Potrivit insemnarilor din jurnalul lui C. Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri 1945, III (Editura Floarea Darurilor, colectia “Marturisiri”, Bucuresti, 1999), la 1 mai 1945 caracteristicile sistemului totalitar erau conturate in viata politica a tarii. Asa-numitul Front National Democrat constituia o simpla fatada, menita sa mascheze suprematia partidului unic. Romania era condusa acum, in fapt, exclusiv de Partidul Comunist, afiliat Moscovei. Principiul democratic fundamental al separatiei puterilor in stat este deja abolit. Justitia e subordonata dictaturii de partid, si, o data cu suprimarea libertatilor cetatenesti, un mecanism ocult a fost instituit, pentru a intretine in sanul populatiei o stare de frica, obligand-o la supunere si ascultare.
Notatiile amanuntite ale jurnalului infatiseaza evenimente semnificative, externe si interne, atmosfera din tara, spiritul public descifrand totodata resorturile ascunse ale politicii guvernamentale. “Comunistii romani nu fac decat sa-i imite pe bolsevicii rusi. Prin manevrarea multumii, ei ne-au impus la carma tarii guvernul pe care l-au voit”, observa Motru la 1 mai 1945.
9 mai 1945 in Bucuresti
In ziua incheierii razboiului antihitlerist, guvernul Petru Groza a organizat in capitala Romaniei o noua manifestatie de glorificare a lui Stalin, care a socat publicul prin ignorarea totala a aportului anglo-american la victoria impotriva fascismului. Consemnand acest fapt, Motru desprinde din el dovada clara ca regimul de la Bucuresti este strain de tara, o simpla marioneta, un executant servil in slujba Uniunii Sovietice:
“Pentru guvernul nostru, victoria contra armatelor germane este datorata exclusiv Armatei Rosii si marelui sau comandant, maresalul I.V. Stalin! Armatele anglo-americanilor n-au existat. In mod ostentativ la Radio Bucuresti si in tot cursul manifestatiei organizate astazi cu ocazia incetarii ostilitatilor, fara pic de rusine, politia i-a silit pe manifestanti sa poarte steaguri rusesti si pancarde cu inscriptiile Traiasca eliberatorul Stalin; Traiasca Armata Rosie eliberatoare; Traiasca Uniunea Sovietelor Ruse; Traiasca Partidul Comunist, repetand astfel intocmai manifestatia de la 1 mai. In mod vadit, guvernul Petru Groza ia caracterul unui instrument in mana lui Stalin”. El “se indarjeste in a-si lega soarta de triumful politicii moscovite. De altminteri insasi organizarea manifestatiilor este facuta dupa tipicul manifestatiilor bolsevice”. Se tinde spre sovietizarea Romaniei, caci “de la venirea guvernului Petru Groza, Romania oficiala se identifica intru totul cu o republica sovietica” (s.n.) (9 mai 1945).
Mecanismele terorii
Politica regimului, de slujire a Moscovei si de asuprire a poporului roman este data la iveala necontenit in insemnarile lui Motru:
“Desi razboiul in Europa s-a terminat (scrie el la 14 mai), rechizitiile pentru armatele rusesti continua cu aceeasi furie”, deoarece “guvernul trebuie sa satisfaca orisice cerere ar veni din partea Moscovei”. “Viata se scumpeste pe fiecare zi. Toata lumea, nemultumita si ingrijorata. Totusi, toata lumea pasiva. Teroarea tine pe fiecare in loc. Caci in fond singura politica pe care o exercita guvernul este sa intretina teroarea, care este mijlocul principal de guvernare al bolsevismului. Teroarea sub toate formele, sub masca libertatii si a democratiei! (s.n.). In zadar anglo-americanii prin reprezentantii lor vorbesc de asigurarea libertatilor prin stavilirea oprimarii popoarelor mici, maresalul Stalin prin agentii sai de la Varsovia si de la Bucuresti pregateste regimul comunist in toate tarile invecinate lui! Eu sunt cu desavarsire deprimat… La ce bun sa mai traiesti intr-o tara robita si batjocorita?”
Scriitorul consemneaza informatii revelatoare despre misiunile indeplinite la Bucuresti, in primavara anului 1945, de catre Andrei Vasinski, comisarul adjunct pentru Afacerile Externe al Uniunii Sovietice. Prima sa vizita, la inceputul lunii martie, s-a soldat cu instalarea guvernului prosovietic in capitala Romaniei. Acum, in a doua jumatate a lunii mai, el a venit la Bucuresti pentru a da directive cu privire la “condamnarea criminalilor de razboi” (v. insemnarea din jurnal datata 19 mai).
Din inlantuirea faptelor, Motru deduce ca interventia lui Vasinski a stimulat sirul de actiuni diversioniste intreprinse de guvernul Petru Groza pentru aservirea puterii judecatoresti. Autoritatea politica a confectionat o anume “opinie publica”, indemand-o sa ia atitudine in problemele specifice ale justitiei. Asaltata de imixtiuni iresponsabile, justitia avea sa-si piarda astfel statutul de putere de sine statatoare, menirea de a veghea la instaurarea dreptatii in tara, in conformitate cu prevederile Constitutiei din 1923 (teoretic in vigoare in 1945) si ale legilor democratice. Glasul multumii, dirijat din umbra de guvernanti, cerea cu inversunare pedepsirea necrutatoare a tuturor celor etichetati de guvern drept criminali de razboi sau vinovati de dezastrul tarii. Motru inregistreaza si faptul ca in unele emisiuni radiofonice s-a sustinut un nou concept de justitie, contestandu-se dreptul de aparare al celui inculpat, adica insusi principiul obiectivitatii – conditie indispensabila intr-un proces echitabil. “Seara la Radio Bucuresti – indemnuri la condamnarea criminalilor de razboi. Dar nu numai a criminalilor de razboi, ci si a aparatorilor acestora. Adica din oficiu se dau inculpatilor avocati, dar avocatii nu trebuie sa-i apere, ci sa-i acuze. Asa mentalitate nu s-a manifestat pana astazi in Tara Romaneasca!” (19 mai). In atare imprejurari, procesele deveneau inevitabil farse judiciare, vadind dispret pentru fiinta umana.
Motru semnaleaza si caracterul nelegal al Tribunalului Poporului, “o inventie nenorocita”, o instanta neintemeiata pe Constitutia tarii, ci creata abuziv – dupa model fascist – de catre stapanitorii comunisti, pentru judecarea proceselor instrumentate de ei (cf. insemnarea din 2 iunie). In loc ca “judecata sa fie facuta de instante judiciare constituite in toata regula, dupa Constitutia tarii”, guvernantii impun o justitie care sa functioneze arbitrar, dupa bunul lor plac.
Dar dezvaluirile cele mai impresionante ale scriitorului sunt relatarile sale ca martor ocular despre “manevrarea multimii” de catre agitatorii comunisti – descrierea coloanelor instigate sa ceara, in maniera bolsevismului, condamnarea la moarte a dusmanilor poporului, a presupusilor criminali de razboi sau vinovati de dezastrul tarii. In aceste manifestatii, multimea abrutizata era manevrata astfel incat revendica, aparent spontan, tocmai ceea ce voia puterea – “servind drept megafon pentru intentiunile ascunse ale bolsevismului” – si toata populatia se patrundea de “spiritul de teroare, pe care politica bolsevica are tot interesul sa-l intretina in jurul sau”. Iata scene la care ganditorul a asistat si care ilustreaza una din ideile generale ale memoriilor sale: “Dictatura comunista face din om o simpla bruta, asa cum a dovedit-o cu prisosinta dictatura exercitata de Stalin in Rusia”.
Zilele acestea (la mijlocul lunii mai 1945) “guvernul, ca sa faca pe placul dlui Vasinski, a organizat manifestatii pentru a influenta Tribunalul Poporului. De doua zile defileaza prin fata casei mele, care este pe Bulevardul Ferdinand, unde se afla instalat si Tribunalul Poporului, intre orele 6-7 seara, grupuri de cetateni dintre cei mai reprezentativi ai clasei proletare, care striga: Moarte fascistilor, moarte criminalilor de razboi… In fruntea grupului un car cu o spanzuratoare. Apoi pancarte si steaguri cu embleme, dupa metoda Moscovei” (19 mai). Manifestantii sunt “oameni adunati de pe strada si platiti cu 2-3000 ziua, ca sa strige: Moarte criminalilor! Moarte fascistilor! Moarte aparatorilor!” adauga mai departe scriitorul (28 mai).
Jurnalul consemneaza prelungirea acestui josnic spectacol de strada, organizat de stapanitori: “Parodia jucata de Tribunalul Poporului cu judecarea criminalilor de razboi se repeta de doua zile si cu judecarea de acelasi Tribunal a ziaristilor vinovati de dezastrul tarii. Cetele de manifestanti platiti cu ziua ca sa strige Vrem moarte fascistilor! defileaza din nou in orele catre seara prin fata casei mele. Barbati si femei adunati de prin mahalale evreiesti, cu o infatisare ce-ti face scarba, purtand steaguri rosii si pancarde cu numele ziaristilor ce trebuie omorati, tipa ca niste evadati dintr-un ospiciu de nebuni tot ce le trece prin cap” (2 iunie).
In aceste conditii, cand justitia functiona dupa criteriile “luptei de clasa”, fiind subordonata Partidului Comunist si puterii executive, in tara s-au operat numeroase arestari samavolnice, incepand chiar din luna martie 1945, dupa cum aflam din jurnalul lui Motru. Autorul dezvaluie unele din inscenarile judiciare care se puneau la cale. Dintre cei intemnitati pe nedrept si pe care ii cunostea indeaproape, el ia apararea in mod staruitor colegului sau acad. Ion Petrovici, inclus in lotul celor acuzati de dezastrul tarii. Fost ministru al Educatiei Nationale in guvernul antonescian, I. Petrovici este prezentat de C. Radulescu-Motru ca un om fara pata, neangajat in nici un partid, un ganditor remarcabil, scriitor si orator de mare talent. Memorialistul socoteste la fel de aberanta si intemnitarea poetului Radu Gyr (“care n-are nici o vina”), inclus arbitrar pe lista criminalilor de razboi. El infiereaza si punerea sub acuzare (urmata apoi de osandirea la inchisoare pe viata) a publicistului Stelian Popescu – fost director al ziarului Universul -, dat in judecata Tribunalului Poporului in cadrul procesului intentat ziaristilor vinovati de dezastrul tarii.
“Arestari si iar arestari!! Asa inteleg comunistii eliberarea Europei de sub dictatura fascista!!” – exclama Motru, relatand despre pregatirea intemnitarii intelectualilor care au facut parte din consiliul de administratie al Radioului Bucuresti in perioada 1940-1945, intre care profesorii N. Bagdasar, Victor Papacostea, N. Banescu si multi altii (10 aprilie).
Unii dintre cei arestati aveau parte de inscenari judiciare, altii erau tinuti la inchisoare o perioada nedeterminata, fara explicatii si fara nici o forma de proces. Motru noteaza constatarea sa ca politia face adeseori arestari “la intamplare”, in randul publicului larg, pentru intimidarea populatiei si intretinerea spiritului de teroare. Iata o marturie elocventa, consemnata in jurnalul ganditorului la sfarsitul lunii iunie 1945:
“Dl Eftimie Marculescu, profesor de filozofie la liceul din Brasov, venit sa ma viziteze (noteaza Motru), imi da informatii despre viata detinutilor in lagarul de la Caracal, unde dansul a stat trei luni. De ce a fost inchis in lagarul de la Caracal? Nu i s-au comunicat motivele; nu are nici dosar; a fost luat noaptea de acasa dupa simple denunturi… Dus in lagarul de la Caracal, dl Marculescu a avut de suferit impreuna cu P.P. Panaitescu, istoricul, cu Al. Procopovici, filologul, cu Onisifor Ghibu, pedagogul, si alti multi cunoscuti de ai sai, o viata plina de mizerie. Lagarul este constituit din cateva baraci mari, in care intra paturile a cate 150 de detinuti. Noaptea misuna pe corpurile tuturor atatea plosnite, ca nu poate nimeni sa doarma… Intre detinuti: elevi de liceu, tot felul de profesionisti, tineri si batrani… Cea mai mare parte dintre detinuti nu stiu motivele pentru care au fost arestati. Eftimie Marculescu isi facea profesia de profesor de liceu si de avocat in mod cinstit. In tot timpul activitatii sale, in ambele profesiuni, n-a avut cearta cu nimeni; n-a fost o data macar reclamat. Si iata-l luat de acasa la miezul noptii, aruncat intr-un beci umed la Brasov la Politie, si apoi dus la lagarul din Caracal, fara ca sa-i spuna cineva din ce motiv. Dupa ce a facut memoriul in care s-a aparat de presupuse invinuiri, este liberat iarasi fara nici un cuvant. Toate acestea intr-o vreme cand se vorbeste de eliberarea popoarelor de sub tirania fascista! Si lumea din Bucuresti stie despre toate mizeriile vietii de lagar, si totusi nimeni nu se revolta pe fata! Nimeni nu are curajul sa spuna un cuvant; fiindca toata lumea este convinsa ca orice revolta este de prisos” (29 iunie).
“Lumea este speriata de spionaj si de lipsa de scrupule cu care se face propaganda pentru bolsevism” (11 iunie). Totodata – adauga autorul – “incep sa banuiesc existenta unei oficine de stiri alarmante”, care provoaca panica in randul populatiei (28 iunie 1945).
Cameleonismul “revolutionar” (schimbarea culorii politice)
De-a lungul jurnalului sau, Motru reia nu o data observatia ca “romanii in genere nu sunt intre ei solidari”. De pilda, atunci cand – in primavara anului 1945 – s-au publicat in presa listele cu numele celor catalogati criminali de razboi sau vinovati de dezastrul tarii, acest fapt n-a produs o emotie deosebita in mediile de varf ale societatii bucurestene, “fiecare fiind multumit ca a scapat el, fara sa-i pese de soarta altuia”, noteaza memorialistul. Mai socanta decat lipsa de solidaritate a fost graba unora de a-si schimba opiniile politice in functie de noile circumstante. Un caz flagrant de comportament nedemn (lichelism, oportunism, tradare), pe care scriitorul il prezinta cu fireasca revolta, este acela al redactorilor de la ziarul Universul, fosti colaboratori ai lui Stelian Popescu, directorul acestei publicatii prestigioase de orientare moderat nationalista. In timp ce Stelian Popescu era invinuit de noile autoritati pentru doctrina imprimata ziarului (care ajunsese, datorita lui, la pozitia unui ziar reprezentativ pentru presa romana, cu un mare tiraj si deci “cu mare influenta asupra opiniei publice”), redactorii ramasi in functie la acest cotidian au renuntat la convingerile lor anterioare, adoptand principiile politice potrivite momentului.
La 3 iunie 1945, Motru a scris in jurnalul sau aceasta pagina memorabila: “Astazi Stelian Popescu este dat in judecata Tribunalului Poporului pe lista criminalilor de razboi. Ce face ziarul lui, din veniturile caruia au trait atatia redactori si muncitori tipografi? Ziarul lui, Universul, publica astazi pe prima pagina, la loc de cinste, cu litere groase, Actul de acuzare impotriva lui Stelian Popescu!
Asa ne sunt oamenii nostri romani! Revolutionari cum nu se mai poate! Altii s-ar fi jenat putin de legatura avuta in trecut cu un criminal ca Stelian Popescu, si ar fi publicat actul de acuzare al fostului director ceva mai pe ascuns si cu litere subtirele, ca doar cititorii n-au uitat asa de indata ca pe prima pagina si cu litere groase apareau altadata articolele lui Stelian Popescu. Dar, cum zic, romanii nostri de la Universul sunt revolutionari. Pentru ei trecutul s-a sters, cum se sterg paginile de jurnal la cenzura; ce a fost ieri nu mai exista azi, fiecare zi incepe cu un soare nou, cu alte cuvinte si alte porunci de implinit! Oamenii de la Universul sunt oameni care nu pot trai decat sub stapan, ca toti revolutionarii. Au avut in trecut ca stapan pe Stelian Popescu, astazi sindicatul socialist. Ei nu cer decat sa fie lasati sa traiasca, sa aiba salarii; stapan fie oricine”.
Oportunismul a capatat o mare amploare in mediul creat de regimul comunist, demonstreaza scrierea lui Motru. Mai intai, “barbatii nostri politici inscrisi in partidele de stanga” au devenit instrumente docile, puse in serviciul propagandei ruse, dovedindu-se astfel ca “neamul romanesc are intr-insul elemente gata sa se vanda pentru un blid de linte, vorba Bibliei”. Pe de alta parte, climatul de servilism care domneste in tagma functionarilor din tara noastra, precum si in randurile intelectualilor explica proportiile la care s-a ridicat deja in cursul anului 1945 fenomenul conformismului in plan social, schimbarea vechilor optiuni politice, datorita tendintei slujbasilor de a fi pe placul guvernantilor, pentru a-si asigura veniturile salariale, situatia de bugetari. “Din aceasta cauza comunismul a gasit in Romania o repede raspandire, de indata ce el a ajuns la stapanirea bugetului. Si-a creat cu bugetul statului agenti de propaganda din postulantii la functiuni”.
Paralel cu aceasta, in viata social-politica se desfasoara o vasta actiune de mistificare a adevarului. Sub influenta Moscovei, ziarele si posturile de radio afirma cu staruinta ca “singura forma de democratie in pasul vremii este comunismul” (22 octombrie 1945).
Propaganda deliranta si deteriorarea climatului moral
Carmuirea comunista s-a manifestat dintru inceput ca domnie a bunului plac al guvernantilor, in toate domeniile vietii social-politice si ca regim al minciunii institutionalizate (conform dezvaluirilor din jurnalul comentat). Un climat de duplicitate, de nepotrivire totala intre declaratiile oamenilor politici si actiunile lor reale, se instaureaza dupa 6 martie 1945, si in aceasta ambianta se produce o rapida degradare a spiritului public. Ca niciodata in trecut, indivizi lipsiti de merite si de moralitate, dar alcatuind o clientela politica pentru Partidul Comunist sunt numiti in posturi de raspundere in administratia tarii, abandonandu-se principiul democratic dupa care selectia valorilor – promovarea vredniciei si nicidecum considerentele clientelare – trebuie sa constituie criteriul hotarator in ocuparea functiilor publice.
Un regim asupritor, care arunca peste bord principiile si libertatile democratice, avea nevoie sa-si ascunda adevarata lui natura. Printr-o propaganda demagogica nelimitata el a prezentat tirania comunista drept democratie superioara, iar jugul strain l-a infatisat drept ajutor fratesc, venit din partea tarii socialismului victorios. Motru reliefeaza faptul ca, in cadrul guvernului prosovietic Petru Groza, ministrul propagandei si al informatiilor, care tinea sub supravegherea sa presa si radioul, avea ca preocupare majora dezinformarea populatiei, pentru inducerea ei in eroare, scopul urmarit fiind atragerea maselor la cauza comunista si manipularea lor. Iata un pasaj din jurnal, continand o caracterizare sintetica a situatiei din tara:
“Nasterea Romaniei viitoare se produce in conditii nebanuit de triviale; de scabroase chiar. Moralitatea si adevarul nu o asista la nastere. Romania viitoare vine pe lume anuntata de vorbaria goala a unui P. Constantinescu-Iasi (ministrul Propagandei), care suna ca o flasneta hodorogita in fiecare seara la Radio Bucuresti. Romania, dupa acest flasnetar, se imbogateste si se intareste sub protectia prieteniei moscovite. Sovietele, dupa dansul, ne umplu de produse industriale si ne dau ajutor la toate straduintele noastre. In realitate, Sovietele scot din Romania tot ce a mai ramas nepradat de armatele ei rosii la sosire. In Bucuresti se aduc pe fiecare zi echipe noi de functionari care vor fi insarcinati sa constituie societatile viitoare de cooperatie ruso-romana; cooperatie in care Romania isi va da tot ce are, iar Rusia va da numai promisiuni viclene. Productia industriala si agricola a tarii s-a micsorat din cauza anarhiei de peste tot”, astfel ca populatia duce lipsa chiar si de paine. “Aceasta nu impiedica insa ca ministrul Propagandei, Constantinescu-Iasi, sa puna sa se citeasca la Radio si sa se scrie la ziare – de altminteri nu apar decat ziare aservite guvernului moscovit – ca in Romania s-au ivit deja inceputurile de prosperitate ale unei lumi noi”.
“In cursul vietii mele… de multe ori am avut durerea sa constat rolul mincinosilor si netrebnicilor in conducerea afacerilor publice. Niciodata insa, ca astazi, nu mi-a fost dat sa constat rolul covarsitor pe care-l pot avea acestia. Conducerea statului roman de astazi este intemeiata pe minciuna si slugarnicie. Minciuna fata de poporul roman; slugarnicie fata de Sovietele rusesti. (s.n.) Poporului roman nu-i este ingaduit sa cunoasca decat ceea ce permite guvernul din Moscova. Tara lui este izolata de restul omenirii. Nu poate trimite si nu poate primi un roman scrisori de niciunde. De dimineata pana seara, in discursurile din intrunirile publice, ca si in lectiile ce se tin in scoala pentru tineret, in localurile publice, ca si pretutindeni unde politia poate supraveghea, pana si in Biserica, se repeta laude banale la adresa Rusiei, asa-zisa salvatoare a libertatii si a progresului; desi fiecare roman, in sufletul lui, blestema Rusia, si in intimitate cu prietenii lui singura intrebare pe care si-o pune este: cand vom scapa de rusi? Cand vor parasi rusii tara? Sub teroarea Moscovei, nimeni nu indrazneste sa scrie un cuvant, cu adevarat gandit liber” (9 iunie 1945).
Sub noul regim – “democrat-popular” -, presei nu i se mai permite sa infatiseze intocmai starile de lucruri din tara, dand glas opiniei publice si indeplinind o functie critica, pentru indreptarea relelor existente si asanarea moravurilor. Infeudata puterii politice si pusa sub controlul Ministerului Propagandei, presa este obligata acum sa ofere o imagine idilica a vietii din Romania, elogiind partidul de guvernamant si exprimand gratitudinea fata de Soviete, care ne ajuta sa ne emancipam. In ciuda faptului neindoielnic ca tara murmura impotriva inrobirii, caci de la o margine la alta a ei se aude oftatul: “Doamne! Cand vom scapa de rusi?”, “presa comunista din Bucuresti, vanduta Moscovei” canta “meritele armatei liberatoare!”… “Asa se scrie istoria de catre oficialitatea statului nostru!”
Ganditorul face observatia ca mistificarea adevarului are consecinte grave pentru prezent si pentru viitor. Afirmatiile false din presa vor trece in istoria confectionata dupa cerintele propagandei de partid. Iar aceasta istorie, reprezentand “o simpla tesatura de minciuni ticluite din interesul acelora care guverneaza”, va exercita o influenta nefasta asupra mentalitatii tinerilor, primejduind legatura sufleteasca dintre generatiile neamului. Or, “continuitatea de constiinta la un popor” este conditia primordiala a dainuirii sale. Autorul se intreaba indurerat: “Exista-va ceva comun sufleteste intre mine, care am vazut si patimit de pe urma salbaticiei rusesti, si viitorii romani crescuti in scoala minciunii comuniste?” (10 august 1945).
Instaurarea unui climat de minciuna duce la degradarea caracterelor. In timp ce propagandistii regimului vorbesc despre edificarea unei societati socialiste ideale, viata de zi cu zi se inrautateste prin cresterea injustitiei si prin stimularea “inclinatiilor sufletesti sociale; un razboi in care “nu se intalneste nici un pic de eroism, ci numai josnicie”. “Ma ingrozeste (spune memorialistul) cruzimea cu care se va duce razboiul civil la noi in tara… ura cu care sunt urmariti de pe acum asa-zisii fascisti, partizani ai guvernului Antonescu”… Multi oameni sunt inchisi pe nedrept, scosi din casele lor, tarati pe drumuri. Un indiciu al depravarii moravurilor e dat si de constatarea ca “sub nici un regim luarea de mita n-a fost mai in floare decat sub regimul comunist pe care l-a impus Moscova”. Ca atare (conchide sarcastic Motru) “inainte de a ajunge la socialism, te nenorocesc aceia care vorbesc in numele lui!” (17 august).
Scriitorul atrage atentia ca stricaciunea morala a epocii descrise de el nu vine in exclusivitate de la puterea comunista, ci reprezinta si contributia particulara pe care diferiti factori ai mediului social – indivizi care indeplinesc un anume rol in societate – o aduc in viata comunitatii, ca in cazul comportamentului nedemn al redactorilor de la ziarul Universul (prezentat mai sus).
Inabusirea directiei nationale in cultura si debutul proletcultismului
Venirea comunistilor la conducerea tarii a insemnat instaurarea dictaturii bolsevice, libertatile cetatenesti fiind suprimate. “Ziarele si Radioul din Bucuresti stau sub stapanirea cenzurii moscovite. Nu se scrie si nu se vorbeste decat in spiritul bolsevismului”, noteaza autorul la 5 aprilie 1945. “Ziare si reviste nationaliste nu au dreptul sa apara. Chiar partidele mari politice cu program nationalist cum este Partidul National-Taranist si National-Liberal sunt fara ziare. Dictatura rosie a Moscovei nu le permite” (27 aprilie).
In cuprinsul jurnalului, aceasta remarca este repetata frecvent: “Radio Bucuresti si ziarele romanesti aservite politicii comuniste – singurele care apar – nu fac decat sa reproduca ceea ce se publica in Moscova. Nici in cele mai negre zile ale regimului Antonescu n-au fost intelectualii romani mai lipsiti de libertatea gandirii ca in zilele pe care le traim sub dictatura rosie” (16 iunie).
Consemnarile ganditorului contribuie astfel la intelegerea circumstantelor ce au determinat stagnarea culturii romane, in climatul de inabusire a gandirii libere, statornicit sub obladuirea Partidului Comunist incepand din anul 1945. “Dictatura moscovita” a impus o directie anumita in viata culturala romaneasca. Memorialistul face constatarea ca in publicistica “nu se mai vorbeste de Mihai Eminescu si de Nicolae Iorga, ca si cum acestia nici n-ar fi existat”. Ideea nationala este parasita, fiind inlocuita de multi publicisti cu un rusofilism prefacut, impletit cu idei socialiste si comuniste, puse fortat sub semnul democratiei. “Toata aceasta schimbare de front in publicistica noastra este fara indoiala lipsita de sinceritate”, reprezentand un gen de cameleonism (27 aprilie).
In aceasta ambianta, cand “comunismul isi impune prin teroare legiuirile sale in viata economica si culturala”, “intelectualii romani s-au impartit in doua”. Partea cea mai numeroasa dintre ei – “tacuta” – “asteptata cu incredere” caderea dictaturii comuniste, punandu-si speranta in interventia anglo-americana. “Moralul intelectualilor romani opusi dictaturii moscovite este ridicat”, opineaza memorialistul.
Cealalta parte a intelectualitatii – mai putin numeroasa, dar foarte galagioasa, avand in sprijinul sau guvernul lui Groza, cenzura moscovita si presa cumparata sau terorizata, asteapta cu incredere victoria (definitiva a) bolsevismului”. Dupa aprecierea lui Motru, “intelectualii romani aserviti propagandei comuniste” sunt “surzi si orbi” prin propria vointa. “Ei constituie o specie de fanatism politic, pe care Tara Romaneasca n-a cunoscut-o pana acum si a carei aparitie mie imi da de gandit. N-as fi crezut niciodata pana acum sa vad din plamada sufletului romanesc iesind acest fanatism; asa ca ma intreb cu ingrijorare: ce este european si ce este asiatic, ce este crestin si ce este pagan in aceasta plamadeala a sufletului romanesc?” (16 iunie).
Dintre ramurile culturii, comunismul a infeudat in primul rand filozofia. Propagandistii regimului “democrat-popular” sustineau deja din 1945 ca ideologia Partidului Comunist e singurul sistem de idei filozofice viabil, fundamentat stiintific si in masura sa calauzeasca societatea pe calea progresului. Marxism-leninismul, proclamat stiinta sociala inaintata, incepe sa fie difuzat in randurile publicului larg, urmarindu-se crearea unui anume climat spiritual, sadirea credintei in destinul comunist al tarii noastre si al intregii omeniri. Filozofia era chemata astfel sa infatiseze comunismul ca pe o necesitate de neinlaturat, izvorata din legile si logica istoriei, considerate la fel de constrangatoare ca si legile naturii, o cale verificata istoriceste prin modelul sovietic. Uniunea Sovietica este elogiata ca tara a socialismului victorios, ajunsa la un stadiu superior de civilizatie, unde revolutia bolsevica – ghidata de filozofia marxista – a eliberat popoarele de orice asuprire.
“In intunericul care se intinde sub ocrotirea Moscovei (scrie Motru), ce rost sa mai aiba cultura si filozofia, facute in spiritul Europei occidentale pe pamantul romanesc?… Ce filozofie sa se invete in scolile organizate in spirit comunist?” (2 octombrie).
“Ca sub un imens clopot de fier, viata culturala romana este inabusita si osandita sa traiasca intr-o atmosfera viciata” (24 septembrie).
In mai multe randuri, Motru relateaza despre pledoariile in favoarea marxism-leninismului facute de fruntasul comunist Lucretiu Patrascanu. In conferinte si articole, inca de la inceputul lui 1945, Patrascanu a sustinut ca “filozofia romaneasca are un caracter mistic” si este perimata, iar innoirea ei nu se poate face decat prin filozofia dascalilor proletariatului, care corespunde stadiului actual al cunoasterii stiintifice, avand capacitatea de “a scoate miscarea filozofica din criza ei de astazi”. De aici decurge, dupa el, necesitatea respingerii curentelor idealiste si a influentelor burgheze din filozofia romaneasca, precum si cerinta insusirii de catre oamenii de cultura din tara noastra a marxism-leninismului, singura orientare ideologica justa.
In jurnalul sau, aratand ca L. Patrascanu, ca “agitator revolutionar”, se calauzeste dupa “brosuri de filozofie scrise de comunistii rusi”, Motru da o replica intemeiata alegatiilor sale, dezaproband inregimentarea gandirii si evidentiind diversitatea de orientari din sanul cugetarii filozofice romanesti, precum si lipsa de fundament stiintific a materialismului dialectic, nascut din nevoi de “propaganda politica”. Indeosebi leninismul pacatuieste prin faptul ca devalorizeaza filozofia, cerandu-i partinitate, asadar, confundand-o cu o ideologie de partid (v. insemnarile din 20 ianuarie, 11 octombrie 1945, etc.)
Rezistenta romaneasca
Rezistenta romaneasca la asaltul bolsevismului este ilustrata de atitudinea luata de conducatorii partidelor traditionale, National-Taranesc si National-Liberal, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu. La o luna dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, ei au lansat un manifest, dezvaluind situatia dezastruoasa din Romania, unde democratia si suveranitatea nationala au primit o lovitura frontala prin instalarea la Bucuresti a unui guvern “uzurpator” al carmuirii legale, “marioneta” a Uniunii Sovietice, “tradator” de tara.
C. Radulescu-Motru reproduce aceasta proclamatie in jurnalul sau, cu data de 9 iunie 1945, facand mentiunea ca “alaturata foaie dactilografiata a fost impartita astazi pe seara prin diferite strazi. Cuprinsul ei este absolut exact si l-as putea dovedi, cum de altfel am si facut-o, prin insemnarile mele de pana aci”.
Contestand legitimitatea guvernului F.N.D. – “ajuns la carma tarii prin strategii murdare si amenintari directe si indirecte la adresa Suveranului” -, manifestul din 9 iunie 1945 al partidelor istorice da la iveala rezultatele celor 3 luni de administratie a puterii uzurpatoare. Bilantul schitat lasa sa se intrevada inca de pe acum trasaturile definitorii ale sistemului politic totalitar: suprimarea opozitiei politice; aservirea justitiei; instituirea unui stat politienesc, cu privilegii pentru guvernanti si pentru clientela lor politica, unde acapararile de functii si averi sunt la ordinea zilei, concomitent cu indepartarea din posturi si adeseori intemnitarea oamenilor de merit nealiniati puterii.
“Guvernul tradator” a facut “promisiuni” tarii, care se dovedesc “minciuni grosolane”, caci “in tara domnesc jaful si dezmatul”, dezorganizarea economiei, inflatia crescanda, intretinuta de “neputinta si incompetenta guvernului de a stavili preturile”.
“Sub acest regim nefast condus de elemente neispravite si certate cu justitia… tara traieste cele mai grozave clipe de tiranica dictatura. Fosti chelneri, salahori, hamali au ajuns sa conduca Ministerele de Interne, Lucrari Publice si Comunicatii etc., iar excelentele Dej, Patrascanu, Teohari etc. au devenit proprietari de bloc- hausuri de sute de milioane. Elita armatei romane, scutul tarii noastre, este aruncata in puscarii si apoi exterminata. Magistratura este injosita si terfelita”. “Nimeni nu este sigur de viata si avutul sau”…
Poporul roman este indemnat sa reziste, intarindu-si unitatea si avand credinta ca “se apropie ziua izbavirii”, fiindca nu suntem uitati de “marii nostri aliati” occidentali. (Este citat “eminentul barbat de stat, dl Churchill, aparatorul civilizatiei omenirii”). Proclamatia se incheie cu afirmatia ca “partidele istorice nu stau la arhiva!”, insa ele nu dispun de alt mijloc de informare a publicului decat manifestele clandestine, “oficioasele noastre fiind suprimate”. “Vom utiliza aceasta cale de difuzare pana la izgonirea odiosului regim” (Revizuiri si adaugiri 1945, lll, p. 238 – 240).
Conflictul ireductibil dintre Rege si Guvern
C. Radulescu-Motru, in jurnalul sau, releva marele merit al tanarului rege Mihai de a nu fi ramas un spectator pasiv la suferintele poporului roman, pricinuite de guvernarea comunista. Memorialistul pune in lumina conflictul de neimpacat – latent la inceput, apoi fatis – survenit intre Rege, ca aparator al natiunii romane si al valorilor democratiei, si guvernul impus de Moscova.
Monarhia in tara noastra (argumenteaza Motru) a ilustrat dintru inceput vocatia prooccidentala a Romaniei, favorizand evolutia societatii romanesti in directia civilizatiei apusene. Era cu neputinta ca orientarea nationala si prooccidentala a Regelui Mihai sa se armonizeze cu politica prosovietica a guvernului instalat la Bucuresti de comisarul moscovit Vasinski si care, “departe de a fi democrat, reprezinta tirania totalitara a comunismului” (18 septembrie).
Dupa 5 luni de administratie comunista, s-a vazut in mod neindoios ca actiunile cabinetului Petru Groza, patronat de Soviete, inabusa directia fireasca de dezvoltare a tarii. Regele Mihai a indeplinit atunci (in ultima decada a lunii august) un act istoric de mare curaj si demnitate nationala, cerand guvernului rusofil sa demisioneze, intrucat e nereprezentativ pentru poporul roman. Suveranul nadajduia desigur sa fie sprijinit in plan diplomatic de puterile occidentale.
La 23 august 1945, Motru a notat in jurnal “stirea senzationala”, difuzata in aceeasi zi de Radio Londra, conform careia “Regele Mihai l al Romaniei a incercat sa formeze un nou minister (guvern) mai reprezentativ pentru Romania, care sa intre in relatii diplomatice cu Anglia si Statele Unite ale Americii si sa procedeze la alegeri libere pentru Parlament. Neputand obtine demisia actualului guvern, s-a adresat ministrului de Externe al Americii, pentru ca impreuna cu Anglia si Rusia sa-i inlesneasca realizarea dorintei sale”.
Insemnarile autorului ne informeaza mai departe ca, in timp ce Regele Mihai astepta sprijin anglo-american pentru inlaturarea guvernului Petru Groza, acesta, devotat cu trup si suflet Moscovei, se bizuia pe sustinerea venita din partea Kremlinului si a diviziilor sovietice stationate in Romania. In aceste conditii (scrie memorialistul, intuind desfasurarea evenimentelor), comunistii romani vor tine mortis sa ramana la conducerea tarii. “Oameni ca Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Vladescu-Racoasa, Petru Groza si vestitul (Romulus) Zaroni, fost geambas de targ”, sunt “ministri improvizati”, a caror “purtare servila fata de Moscova” indica intentia “cramponarii de fotoliile lor ministeriale, oricare ar fi riscul pentru ei si pentru viitorul Tarii Romanesti”. De altfel, “la 24 august, G. Tatarescu, ca ministru de Externe, a pronuntat, cu cinismul sau obisnuit, o conferinta la Radio Bucuresti, pe care o sfarseste cu cuvintele ca ministrul (premierul) P. Groza, reprezentand democratia romaneaca, va sta la carma tarii”.
La 6 septembrie 1945, Motru rezuma astfel evolutia conflictului dintre Rege si guvernul comunist: Regele Mihai cere demisia guvernului sau; dar acesta nu vrea sa demisioneze si se declara mai tare ca niciodata. Regele Mihai apeleaza la Statele Unite si la Anglia. Statele Unite consulta Sovietele. Sovietele tin ca guvernul Petru Groza sa ramana la carma tarii, si cum sa nu tina cand guvernul Petru Groza este numit de Soviete? Petru Groza si cu alti trei ministri, G. Tatarescu, Gheorghiu-Dej si Voitec, pornesc la Moscova, cum altadata candidatii la domnie porneau la Inalta Poarta turceasca”, pentru a consolida dependenta Romaniei de Uniunea Sovietica. “Regele Mihai l sta in tara si asteapta ce vor face pentru el Statele Unite si Anglia”, deoarece Suveranul, sfidat de guvernul destituit, nu-si mai poate exercita prerogativele constitutionale fara interventia puterilor occidentale, in vederea impunerii hotararii sale de concediere a cabinetului comunist.
Pozitia adoptata de Regele Mihai fata de guvernul Petru Groza a trezit o puternica adeziune populara, manifestata indeosebi la 8 noiembrie 1945, cum aratam mai departe.
Observatia memorialistului ca, in ultima analiza, “hoardele armatelor rosii… au instalat guvernul P. Groza si au luat in stapanire toate avutiile nationale si presa” (2 octombrie) era cu siguranta prezenta in mintea majoritatii publicului romanesc. Fapte edificatoare pentru atmosfera sumbra din tara sunt inregistrate necontenit in jurnal. Hotiile se inmultesc in sate si orase, “banditii nostri” sunt incurajati de exemplul soldatilor rusi care jefuiesc si omoara fara a fi pedepsiti” (5 noiembrie). In multe cazuri autoritatile nu pot face nimic contra banditilor, ba chiar, mai mult, infractorii prinsi cu diferite furturi sunt nu o data eliberati prin interventia prietenilor influenti; drept urmare, “de doua nopti locuitorii sateni din Butoiesti se culca punandu-si la capatai securea si furca de fier pentru a se apara de hoti si de soldatii sovietici” (7 noiembrie).
In acest context este explicabil faptul ca la 7 noiembrie autoritatile n-au putut organiza festivitati de amploare pentru celebrarea revolutiei bolsevice din Rusia. La Bucuresti, “manifestatia de la 7 noiembrie pentru aniversarea Revolutiei ruse a fost pe comanda si fara ca poporul sa participe la ea”, scrie memorialistul, inregistrand stiri transmise de Radio Londra.
8 noiembrie 1945
In schimb, in ziua urmatoare, cu prilejul sarbatorii de Sf. Mihail, a avut loc la Bucuresti, in Piata Palatului Regal, o viguroasa manifestatie populara de solidarizare cu Regele Mihai si de condamnare a regimului comunist si, implicit, a dominatiei rusesti. “Manifestatia a fost impozanta si spontana pentru Rege”, consemneaza Motru, citand si comentariul de la Radio Londra. Ea s-a incheiat prin “tulburari mari”, intrucat “guvernul a trimis cu camioanele comunisti pentru a imprastia multimea. Apoi a intervenit armata” (subunitati cu militari “trecuti la comunism”). “Au fost morti si raniti”, un adevarat “macel”. (Izvoare de incredere precizeaza ca la manifestatia din ziua de 8 noiembrie 1945 au participat aproximativ 15.000 de oameni, iar interventia in forta din partea guvernului Groza s-a soldat cu 11 morti, 75 raniti si 300 de arestati – specifica o nota a editoarei lui Motru, Gabriela Dumitrescu, care face trimitere la cartea lui Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai l al Romaniei, Buc. 1991.)
Consemnand in jurnal manifestatia si represiunea de la 8 noiembrie, Motru isi striga totodata si propria revolta impotriva guvernarii comuniste inrobitoare: “Nu v-ati imbogatit indeajuns, domnilor comunisti, ce mai voiti de la noi? Cu un an in urma, casa partidului vostru nu avea ca fond de propaganda nici o suta de lei, iar astazi are sute de milioane, nu va este destul? Vreti si viata noastra?” (9 noiembrie).
Scrutarea faptelor il duce pe scriitor la concluzia ca “guvernul comunist de sub presedintia lui P. Groza, instalat de Vasinski, se gaseste inaintea unei miscari patriotice spontane. El va cauta sa o reprime, cu orice pret” (12 noiembrie). Fiind un instrument in slujba Moscovei, acest guvern nu va tolera substratul national si antirusesc al manifestatiei regaliste de la 8 noiembrie. Insemnarile din zilele urmatoare adauga precizari in acest sens.
O mentiune de la 13 noiembrie inregistreaza stirea, difuzata de un post de radio american, ca fruntasii national-taranisti si liberali sunt chemati inaintea Curtii Martiale, fiind acuzati drept instigatorii miscarii de la 8 noiembrie”. Asadar (comenteaza Motru), “intra din nou pe mana Tribunalului Poporului prietenii mei politici”… “Toate declaratiile lui Molotov ca va respecta suveranitatea statului roman au fost simple viclenii”.
La 27 noiembrie, scriitorul insereaza in jurnal informatia (indicand si sursa ei) ca “anglo-americanii indeamna populatia romaneasca la rezistenta. Dar pana cand rezistenta, si cu ce perspectiva de succes? Masurile de represiune contra celor care au manifestat de ziua Regelui la 8 noiembrie au fost salbatice. Acela care s-a distins in salbaticie pare sa fi fost un d. general Popescu de la politie. Contra studentilor mai ales masurile au fost extrem de salbatice”.
Statul satelit
Impotrivirea poporului roman la dictatura comunista, care bloca drumul firesc de dezvoltare a societatii romanesti, era inevitabila. Timp de aproape 8 decenii, sub regimul monarhic, Romania evoluase in acord cu fiinta ei istorica in directia implinirii idealurilor sale de unitate si suveranitate nationala, integrandu-se treptat in civilizatia europeana prin apropiere de democratiile occidentale. Acum, sub tutela Moscovei, tara este scoasa din orbita ei traditionala (spune Motru); perspectivele ei de inflorire sunt inchise, zborul ii este frant. Statul roman, transformat intr-un satelit al Sovietelor, isi pierde baza nationala si democratica. Astuparea orizontului occidental produce o ruptura in evolutia societatii noastre, fapt evidentiat constant in jurnalul ganditorului.
Prin intrarea Romaniei in sfera de influenta a Uniunii Sovietice, nu numai procesul de modernizare a tarii a fost zagazuit, ci insasi viata noastra nationala este primejduita. “Dupa trei sferturi de veac, petrecute sub domniile regilor Carol l, Ferdinand l si Carol ll, cand il credeam pe roman pornit cu de-a binelea pe calea culturii occidentale, iata-l dintr-odata intors din drum si, sub cenzura moscovita, obligat sa-si inchine fata inaintea luminii de la rasarit si in mirajul ei, sa ia pe german drept barbar si pe rus drept purtator de civilizatie; pe G. Gheorghiu-Dej drept P.P. Carp si pe Stefan Voitec drept Titu Maiorescu” (26 august). In planurile Moscovei de inrobire a tarii noastre – adauga Motru -, un rol aparte ii este rezervat Anei Pauker, “seful real” al Partidului Comunist din Romania (21 august, 11 octombrie). Dezvaluirea si infierarea tentativei comunistilor dirijati de Moscova de rasturnare a valorilor fundamentale ale civilizatiei si culturii romane constituie un laitmotiv al insemnarilor autorului.
Scena social-politica din Romania, descrisa de memorialist, are in permanenta ca fundal actiunile imperialismului rus. Pozitia Moscovei se caracterizeaza prin faptul ca “rusii nu vor sa renunte la vechea lor politica de cucerire. Dupa razboiul actual, ei vor sa-si aiba plata. Nu se multumesc cu jefuirile pe care le fac in tarile unde isi au armatele; vor granite noi… vor sa aiba in jurul lor state in subordine”… “Viclenia politicii Stalin-Molotov este fara sfarsit” (12 noiembrie).
La finele anului 1945, dupa incheierea conferintei de la Moscova a celor trei ministri de Externe, american, englez si sovietic (Byrnes, Bevin si Molotov), C. Radulescu-Motru insereaza in jurnal acest comentariu: “Poporul romanesc trece prin momente grele”… “Rusia nu cedeaza deloc in chestiunea Romaniei si Bulgariei. Ea le vrea pe aceste doua tari, daca nu complet incorporate, cel putin la ordinele sale. Pentru moment le vrea ca pe doua hambare de unde sa-si aprovizioneze armatele, pe care probabil n-are curajul sa le inapoieze pe teritoriul sau”… Comisarul moscovit Vasinski urmeaza sa vina din nou la Bucuresti, impreuna cu Sir Harriman, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, si cu Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Britaniei la Moscova, in vederea gasirii unui “modus vivendi” intre Regele Mihai si guvernul Petru Groza (un compromis intre doi inamici in scopul tolerarii reciproce). Cu toate eventualele concesii minore, Vasinski va ramane neinduplecat in sustinerea solutiei avantajoase pentru Soviete, “neacceptand alt guvern decat pe Groza, pretextand ca altfel Rusia n-are securitate” (29 decembrie), previziune confirmata prin desfasurarea evenimentelor. Motru a descifrat totodata planul tainuit al Moscovei de indepartare a Regelui. El semnaleaza “pregatirile ce se fac de a schimba Constitutia politica a Romaniei, inlaturand monarhia” (29 noiembrie).
Intre timp, in tara represiunea ia proportii incredibile. Sefii partidelor traditionale, National-Taranesc si National-Liberal, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, sunt stigmatizati ca fascisti si criminali de razboi. Pentru guvernanti, “criminali de razboi sunt fascistii! Si cine sunt fascistii? Sunt toti aceia care nu sunt comunisti! In Romania criminali de razboi sunt toti cati sunt ingrijorati de viitorul neamului romanesc si nu striga pe strada: Traiasca maresalul Stalin!” (4 decembrie).
De-a lungul jurnalului, ganditorul evoca situatia dramatica creata de regimul comunist poporului roman, obligat sa traiasca intr-o “atmosfera viciata” – de rasturnare a valorilor etice si etnice -, in care idealul national si cel democratic, precum si “tendinta spre europenizare” a tarii noastre sunt suprimate. Autorul se intreaba ingrijorat daca neamul romanesc isi va regasi matca proprie de dezvoltare, revenind la “idealurile urmarite de generatiile de la sfarsitul secolului XIX si de la inceputul secolului XX”.
Perpetuarea comunismului – sau numai dainuirea efectelor lui – va face ca statul romanesc sa intre intr-o faza de declin in plan politic si cultural, si atunci “viata lui (a poporului roman si a statului sau) va fi ca aceea a unei pasari care poarta un plumb greu in aripa. Va fi o viata fara zbor de inaltime, fara ideal; o viata chinuita… viata fara busola proprie, adica fara originalitate” (2 octombrie).
Anul 1945 a deschis astfel epoca marilor nedreptati sociale din istoria Romaniei, a loviturilor date de Moscova si de comunistii autohtoni statului national roman, a incatusarii spiritualitatii romanesti – stare prelungita pana astazi in Basarabia si Bucovina -, o epoca de inselare a poporului roman prin imensa propaganda mistificatoare emanand de la guvernanti si prin instalarea haosului valorilor, trasaturi in care a excelat bolsevismul.
