Pare o concluzie trista. Si totusi are un sens pozitiv. Am participat la conferintele Cuvantul care, chiar de ziua lui Ceausescu, 26 ianuarie, au pus in discutie problema ultimilor 15 ani. Mai este posibil un proces al comunismului? Conferintele tinute de trei importanti autori, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Al. Zub, care cunosc problema in detaliu si care, mai ales ultimul, au simtit pe propria piele ce a insemnat comunismul au venit in continuarea dezbaterilor din Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei unde prin interventia parlamentului suedez Goran Lindbatt a fost votata o rezolutie in care se condamna public crimele comunismului, acestea nu mai sunt ascunse sub pres sau minimalizate, ci aduse pregnant in atentia opiniei publice, iar victimele si urmasii acestora se pot bucura de comprehensiunea, compasiunea si respectul nostru. In acelasi timp, in mod oarecum surprinzator a fost respinsa recomandarea privind acelasi fenomen. Pentru respingerea ei s-au solidarizat toti parlamentarii cu vederi de stanga, comunisti pe fata sau travestiti. Cei care au votat in favoarea rezolutiei si a recomandarii ce a parut probabil o rezolutie prea accentuata – au fost calificati drept fascisti sau mccarthisti. Vechea obsesie a stangii de a socoti orice gest impotriva ei drept un act fascist a fost pusa si acum in actiune. In corul de injurii fata de aceasta initiativa a APCE s-au distins Partidul Comunist Grec si desigur cel francez. Nici PSD-ul nemtesc, fost comunist, nu a stat mai prejos.
Ne intrebam daca adoptarea unei asemenea rezolutii are vreo semnificatie practica. Cu exceptia Belarusului, nu e tara europeana care sa nu faca parte din CE si in felul acesta sa nu fie obligata fata de textul rezolutiei. Important este un lucru: pentru prima data printr-un asemenea act in constiinta Europei unite comunismul prin ororile sale este pus la egalitate cu fascismul. Este un castig urias daca tinem cont de inechitatea care a guvernat acest raport si mai ales de cauzele care au intretinut-o decenii la rand.
Asa cum au subliniat vorbitorii, un proces al comunismului se poate face pe trei planuri, cel juridic propriu-zis, cel politic si cel cultural moral. In urma cercetarilor intreprinse, a consultarii arhivelor ce tin de istoria recenta s-a constatat ca in Romania, tara unde Gulagul a inregistrat aproape 2 milioane de victime si unde comunismul a cunoscut una din ipostazele cele mai atroce, procesul de care am vorbit nu a avut loc decat in a treia forma, adica planul cultural.
Noi, asadar, am facut procesul comunismului prin cultura. Procesele, asa cum se stie, au fost o caricatura, – cel de la Targoviste fiind un apogeu. Apoi, lotul CPEx a primit un numar de ani, dar dupa scurt timp din motive de sanatate toti cei inculpati si condamnati au fost eliberati. Mai drept parca au fost judecati Teohari Georgescu in 1953 si Alexandru Draghici in 1968 tot de catre frati de-ai lor. Sub acest aspect nici in Bulgaria lucrurile nu au stat mai bine, Todor Jivkov a murit bine mersi in casa lui, avand pana in ultimul moment al vietii o imagine onorabila, de fost lider care a respectat legea cu toate particularitatile acesteia in functie de perioada istorica pe care tara sa a traversat-o. Doar in Germania de Est topita in Marea Germanie si suferind presiuni puternice din partea opiniei publice au existat condamnari ale unor lideri de partid si fosti functionari inalti STASI, dupa cum au fost condamnati si militarii implicati in impuscarea celor care din 1961 pana in 1990 au vrut sa treaca Zidul Berlinului. Honecker, insa, cum se stie, a murit de cancer in Chile.
A doua dimensiune a procesului, cea politica, a fost cel mai bine reprezentata prin legea lustratiei care a functionat in statele fost comuniste, mai putin in Romania unde a cazut chiar de la inceputul lui 1990 prin nesocotirea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Suntem si aici codasi, lucru care se vede foarte bine in inapoierea tarii, in faptul ca integrarea in Europa se face cu intarziere – daca se va face – in tot aspectul vetust grosolan al vietii politice, unde majoritatea alesilor au in spate un trecut comunist de care, in ciuda ipocriziei, nu se dezic.
Ceea ce am reusit a fost pe plan cultural. Au aparut de-a lungul acestor ani mii de carti care vorbesc despre Gulag, au fost filme de mare rasunet, a fost infiintat Memorialul Sighet privit cu mult respect de istorici reputati din Occident, de foruri stiintifice, precum si de acele cercuri politice ale caror vederi nu au fost viciate de stanga mistificatoare. Poate o asemenea biruinta inseamna putin si e privita ca un fel de hatar facut de politicieni oamenilor de cultura care se incapataneaza sa priveasca spre trecut, in loc sa aiba privirile indreptate inainte.
La aproape doua decenii de la prabusirea comunismului, din pacate sau din fericire, asta-i tot ce am realizat. Libertatea de expresie este omagiul adus celor care tocmai din cauza ei au murit.
