici si care sa te puna in valoare (definindu-te). Scaderea consta in a te reduce drastic la o esenta prin care sa dispari inauntrul sinelui tau, indiferent de perceptia lumii asupra-ti. Nemurirea este legata, apoi, in vremurile din urma, de stiinta imagologiei; Kundera concentreaza aici intr-un puzzle jurnalistic toate ismele secolului XX, reclamele, publicitatea, miscarile sociale, artistice, liderii unui secol marcat de schisme si … clisme. Verdictul este urmatorul: nu conteaza ce esti, ci doar imaginea pe care o vad sau o proiecteaza ceilalti are importanta. O alta parte a romanului se ocupa de istoria a doua cupluri, Agnes si Paul, Laura si Bernard, destramate si, partial recombinate prin intermediul unor povesti de viata si de moarte. Iar un segment special din carte ii este dedicat personajului (autoporeclit) Rubens, care panoramandu-si multiplele experiente erotice, problematizeaza nemurirea ca memorie a unor gesturi si senzatii care primesc sens multi ani de la consumarea lor. La toate acestea se adauga o alta relativ ciudatenie a cartii: este un roman-eseu despre chiar facerea unui roman, continand, cu alte cuvinte, o poetica explicita, discutata de autorul Kundera autointrodus el insusi ca personaj si de partenerii sai de dialog; asa incat atunci cand se incheie romanul personajelor sale, romancierul din roman isi incheie, la randu-i, cartea. Il prefer pe Milan Kundera cu Insuportabila usuratate a fiintei si poate chiar mai mult cu Cartea rasului si a uitarii. Dar fiindca trebuie sa aleg un citat din Nemurirea, asa cum am instituit acest obicei, iata optiunea mea: "In schimb, corpul femeii, cu cat devine mai nefolositor, cu atat mai mult devine corp: greu, apasator si suparator, aducand cu o veche manufactura destinata demolarii, in fata careia eul feminin e obligat sa ramana, pana la capat in calitate de paznic. Sa iubeasca pe cineva insemna pentru ea: sa-i aduca trupul, sa-l depuna in fata lui, sa i-l ofere cu tot ce are – corpul ei, asa cum e pe din afara si pe dinauntru, cu timpul lui cu tot, care incetul cu incetul il degradeaza". Dixit.