Pe Anton Uncu l-am cunoscut in martie 1983, atunci cand ma angajam la sectia de corectura a ziarului Romania libera. Intr-un mod oarecum neverosimil a fost primul om din redactie care mi-a iesit in cale. De fapt el intrase in biroul sectiei de corectura, condusa atunci de regretata Florina Simionescu, fiica scriitorului Mircea Horia Simionescu. Toata lumea il striga Toni fiind un om popular, un barbat placut de femei, care stia mereu sa se faca ascultat si sa vorbeasca liber, fara a-si pune in fata cenzuri jenante. Atunci l-am cunoscut pe Toni Uncu. De-a lungul celor cinci ani petrecuti la corectura Romaniei libere, l-am intalnit de nenumarate ori, amuzat putin de felul lui de-a se plimba pe coridoare, de-a lovi cu pixul in usi pentru a-si gasi astfel idei de scris, intr-o perioada cand numai de idei nu aveai nevoie, silit sa spui pe dinafara sloganele comunisto-ceausiste. Anton Uncu voia atat cat i se permitea sa fie autentic, sa nu minta inr-un mod desantat, sa respecte meseria de ziarist.
Al doilea moment capital al intalnirilor mele cu Anton Uncu s-a consumat dupa Pasti in 1989. Trecusera mai bine de sase ani si desigur multe se schimbasera. Nu mai lucram la Romania libera dar stiam tot ce avusese loc acolo. Coborasem din autobuzul 331 si ma indreptam spre redactie pentru a intra pe la poarta din extremitatea stanga, acolo unde era redactia revistei Magazin. Am observat-o pe Cornelia Simionescu, minunata ziarista care se oprise din drum si se uita cu admiratie si uimire, parca nevenindu-i sa creada, la un barbat care se afla doar la cativa pasi in fata ei. Cine era acela? Nimeni altul decat Anton Uncu, eliberat in Sambata Mare a acelui an din arestul de la Directia de Cercetari Penale din Rahova si care inainte de-a se duce la Piatra Neamt unde avea domiciliu fortat, trecuse pe la redactie pentru a-si lua carnetul de munca. Episodul intoarcerii lui printre colegi, in locul unde muncise o viata, poate face subiectul unui roman si de multe ori impreuna cu cei apropiati l-am evocat, neputand sa cred cum niste vremuri infame pot sa-i faca pe oameni de nerecunoscut. Ce s-a intamplat de fapt atunci cu Toni Uncu? Unii au avut curajul sa se apropie de el si sa-l salute, altii au dus mai departe curajul si l-au imbratisat, asa cum a procedat atunci Cornelia Simioescu. Nu are rost sa spun ca si eu atunci am facut la fel. Poate n-as fi crezut. Altii mai fricosi, ca sa evite contactul direct, au intrat in toaleta sau s-au facut pierduti prin minusculele si insalubrele birouri care impanzeau Casa Scanteii. Altii insa, cei mai odiosi, nu au vrut sa piarda ocazia spre a-l umili, a se purta cu el ca cu ultimul om, sa-l scuipe aproape la propriu, sa-l injurieze, sa-l ia de maneca hainei si sa-l dea afara, n-ai ce cauta, nenorocitule, printre noi, ne-ai facut de ras, ne-ai facut rau, ce mai vrei de la sufletele noastre? intrebau cei care de fapt nu aveau pic de suflet. Asa a fost primit Anton Uncu in mai 1989 in redactia ziarului unde lucrase din 1970 neintrerupt. Comunismul si-a lasat amprenta hidoasa peste fetele noastre si ne-a desfigurat. Anton Uncu de la al carui sfarsit se implinesc in aceste zile noua ani, a vazut atunci ce rai pot fi oamenii cu care doar cu cateva luni in urma glumise, vorbise, ciocnise un pahar. Dar, vorba scriitorului, timpul nu a mai avut rabdare. Ce a indraznit sa faca el impreuna cu colegii sai, Mihai Creanga, Petre Mihai Bacanu, stefan Niculescu Maier si nu in ultimul rand regretatul si nefericitul Alexandru Chivoiu, pe care nu securitatea l-a omorat ci urmasii securitatii, ceea ce indraznise el sa faca putea sa iasa la lumina zilei. Ziarul Romania incapea nestingherit in paginile Romaniei libere. Dar ce mai intelegem noi acum din sensurile cuvantului libertate?
Am fost la Toni Uncu acasa, acolo intr-un apartament obisnuit de bloc la statia IOR din Balta Alba. In acea locuinta a fost arestat in ianuarie 1989. Aici am intalnit-o pe doamna Carmen Uncu, sotia lui, cu care am stat putin de vorba. Iata ce mi-a spus:
– Pe Toni il stiu de mult, de cand eram pustoaica, el m-a remarcat si a vrut sa ma intalneasca. Nu stiam ca din acea cunoastere absolut intamplatoare va rezulta o casatorie care va dura decenii. El era un om dinamic, caruia ii placea sa traiasca, ii placea sa calatoreasca, de aceea a si absolvit Institutul de Marina din Constanta, a devenit ofiter de marina, aceasta in 1959. Dar nu a lucrat ca marinar decat doi ani pana in 1961. Ii repugna atmosfera destul de militaroasa in care nu aveai incotro si trebuia sa te subordonezi unor oameni care din punct de vedee intelectual ti-erau net inferiori. El a fost intotdeauna fascinat de libertate, atat cat aceasta era ingaduita atunci. A plecat din Marina si a facut Facultatea de Litere la fara frecventa. Pana in 1970 cand a ajuns la Romania libera a lucrat in Reteaua de distributie cinematografica, apoi a fost si impresar la Teatrul Tineretului, aceasta pana cand a reusit sa capete o rubrica la Radiodifuziune, la canalul de tineret pe care-l coordona atunci sotia lui Octavian Paler. Emisiunea lui se intitula Atentie parinti iar doamna Paler a fost impresionata de acest baiat tanar cum il numea ea, harnic, spontan, care vorbea liber, si l-a recomandat sotului ei. Asa a ajuns Toni la Romania libera, a dat niste probe si a fost angajat. Pe atunci, daca mi-aduc bine aminte, a fost si perioada cu inundatiile. Toni s-a dus pe teren, a scris despre oamenii aceia in suferinta, problema ideologica nu l-a afectat chiar de la inceput si oricum in acei ani aveai o anumita libertate de care te bucurai daca erai un om cinstit si talentat. La Romania libera a lucrat o viata. Aceasta pana in 1996 cand s-a transferat la ziarul Curentul dupa care in 1998 s-a prapadit.
– Dar a fost si ianuarie 1989…
– Acela a fost un moment cu totul si cu totul special.
– Ati stiut de planurile lui?
– Am stiut din prima clipa, Toni nu mi-a ascuns nimic. Am stiut textul editorialului lui, "Am crezut" si am vazut cum arata prima pagina a acelui ziar samisdat, Romania. Proiectul ziarului s-a conturat in octombrie 1988…
– si nu l-ati avertizat, nu i-ati spus, omule, iti dai seama ce faci, ce risti?
– Ba da, dar el era atat de revoltat pe tot ce se intampla in tara incat nu mai aveai cum sa-l opresti. Pe de alta parte el era un bun tragator, invatase la marina lucrul acesta si chiar mi-a spus odata ca, daca va apuca in calitate de ziarist, sa ajunga la o plenara CC, o sa-l impuste pe nenorocit , face un fel de prastie si pune in varf o sageata care o sa-l loveasca drept in frunte. Asta mi-a spus , evident nu putea sa puna in aplicare un asemenea plan si atunci s-a gandit la un ziar. Creierul actiunii a fost Petre Mihai Bacanu care intr-o zi l-a oprit pe coridor la Romania libera si i-a suflat ideea asta. El l-a intrebat atat: cu cine ai de gand sa faci asa ceva? Bacanu i-a raspuns: am oameni de incredere. Asa a inceput totul.
– Cat timp a durat elaborarea ziarului?
– A inceput prin octombrie 1988 si a durat pana in ianuarie 89 cand – n-o sa uit niciodata acele clipe – a venit intr-o seara sufocat, nadusit tot, rosu la fata si mi-a spus, am fost deconspirati. Alergase toata ziua prin oras ca sa scape de cei care-l urmareau.
– Cand s-a intamplat asta?
– In preziua aniversarii lui Ceausescu. Partea ciudata a fost alta: atunci cand se grabea sa ajunga acasa, pe hol aici se aflau deja doi securisti care-l asteptau si desurubasera becurile ca sa faca intuneric pe palier.
– Dar nu l-au arestat atunci?
– Nu, l-au arestat a doua zi, dar atunci Toni a venit intr-un suflet si mi-a intins prima pagina din ziarul samisdat spunandu-mi sa citesc si sa memorez iar apoi sa-l rup bucata cu bucata, sa-l arunc in closet si sa trag apa de mai multe ori. El se astepta sa fie arestat atunci, dar nu s-a intamplat asa.
– S-a intamplat in ziua urmatoare…
– Da, a doua zi, tehnica securistica, l-au lasat 24 de ore sa se framante, apoi sa aiba timp sa se linisteasca, sa-si faca iluzii ca va scapa, cate si mai cate, iar in noaptea care a urmat , mi-aduc pefect aminte, la 12 fara un sfert, eu imi pregateam lectiile pentru a doua zi, el era in bluza de pijama si scria un articol in bucatarie fiindca doar acolo puteam face cald de la aragaz , au venit si au batut la usa. Eu m-am dus si am intrebat cine e. Ei au raspuns, n-o sa uit niciodata acel raspuns, oameni buni. Am deschis si au intrat patru barbati bine facuti, nu neaparat huidume, care linistiti, parca n-ar fi fost toiul noptii, ci ziua in amiaza mare,au inceput sa caute prin casa. Perchezitia lor a durat pana spre patru dimineata, au luat carte cu carte din biblioteca pentru a gasi ce-i interesa…
– Nu mai aveau ce gasi…
– Da, eu distrusesem documentul cu o seara inainte. Mi-aduc aminte ca intr-o carte din biblioteca aveam niste mici economii, vreo cinci sute, sutele acelea albastre, le stiti, cu figura lui Balcescu pe ele, iar in momentul in care unul din securisti a deschis cartea si a scuturat-o, au cazut si s-au risipit pe jos. Altul dintre ei ramasese cu Toni in bucatarie. Eram teribil de speriata totusi am reusit sa ma controlez si sa-i intreb ce cauta, cu ce drept au intrat in casa etc I-am mai intrebat daca Toni e hot, daca a furat ceva, am facut-o tot timpul pe nestiutoarea. La patru au plecat luandu-l cu ei. Mi-au spus ca are niste probleme care se vor rezolva repede si se va intoarce acasa in cateva ore.
– si s-a intors in mai. Vreau sa va pun urmatoarea intrebare: ceea ce a gandit el impreuna cu colegii lui era pana la urma dorinta intregii populatii , milioane de oameni il urau pe Ceausescu, dar putini au avut curajul sa actioneze. Ce l-a determinat pe Toni sa procedeze astfel, adica sa treaca de la intentie la fapta, la urma urmei cel mai greu pas?
– Pur si simplu, toti au avut in minte ideea sacrificiului. Nu se mai poate, trebuie sa facem ceva pentru tara asta si poporul asta. Suna cam patetic, dar asa au stat lucuruile. Daca toti tac, unde vom ajunge?
– Din pacate dupa 1989, multe voci au incercat sa minimalizeze gestul lor. Au afirmat ca aveau spatele asigurat, ca de fapt planul facea parte dintr-un complot mai vast gorbaciovisto-iliescist, cu alte cuvinte cei cinci nu au riscat nimic, daca nu cumva au lucrat chiar mana in mana cu aripa buna a securitatii…
– Oribil. Petre Mihai Bacanu stie cel mai bine lucrurile. Ceea ce au facut ei, cum v-am spus, a fost sacrificiu total, dar la noi, stiti, exista obiceiul de-a arunca cu noroi peste tot si toate.
– Ce-ati facut pana in mai cand a fost eliberat?
– Am fost o femeie, ca sa zic asa, scoasa din normalitate. Ma sculam dimineata la cinci, ii lasam baiatului ceva de mancare, fasole, cartofi, atat aveam si plecam sa fac cumparaturile ce se cuveneau de pe cartela, adica bucata de salam , de branza sau de carne care ni se cuvenea conform ratiei stabilite de partid, dar in momentul in care imi venea randul se tragea pur si simplu oblonul iar vanzatorul spunea ca nu mai au marfa. Am zis la inceput ca intr-adevar asa stau lucrurile dar pe urma am observat ca erau niste cetateni in magazin care-i spuneau vanzatorului cum sa procedeze. Dupa ce situatia s-a repetat de cateva ori mi-am spus ca nu are nici un rost ca din cauza mea sa sufere si ceilalti aflati l;a coada si am renuntat sa ma mai duc la magazin. Situatia era cumplita fiindca deveneam din ce in ce mai izolata. Voiau sa me distruga si pe aceasta cale. Ajunsesem sa nu mai fiu in stare sa procur nici tacamurile acelea mizerabile de pui…
– si la scoala?
– Acolo a fost o alta poveste. Am fost chemata intr-o zi la Directia de Cercetari Penale din Rahova si mi s-a spus ca voi fi arestata. Asta in februarie. Am intrebat de ce ma fac vinovata. Mi s-a spus ca au primit o reclamatie impotriva mea de la scoala scrisa de un coleg – i-am recunoscut aceluia scrisul , probabil fusese obligat sa faca asa ceva – si in care am citit ce element dusmanos sunt. Reclamatia fusese trimisa catre Ministerul Invatamantului. Scria cam asa : va aducem la cunostinta ca in cancelaria noastra se afla profesoara de muzica Uncu Dumitra Carmen, care manifesta o atitudine dusmanoasa fata de regim, care nu face ore de educatie politica, este sotia unui dusman al poporului, culmea, atunci ii obligasem pe copii sa-si faca niste caiete pentru ora de dirigentie cu extrase din cuvantari, si in concluzie nu dorim s-o mai avem in mijlocul nostru. Iar atunci Ministerul Invatamantului a trimis reclamatia la Ministerul de Interne. Textul era semnat un grup de profesori. Atunci am reactonat brutal. Am crezut ca sunteti o institutie serioasa si nu dati crezare unei anonime, i-am spus celui din fata mea si am aruncat foaia care a cazut peste masa la picioarele satrapului cu care ma aflam singura in birou. Huiduma s-a ridicat amenintator, a venit spre mine ca sa ma loveasca tipand, o sa ajungi acolo unde este barbatu-tau! Mi s-a facut tare frica dar imediat, ca dovada ca tot ce se intampla acolo era sub control, a intrat un alt tip in fata caruia batausul a luat pozitie de drepti si a spus sa traiti
– Securistul bun, securistul rau…
– Da, ceva de felul asta, mai ales ca al doilea a inceput sa se poarte frumos cu mine, mi-a aratat un album cu poze de familie, familia lui presupun, si a inceput sa-mi spuna ca as face foarte bine daca as divorta, as putea sa-mi refac viata, e pacat sa-mi irosesc anii, dumneavostra sunteti o profesoara buna, distinsa, valoroasa, munca de convingere. Atunci luasem pe tara premiul I cu ansamblul coral al scolii, care pe urma mi-a fost retras, aceasta tot ca o forma de sanctiune…
– Daca acest caz nu ajungea la cunostinta Europei libere ei ar fi fost suprimati. Exista insa un contraexemplu, Gheorghe Ursu, despre care s-a vorbit mult timp la acelasi post de radio si cu toate acestea nu a mai iesit din arest.
– Da, faptul ca Europa libera a aflat de protestul lor a insemnat enorm. Sunt mandra ca de la mine a plecat informarea strainatatii. Aveam pe scara un ofiter, Pleniceanu, Dumnezeu sa-l ierte, care intr-o zi a venit la mine si mi-a soptit, doamna Uncu, luati legatura neaparat cu doctorul Zorel Filipescu, tatal lui Radu Filipescu. Are o Dacie rosie. Am zis ca mi se intinde din nou o capcana si nu l-am ascultat. Am plecat spre scoala iar pe drum un domn inalt mi-a taiat calea si m-a rugat sa ma urc in masina lui, spunand ca este medicul Filipescu, bineinteles l-am refuzat pana cand, gratie unei colege de la scoala, Popa, am capatat incredere si am fost de acord sa ma intalnesc cu el. I-am transmis oral textul de pe prima pagina a ziarului samisdat, pe care-l memorasem inainte sa-l fi distrus, iar apoi am facut rost de fotografiile lor, Toni, Bacanu, Mihai Creanga, fotografii trecute peste granita intr-un pachet de tigari sigilat. Despre ei si proiectul lor Europa libera a vorbit prima oara la sfarsitul lui februarie, daca nu ma inseala memoria. Din acel moment am fost tot mai increzatoare si tocmai prin faptul ca seara de seara numele lor erau pomenite m-a facut sa sper ca nu vor fi uitati si in felul acesta vor scapa. Aproape ca nu era emisiune la Realitatea romaneasca de la ora opt seara in care Nae Munteanu sau Emil Hurezeanu sa nu vorbeasca despre ei. Felul cum vorbeau m-a incurajat enorm.
– Dar nu va asteptati sa fie eliberat atat de repede…
– si asta e adevarat. Nu m-am asteptat si iarasi cred ca a fost o minune fiindca el a venit acasa chiar in Sambata Mare a acelui an 1989, mi-aduc aminte ca nu aveam un ou in toata casa ca sa fac nitel cozonac, a urmat domiciliul fortat de la Piatra Neamt unde iarasi a fost un chin. Drumul pana acolo nu era deloc usor, ma aflam sub supraveghere iar cei care se ocupau de mine primisera probabil indicatii sau ideile veneau din capul lor ca sa-mi faca drumul un iad in sensul in care in compartiment erau varati oameni de cea mai joasa speta, derbedei care vorbeau ingrozitor de vulgar, din cand in cand se mai uitau la mine si faceau aluzii necuviincioase, totul calculat ca sa-mi distruga nervii si eventual sa iau hotararea sa nu-l mai vizitez.
– Presiunile ca sa divortati s-au mai exercitat asupra dumneavoastra?
– Bineintes, veneau mai ales din partea procurorului adjunct de atunci de la Procuratura militara, Vlad parca-l chema, cu care eu in tot intervalul ianurie mai am avut meciuri dure. Ma duceam tot timpul pe capul lui si-l somam sa-mi spuna ce s-a imtamplat cu sotul meu , unde este, unde l-ati bagat, l-ati omorat, l-ati tocat, credeti ca nu pot sa fiu si eu o Doina Cornea, fac doua pancarte, le pun in fata si in spate si vin in fata la cc unde incep sa strig ca sa mi se spuna unde este sotul meu, Anton Uncu. Pana la urma a cedat si mi-a spus ca el e bine acolo unde e si ca de fapt nu el e problema ci eu…
– Aiurea…
– Da, dar totul, mi-am dat seama ulterior, era facut in asa fel incat trebuia sa ma distruga, cea mai mica slabiciune pe care as fi aratat-o putand sa-mi fie fatala.
– Dupa atatia ani cum priviti cosmarul prin care ati trecut?
– Cosmarul cel mai mare e moartea. Anton Uncu nu a murit acum 18 ani, a reusit atunci cu ajutorul lui Dumnezeu sa se intoarca acasa. Sfarsitul lui a venit in urma cu 9 ani, pe 28 iulie, cand nici nu implinise 60 de ani. Urma sa-i implineasca in noiembrie. Atunci am simtit o durere grozava stiind ca de acolo unde s-a dus nu se va intoarce niciodata.
