Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, in general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cartile clasice, respectabile, faimoase, ci si de opuri neobisnuite, ciudate, atipice, exotice (si lista de calificative ar putea continua). Eu numesc aceste carti intr-un fel mai comun, anume – pur si simplu stranii. Daca din cartile clasic-faimoase cititorul retine principii de viata, stari psihologice si morale (si multe altele, y compris placerea lecturii, de ce nu?, fiindca altfel ar pieri lumea, ca sa zic asa), cartile stranii au atu-ul ca naucesc, socheaza, dar nu oricum, ci tot printr-o forma de inminunare. si ele pot starni savoarea lecturii, atata doar ca o fac dupa ce mai intai uimesc in chip extrem. Dupa ce socheaza (sau, poate, in timp ce socheaza). socul nu este neaparat unul legat de limbaj (licentios ori violent, sa spunema, ci de subiect si de situatie, de personaje, de constructie epica. Autori astazi "canonici" si exemplari, de la Kafka la Philip Roth, Salman Rushdie sau Saramago (si mai sunt destui), au fost mai intai catalogati drept stranii si extravaganti, pana sa fie acceptati oficial si canonizati. Este de-ajuns sa ne gandim la aproape oricare din textele lui Kafka sau la Complexul lui Portnoy, la Versetele satanice sau la Evanghelia dupa Hristosa. Toate au fost carti care au scandalizat intrucatva, din varii motive, dar care dupa oarecare timp au fost gustate si acceptate drept canonizabile. Intrucat, dupa socul initial si incalcarea tabu-urilor de lectura, de gust si de dispozitie, cititorul a putut sa accepte ideea ca exista carti care te scot din tatani in sens bun si interesant (te scot din habitudini), care te violenteaza (si nu neaparat prin violenta) si te fac sa percepi altfel lumea. Astfel de carti sunt binevenite intrucat urnesc cititorul din tabieturi, ii distrug obisnuintele si il fac sa rediscute si sa guste din nou tocmai actul lecturii. samanii mexicani au un sfat care ar putea fi aplicabil si in lectura (in sensul pe care, dupa cum se va fi priceput deja, si eu il asum aici prin rubrica Biblioteca stranie): ei spun ca moartea nu poate iesi in calea unui om decat daca acesta parcurge in fiecare zi unul si acelasi drum, in chip monoton, fara sa se abata din calea sa. Doar omul care in fiecare zi va parcurge altfel drumul sau (altfel, de fiecare data), doar acela va putea evita moartea o vreme si o va putea pacali, intrucat moartea nu il va putea surprinde pe acelasi drum obisnuit. Cam asa e si cu lectura si cu cartile. In rubrica aceasta tocmai pe astfel de carti doresc sa ma axez, astfel de carti atipice doresc sa citesc spre a le propune si virtualului cititor din Romania. Nu este vorba despre o biblioteca pe care as duce-o in chip obligatoriu cu mine pe o insula pustie (de obicei, pe o astfel de insula ducem cu noi cel mult zece carti fundamentale), ci de o biblioteca mobila, pe rotile sau pe schiuri, sa spunem (jucandu-ne intrucatva), care ar avea darul sa o uimeasca inclusiv (pentru ca asa se cuvine, asa este cinstit) pe propunatoarea acestei rubrici (cu oarecare substrat ludic).
Un tata, o broasca, un cal si doi frati
Doi frati minori il descopera intr-o zi pe tatal lor mort, sinucis, drept care lumea se incheie si in acelasi timp incepe pentru cei doi adolescenti care testeaza moartea tatalui in fel si chip: fizic, psihic, metafizic, parapsihologic. Acesta este subiectul prescurtat al deliciosului roman Fetita care iubea prea mult chibriturile, de Gaétan Souci (aparut la Editura Polirom, in traducerea Anei Andreescu). Am catalogat dintr-un foc romanul "a fi delicios", desi el este in chip extravagant delicios, dupa cum se va vedea. Personajele minorilor sunt de la inceput nelinistitoare: unul din baieti este intrucatva retardat, iar celalalt este fatis-precoce, fiind crescut cu Etica lui Spinoza si Memoriile lui Saint-Simon, drept care, din astfel de pricini, cel de-al doilea rationeaza ca un intelectual de elita. Jucaria lor predilecta este una singura: o broasca vie, tinuta intr-un borcan. Martorul mut al adolescentei lor este tot unul singur: un cal batran. Figura tatalui apare schitata si concentrata ca fiind a unui "capcaun" dictatorial si "canibal". Dar, in tineretea lui, acest tata fusese un preot frumos, fascinat de povesti cu sfinti, mucenici si asceti. Ce a dus la metamorfoza lui malefica vom afla, cand si cand, pe parcursul romanului. Pana la clipa revelatiei finale a cititorului, insa, cei doi adolescenti nu si-au limpezit lor insile cum si unde sa-l inmormanteze pe tatal saturnian. Cadavrul tatalui devine, la randu-i, o jucarie extravaganta, perceputa ironic inclusiv din punct de vedere sexual. Acesta este momentul in care aflam ca fratele mai mare a fost castrat, candva, de catre tata, din motive confuze; si tot acesta este momentul in care aflam ca s-ar putea sa existe, camuflata insidios (nu se stie unde si de ce) chiar si o sora a celor doi adolescenti. Prin intermediul mortii tatalui (trebuind sa-i gaseasca sicriu pe masura in imprejurimi), cel mai mare dintre frati invata alfabetul vietii si descopera (sceptic si cinic, iar nu paradisiac) cum se desfasoara relatiile dintre oameni. Perceptia lui este malformata din pricina alienarii: femeile, de pilda, nu pot fi decat "sfinte fecioare" ori "curve". A doua surpriza a cartii este pusa doar acum pe tapet: vocea narativa, a fratelui mai mare, este de fapt a unei adolescente, a unei fete (Alice), pe care decedatul tata a tinut mortis sa o decreteze a fi baiat si sa o creasca spartan, ca atare.
Romanul este scris partial ininteligibil (dar, fireste, este o ininteligibilitate sensibila si foarte rafinata), pentru ca vocea narativa ii apartine, s-a inteles deja, unui copil salbatic, unei fete care nu stie ca este fata si nici nu vrea sa fie fata, crezand ca este baiat doar fiindca asa a dorit si a legiuit tatal ei. Salbaticia ei este inclusiv sexuala: ce scena teribila si profunda, atunci cand ea linge chipul unui barbat de care se indragosteste, doar fiindca asa poate fi conceput un sarut in gestica ei primitiva. Povestea este ininteligibil-inteligibila si intrucat ea este scrisa de o adolescenta (Alice) care a invatat sa vorbeasca numai din mormanele de carti citite si impuse (pe care le considera a fi exclusiv dictionare). Este vorba, de fapt, despre o sminteala sfanta asemenea celei a lui Don Quijote care innebunise citind romane cavaleresti si ajunsese sa fantasmeze in sensul acestora. In cele din urma, finalul romanului lamureste destule lucruri abominabile: moartea de odinioara a mamei intr-un incendiu provocat de geamana povestitoarei Alice (numita Ariane), mumifierea mamei arse si pastrate in hambar (ca talisman, icoana si totem), incatusarea sorei gemene reduse la stadiul subuman de trup fara chip si glas; dar si violul incestuos comis de fratele mai mic asupra lui Alice. Povestea este mult mai incalcita decat o spun eu acum, simplificand, dar frumusetea ei este tulburatoare nu atat datorita temelor tratate cu o cruzime oarecum barbara, cat finetii scriiturii dantelarite precum intr-un suflu astral.
Am decis ca fiecare astfel de prezentare de carte din cadrul rubricii "Biblioteca stranie" sa se incheie cu citarea celei mai frumoase, exotice ori tulburatoare fraze din textul luat in vizor. In cazul romanului Fetita care nu iubea chibriturile, iata optiunea mea: "Corpul este o gaura, totul este noapte neagra pe dinauntru." Dixit.
