In 1929, Stalin si clica lui au dezlantuit o necrutatoare ofensiva impotriva “a doua elemente socotite ca iremediabil ostile regimului: taranimea din Uniunea Sovietica, in intregul ei, si natiunea ucraineana” (f. Robert Conquest, “Recolta durerii, colectivizarea sovietica si teroarea prin foamete”, Ed. Humanitas, 2003, p. 9). Sceleratii de la Kremlin au pornit un adevarat razboi, incheiat de-abia in 1933, contra a circa 40 de milioane de oameni. Cifra reala a victimelor nu este cunoscuta. Ca si in cazul hecatombei de la Katin, ca pretutindeni unde au savarsit faradelegi, comunistii s-au straduit din rasputeri sa stearga urmele. Esenta ramane, insa, in hidosenia ei: crima dusa dincolo de orice inchipuire.
In 1929, “anul marii cotituri”, a inceput “deachiaburizarea” – distrugerea culacilor, adica a celor mai activi, mai organizati, mai chibzuiti dintre tarani, in termeni statistici 5% dintre agricultori realizand 20% din totalul productiei de cereale. “Deculacizarea” insemna transpunerea in viata a “genialului plan cooperatist al lui V.I. Lenin” care observase ca “atata timp cat vom trai intr-o tara cu mici gospodarii taranesti, in Rusia va exista o baza economica mai trainica pentru capitalism decat pentru comunism” (cf. Istoria PCUS, Editura Politica, 1960, p. 457). Si s-a trecut la “actiuni hotarate” pentru unirea micilor gospodarii individuale intr-o “mare gospodarie agricola colectiva”. In plan economic, rezultatul genialei gandiri leniniste a fost degradarea Rusiei de la statutul de mare exportator de grane la situatia de mare importator. Sub raport politico-social, felul in care banda stalinista a aplicat ideile lui Vladimir Ilici (dintre indicatiile caruia nu lipsea aceea de a fi cu strictete respectat “liberul consimtamant”!) a dezlantuit un masacru nemaiintalnit de-a lungul istoriei.
Radacinile ideologice si politice ale urii
“In 1928-1929, istoria incepe sa se balbaie. Principii si metode: Stalin imprumuta totul de la exemplul leninist. Evident, asta nu inseamna ca Lenin si bucatareasa lui ar fi aprobat modul de a potrivi ingredientele si de a drege sosul. Dar cand li se interzice sovieticilor sa aiba, sa cumpere, sa vanda, sa se asocieze, sa se deplaseze, sa se exprime, etc., Stalin reia comunismul de razboi de unde l-a suspendat revolta de la Kronstadt. (…) Marea ofensiva este lansata in 1929. Pravda anunta brusc ca totul va fi colectivizat, iar cincinalul se va realiza in patru ani. Pana in martie, e razboi civil, “asaltul militar al satelor”. Bilant: cateva milioane de morti si deportati. Supravietuitorii trebuie sa se adune in colhozuri. (…) Noii colhoznici fusera striviti sub povara rechizitiilor arbitrare: costurile agricole de “rascumparare” erau inferioare costurilor de productie. Taranii reactionara taind caii si vitele si distrugand recoltele. In 1933, mai multe milioane de oameni murira de foame. Ce conteaza? Partidul tine satul in mana. (…) Distrugerea economiei de piata a servit si la punerea la punct a notiunilor care tineau sa-si pastreze identitatea. Precum Ucraina, care nu era numai granarul URSS, ci si una dintre provinciile imperiului in care sentimentul national era cel mai puternic inradacinat, cel mai refractar la dresaj. Politbiroul aplica acolo in chip extensiv rezolutia sa din 30 ianuarie 1930 in sensul ca au fost asimilati chiaburilor toti taranii care tineau la limba, obiceiurile si memoria lor. Cobzarii, acei barzi orbi care mergeau din sat in sat ca sa cante istoria Ucrainei, au fost impuscati cu auditoriu cu tot”. (Regis Ladous, De L'Etat russe ' l'Etat sovietique”, Paris, Ed. Sedes, 1990, pp. 309-312).
In cartea sa, esentiala pentru intelegerea politicii bolsevicilor in problema taraneasca, Robert Conquest precizeaza ca “deschiderea insemna omorarea sau deportarea in tinuturile arctice a milioane de tarani, impreuna cu familiile lor, in principiu a celor mai buni dintre ei, in practica a celor mai influenti si mai recalcitranti fata de planurile partidului. (…) Avem de-a face cu doua elemente distincte: lupta partidului impotriva taranimii si lupta partidului impotriva sentimentului national ucrainean” (op. cit., p. 10). In razboiul dus fara crutare contra unor imense multimi de civili neinarmati, printre care nu putini batrani, femei si copii, au fost ucisi milioane de inocenti. “Desi limitat intre granitele unui singur stat, razboiul lui Stalin impotriva taranimii a provocat moartea mai multor oameni decat in cazul tuturor tarilor implicate in primul razboi mondial” (idem; subl. ns.). Asadar, ofensiva contra taranimii, in general, si impotriva satului ucrainean, in special. La nivel doctrinar, radacinile antipatiei, devenite ura, si ale dispretului fata de populatia rurala se afla in perceperea taranimii ca o clasa sociala refractara la ideea de innoire, de progres, puternic atasata proprietatii individuale. Cum il vedeau la inceputul secolului XX adeptii si simpatizantii socialismului propovaduit de “Manifestul Partidului Comunist” pe locuitorul satului?
Ne spune Conquest: “Cat priveste taranimea “inapoiata”, se pot descoperi expresii de ura si dispret in randul marxistilor, in special in randul bolsevicilor. (…) Orasenii, in special marxistii, nu aveau o opinie consecventa in privinta defectelor taranilor, calificativele variind de la “apatici” la “proteste de lacomi si invidiosi”. (…) Fondatorul marxismului rus, Gheorghi Plehanov, ii vedea pe tarani ca pe niste “ramatori barbari ai pamantului, cruzi si lipsiti de mila, indobitociti de munca, a caror viata nu le ofera nici o ocazie de a incerca luxul “gandirii”. (…) Insusi Lenin se referea la “izolare rurala, nesocialibilitate si salbaticie”, in general credea ca taranul, “departe de a fi un colectivizat traditional sau instinctiv, este de fapt un individualist rau si lipsit de scrupule”. In acelasi timp, referindu-se la un bolsevic mai tanar, Hrusciov spunea ca “pentru Stalin, taranii erau niste lepadaturi”” (id. pp. 26-27; subl. ns.). Tatukul nu se va incurca in subtilitati doctrinare. El va disruge taranimea la modul propriu, procedand cu o cruzime pe care Istoria o inregistreaza doar in cazul marilor invazii mongole – dar depasindu-i pe hanii hoardelor asiatice prin numarul de victime. Executii si deportari in masa, teroare generalizata, genocid; alternativa este una singura: colhozul. Atata doar ca nu mai e vorba de tarani stapani pe gospodaria lor, indiferent cat de mica, dar a lor, ci de sclavi ai statului – proprietari ai partidului-stat, stapan peste absolut totul, inclusiv viata cetateanului devenit rob.
Cu masacrarea taranimii de catre armatele gangsterilor stalinisti de la Kremlin, Istoria a inregistrat decimarea celei mai numeroase paturi a propriului popor – “poporul sovietic”, in termenii mincinoaselor lozinci ale Aghitpropului. In ce priveste atentia speciala data de Moscova elementului rural ucrainean, aceasta se explica prin teama iscata de continua intarire a sentimentului national, a convingerii ucrainenilor ca idiomul lor este o limba aparte, nu un simplu dialect al rusei, prin teama de perpetuare a sentimentului patriotic intarit de amintirea statalitatii afirmate prin crearea “republicii militare” aici, la pragurile Niprului, prin intemeierea efectiva a unui stat de catre Bogdan Hmelnitchi (1649), de amintirea aliantei hatmanului Ivan Mazeppa cu Carol al XII-lea al Suediei, indreptata contra expansionismului lui Petru cel Mare. Toate acestea aveau de ce sa-i ingrijoreze pe “internationalistii” de la Moscova, asa cum ii ingrijorasera si pe tari.
Arestari in masa si executii sumare
“Doi dintre cei patru cavaleri ai Apocalipsului, foametea si boala, mergeau pas cu pas in urma mongolilor. (…) In tarile de bastina ale mongolilor nu se vedeau decat foarte putini captivi. Rau hraniti cum erau, nu puteau strabate tinuturile pustii din jurul leaganului natal al mongolilor. In loc sa le dea drumul, mongolii ii omorau cu usurinta cu care noi ne descotorosim de hainele vechi. Viata omeneasca nu avea valoare in ochii lor, singura lor dorinta fiind aceea de a starpi populatia omeneasca din regimurile fertile, cu scopul de a mari imasurile de care aveau nevoie pentru turmele lor. (…) Anumite amanunte sunt prea ingrozitoare pentru ca sa ne oprim astazi asupra lor. Razboiul a fost dus pana la cele din urma margini ale cruzimii… Supravietuitorii erau atat de adanc zdruncinati ca singura lor grija este aceea de a gasi de mancare si de a se ascunde… (Mongolii), cand paraseau un oras, calcau in picioarele cailor sau dadeau foc granelor astfel ca aceia care scapau de sabie erau condamnati la moarte prin foamete”. (Harold Lamb, “Ghinghis-Han”, Ed. Librariei Universala – Alcalay, Buc. f.a.)
La distanta de sapte secole, acesta este chiar tabloul satului sovietic in perioada amintita. Deja mizerabila gestionare a treburilor publice generase o stare de decadere a agriculturii, care a dus, in intervalul 1918-1922, la o foamete de pe urma careia “a pierit o zecime din populatie” (R. Conquest, op. cit. p. 65). In 1921, numarul taranilor afectati de urmarile politicii leniniste a ajuns la 13 milioane. Spre deosebire, insa, de situatia din 1921, cand “marea foamete nu s-a datorat unei decizii constiente de infometare a taranilor” (id. p. 63), infometarea impusa de partidul bolsevic, condus de Stalin, a fost programata. In 1925, in functia de prim-secretar al Ucrainei a fost numit Lazar Kaganovici, “omul lui Stalin”, care avea deja “o reputatie infricosatoare”. Dupa trei ani, a fost rechemat la Moscova, fiind inlocuit cu Stanislav Kassior. Au fost reactivate Comitetele Taranilor fara Avere, destinate “scoaterii la lumina a surplusurilor de cereale” (id., p. 92). S-a trecut la confiscarea granelor. “In primavara lui 1929 a inceput sa fie colectata prin forta si carnea – pe aceasta cale Siberia a furnizat 19.000 de tone fata de numai 700 tone cu un an inainte” (id., p. 102). S-a trecut la arestari, perchezitii, amenzi, confiscari de produse, unii tarani au fost chiar impuscati. In colimatorul Moscovei se aflau, in primul rand, Ucraina, bazinul Volgai, Caucazul de Nord si Siberia. In paralel cu distrugerea satului, s-a trecut la amplificarea “luptei de clasa” prin declansarea unei serii de procese trucate, inaugurate in 1928 prin “cazul Sahti” cu care s-a inceput decimarea intelectualitatii tehnice, ajungandu-se ca, in 1930, doar 11,4% dintre ingineri sa aiba studii superioare (situatie asupra careia atrage atentia si celebrul “defector” Victor Kravcenko in “Am ales libertatea!”). Politica “donatiilor” a insemnat o povara in plus pentru tarani: in octombrie 1929, satele ucrainene au fost obligate sa dea “voluntar” guvernului central cate 10 kg de porumb de fiecare familie! Comunistii care atrageau atentia asupra pericolului fortarii ritmului colectivizarii, cei cu atitudine moderata, au fost redusi la tacere ca “opozanti de dreapta”. In timpul Marii Epurari (1936-1937) vor avea parte de cate un glont in ceafa. In decembrie 1929, cu prilejul aniversarii lui Stalin, care implinea 50 de ani, a fost alcatuit planul colectivizarii fortate: in Ucraina pana in toamna lui 1930, in celelalte zone cerealiere – pana in primavara lui 1932. In “Pravda” din 25.11.1929, Stalin a declarat ca “deculacizarea reprezinta acum un element esential in formarea si dezvoltarea fermelor colective” si ca este o greseala sa adunam culacii in fermele colective. Totodata ziarul central al partidului se plangea ca nu sunt arestati suficienti culaci”. La 27 decembrie 1929, Stalin a decretat “lichidarea culacilor ca clasa sociala”. A fost oficializarea prapadului care incepuse, de fapt, mai inainte. Deja gospodarii satelor fusesera redusi la saracie! Mai mult, orice taran care incalca, in vreun fel, politica partidului – de exemplu ramanand devotat Bisericii – putea fi declarat culac, deci supus lichidarii. S-a ajuns chiar la inventarea notiunii de “subculac”! Tot in decembrie 1929, Politbiuroul a decis ca trebuie “dechiaburizate” intre 5 si 6 milioane de persoane, impartite in trei categorii: grupul l, circa 63.000 de oameni care trebuiau sa fie inchisi sau executati (in realitate securitatea a intocmit liste cuprinzand circa 100.000 de nume), grupul al ll-lea – persoane devenite “loiale” regimului, care scapau doar cu exproprierea si stramutarea, fiind incadrate in “detasamente si colonii de munca in exploatari forestiere, constructii de drumuri, imbunatatiri funciare” (a se citi lagare de munca fortata) si grupul al lll-lea, format din cei carora li se lua avutul, dandu-li-se in schimb maximum 1 ha de teren de proasta calitate (id., p. 131). In realitate, cifrele au fost mult mai mari. Arestarile in masa facute de GPU (viitorul KGB) au inceput in 1929, fiind ridicati mii de capi de familie. Toti au fost impuscati. Apoi au fost ridicate familiile. Cum “operatiunea” depasea capacitatea de actiune a institutiei create de Lenin si Dzerjinski, au fost mobilizati activistii de partid si chiar trupele Armatei Rosii.
Maresalul Iakir si mercenarii chinezi
In “Epurarea. De ce a decapitat Stalin armata?” (Ed. Polirom, Buc., 2000), Victor Suvorov, faimosul ofiter GRU “ramas” in Occident, face cateva dezvaluiri absolut senzationale in ce priveste rolul jucat de Iakir si Tuhacevski in colectivizarea fortata de dupa 1929. “Maresalul” Iona Iakir (nascut in 1896 la Chisinau, fost student, devenit revolutionar… dupa revolutie!) a fost “primul comandant al primului batalion chinez din Armata Rosie”. Aflam, astfel, ca, in razboiul civil, de partea comunistilor au luptat 40.000 de mercenari chinezi. “Exemplul lui Iakir a fost apreciat imediat si preluat de Lenin, Trotki, Blucher, Clapaev si Tuhacevski” (op. cit. p. 128). “Iakir este copartas la una dintre cele mai infricosatoare faradelegi din toata istoria omenirii. (…) Cred cu sfintenie ca poporul Ucrainei nu-si va uita calaii. Iakir se afla printre acestia, in primii cinci. Aceasta crima salbatica s-a facut cu ajutorul fortei. Cu forta Armatei Rosii. Acolo cekistii nu erau de ajuns. Iar in Ucraina, Armata Rosie era subordonata lui Iakir. Practic, in timpul colectivizarii, Iakir a fost numarul unu in Ucraina. Krasnaia Zvezda (4 februarie 1989) se exprima academic: “In 1933, in Ucraina a izbucnit foametea.” Uite asa: a pornit de la sine si a izbucnit. Insa nu a izbucnit de la sine. Foametea a fost organizata de marxisti. Marx cerea armate truditoare, indeosebi in agricultura. Iar marxismul s-a infaptuit numai in tarile cu trecut totalitar. Insa noi, rusii, suntem oameni liberi. Traditiile libertatii sunt atat de adanc inradacinate in poporul nostru, incat in tara noastra era imposibil sa se infaptuiasca pe deplin sangeroasele planuri marxiste. De aceea nu au luat fiinta armate truditoare marxist-trotkiste, ci colhozuri mult mai blande si umane. Insa poporul nostru deprins cu libertatea nu a vrut sa treaca nici in colhoz. De aceea marxistii au organizat foametea: cine nu va intra in colhoz va muri de foame. In locul unei statistici sinistre a colectivizarii, redam doar un fragment din Babu Iar, de Anatoli Kuznetov: “Noi lor: colhozuri sau moarte. Ei: mai bine moartea… Noua, comunistilor, ne dadeau cate putin, pe taloane, ca sa nu ne dam duhul, activistilor de la sate la fel. Broaste si soareci nu mai exista, nu a mai ramas nici o pisica, toaca iarba si paie, rup coaja de pin, o piseaza si fac turte din ea. Fenomenul canibalismului apare la fiecare pas… Ne aflam la sovietul satesc. Vine in fuga un activist din sat, raporteaza: la casa cutare o familie isi mananca fata. Ne adunam, luam armele, mergem la acea casa. Familia e toata adunata acasa, numai fata lipseste. Sed dormind, satui. In casa miroase apetisant a fiertura. (…) Incep sa invart in aceasta “coleasa”: carne, carne, o mana cu unghii pluteste in untura. Adunarea, mergeti cu noi. Se aduna ascultatori ca niste muste bezmetice, nu mai sunt in toate mintile. Plecam. Ce vom face mai departe cu ei? Teoretic, trebuie sa-i judecam. Insa in legile sovietice nu exista vreun articol privitor la canibalism. Se pot judeca pentru ucidere, insa cata alergatura pe la judecatorii. Si apoi foametea: e o circumstanta atenuanta sau nu? Instructiunile spun: sa se rezolve la fata locului. Ii scoatem din sat, o cotim undeva pe camp, intr-o mlastina, le trosnim cate un pistol in ceafa, punem ceva pamant peste ei. Pe urma sa-i manance lupii”.
Dusmanii poporului
Dar ce putea face Iakir? El putea face tot ce voia. Colectivizarea a fost posibila numai sub focul de mitraliera al Armatei Rosii a Muncitorilor si Taranilor. Foametea a fost organizata, cu ajutorul baionetelor, de catre aceeasi armata eliberatoare. Detasamentele de lupta ale acesteia au confiscat tot ce putea fi considerat hrana si au distrus fara crutare. (…) Daca Iakir a aspirat la putere ca sa apere poporul, atunci sa-l apere! De fapt, nici nu trebuie sa-l aperi. Trebuie pur si simplu sa nu-i iei granele, sa nu-i tai vacile si porcii, sa nu-i torni clor peste carne, sa nu-i arzi painea… Dar painea a fost arsa. Peste carne s-a turnat clor. Vitele au fost manate in vagoane si tinute cu saptamanile fara apa si nutret, numai sa crape. Ca sa nu ajunga la oameni. Pentru ca poporul sa se supuna. Pentru ca poporul sa fie manat in colhozuri… Toti tovarasii comandanti rosii, care au slujit in timpul colectivizarii in Armata Rosie, toti pana la unul au fost dusmanii poporului. Toti fara exceptie. Toti s-au pus in slujba unei puteri satanice… Nu degeaba in 1935 au fost introduse titlurile de maresal… Pentru care biruinte? Pentru colectivizare. Pentru foametea pe care comandantii rosii au instaurat-o in tara lor. Pentru victoria asupra taranimii. Pentru tradarea patriei. A fost franta coloana vertebrala a taranimii prin infometare. Insa coloana taranimii este coloana Rusiei. Si a Ucrainei. Si a Bielorusiei. Dupa aceea, Rusia a ramas garbovita. Si Ucraina, si Bielorusia” (op. cit., pp. 131-134).”
Atrocitati fara nume
Ce sa alegi din noianul de orori pentru a-i da cititorului o idee despre grozaviile la care a fost supusa taranimea in Tara Sovietelor in timpul colectivizarii? Robert Conquest citeaza o serie de surse, inclusiv amintirile unor activisti. De pilda: “Prinsa in timp ce smulgea cateva fire de grau de vara, o femeie din satul Karsin, regiunea Poltava, gravida in luna a saptea, a fost batuta cu o scandura in asemenea hal incat a mai trait foarte putin dupa aceea. La Bilske, aceeasi regiune, Nastia Slipenko, mama a trei copii mici si al carei barbat fusese arestat, a fost impuscata de un paznic inarmat care a surprins-o sapand dupa cativa cartofi pe terenul colhozului, noaptea. Cat despre copii – au murit de foame”. (…) “In localitatea Mala Berejanka, regiunea Kiev, seful sovietului satesc a ucis prin impuscare sapte persoane, dintre care doi baieti si o fata in varsta de 14-15 ani, pentru vina de a fi cules cateva tulpini de grau”. Conquest citeaza si marturia zguduitoare a scriitorului Lev Kopelev, participant direct la evenimente: “Asemenea celor din generatia mea, eram convins ca scopul scuza mijloacele. Marele nostru tel era triumful universal al comunismului si, in numele acestui tel, totul era permis – era permis sa minti, sa furi, sa distrugi sute de mii, poate milioane de oameni, pe toti cei care ne stateau in cale, care se opuneau misiunii noastre sau ar fi putut sa ne saboteze. (…) Asa gandeam nu numai eu – toti ceilalti gandeau la fel – chiar si atunci cand am vazut ce insemna “colectivizarea totala”, cum ii “chiaburizau” sau ii “deschiaburizau” pe tarani in iarna lui 1932-1933, cum ii deposedau pe acestia fara mila de absolut tot ce mai aveau (…). In primavara cumplita a anului 1933, am vazut oameni murind de foame. Am vazut femei si copii cu abdomenul umflat, cianozati, cu ochii goi, lipsiti de viata, inca respirand. Si cadavre invelite in zdrente din ceea ce fusese un cojoc de oaie, iar in picioare cu cizme din pasla ordinara; cadavre zacand in colibe sau pe strazile din batrana Vologda, acoperite de zapada ce se topea, sau sub podurile din Harkov…” In 1947 a aparut (la Editura Self – Paris) versiunea franceza a cartii lui Viktor Kravcenko – “J'ai choisi la liberte!”, impotriva autorului careia au sarit ca arsi lingaii stalinisto-kominternisti din intelighentia occidentala de stanga, acuzandu-l de minciuna. Kravcenko, participant la “deculacizare”, ii smulge revolverul unui coleg mai tanar care voia sa se sinucida. Acesta isi explica intentia: “Victor Andreievici, imi spuse, am vazut si-am inteles totul. Politic vorbind, am crescut mult in ultimele zile. La ce bun sa ne leganam in iluzii? Partidul insusi ne indeamna la violente si crima. Toate frazele frumoase din discursurile politice nu servesc decat sa mascheze ingrozitoarea realitate. Pentru asta a luptat toata viata taica-meu, om cinstit? Iar eu m-am inscris in partid ca sa particip la asemenea faradelegi?”
Stia Stalin ce se intampla la sate? Fireste ca stia, el insusi ordonase sa se procedeze fara mila, el si banda de scelerati care il adulau. La 16.04.1933, Mihail Solohov l-a informat, printr-o scrisoare, despre “ororile comise impotriva taranilor colectivisti si a puterii sovietice”, cerand pedepsirea tortionarilor, “dar si a celor care au ordonat asemenea acte”. Stalin va fi zambit pe sub mustata. Oricum, i-a raspuns scriitorului ca “stimatii cultivatori de grau nu sunt atat de nevinovati si inocenti cum par a fi de la distanta”. Au existat, probabil ca exista inca, naivi care cred ca ororile colectivizarii si infometarii n-ar fi fost posibile daca ar fi trait Lenin. Eroare! “Opinia lui Lenin despre foametea ce lovise in 1892-1893 regiunea Volga, el insusi fiind acolo in acei ani, este edificatoare pentru atitudinea unui intreg partid in fata suferintelor si trecerii in nefiinta a unui singur individ sau a unor mase de oameni cand miza o reprezinta sarcinile revolutiei. In timp ce oamenii din toate clasele sociale, inclusiv intelectualitatea liberala, s-au implicat in ajutorarea celor napastuiti, Lenin a refuzat, motivand ca foametea radicalizeaza masele. Remarca sa: “Psihologic, toata aceasta discutie despre ce trebuie facut pentru a-i ajuta pe cei care mor de foame nu este decat expresia sentimentalismului dulceag si zaharisit atat de caracteristic intelectualilor nostri.” Asadar, pentru marele invatator al proletariatului mondial omenia si solidaritatea umana nu insemnau decat sentimentalism zaharisit.”
O fantoma bantuie prin Kremlin
Spatiul nu ne ingaduie sa abordam si tema atitudinii Occidentului fata de atrocitatile din Rusia anilor 1929-1933. Intelectualii procomunisti s-au napustit ca hultanii asupra ziaristilor onesti care au descris tragedia, desi oficialitatile sovietice au recurs la toate metodele de dezinformare, inclusiv “potemkiniadele”. Cati morti au rezultat de pe urma colectivizarii fortate? O estimare realista avanseaza cifra de 14,5 milioane. Autori ca Vassili Grossman si Soljenitan sunt de parere ca numarul exact nu va fi cunoscut niciodata. “Cine spunea ca uciderea unui om e crima, uciderea unui milion – statistica? Oricum, numarul mortilor din perioada in chestiune reprezinta cifre enorme comparabil cu numarul mortilor din marile razboaie ale timpului nostru. Iar in ceea ce priveste elementul de genocid, numai in cazul Ucrainei trebuie sa retinem ca cinci milioane constituie 18,8% din totalul populatiei ucrainene (si un sfert din populatia rurala).
In primul razboi mondial a murit mai putin de 1% din populatia tarilor aflate in razboi. Intr-un sat ucrainean de 800 locuitori (Pisarivka din Podilia), unde au murit 150 de oameni, un localnic nota ironic ca in primul razboi mondial fusesera ucisi numai sapte locuitori”. (R. Conquest, op. cit., p. 324).
La noi a fost la fel de rau
Procesul colectivizarii fortate a taranimii din Uniunea Sovietica a influentat considerabil actiunea similara din Romania cazuta prada bolsevicilor. “Dechiaburizarea” de trista amintire, deportarile in Baragan – cu un soi de “preaviz”, cotele din ce in ce mai greu de suportat, bataile in chip de “liber consimtamant”, internarea administrativa in lagare precum cel de la Salcia, trimiterea la Canal, reprimarea militara a protestelor de la Suraia si Rastoaca (Vrancea), impuscarea taranilor la Calafindesti si in sate vlascene seamana teribil cu procedeele staliniste, chiar daca la o scara mult mai mica. Efectele au fost aceleasi: distrugerea satului, distrugerea agriculturii, distrugerea taranimii. Ne vom apleca si asupra acestei pagini intunecate din istoria noastra recenta. Care este atitudinea actualei conduceri a Rusiei fata de crimele staliniste? Fata de genocidul de acum trei sferturi de secol? O scurta informatie de presa ne da raspunsul: sub titlul “CSI, somata sa recunoasca genocidul lui Stalin”, apare urmatoarea nota: “Ministrul ucrainean de Externe, Boris Tarasiuk, a solicitat omologilor sai din tarile Comunitatii Statelor Independente (CSI) sa declare marea foamete din anii 1932-1933 drept act de genocid comis de autoritatile sovietice de la acea vreme impotriva poporului ucrainean. In pofida demersurilor Kievului, insa, chestiunea “genocidului prin foamete impotriva poporului ucrainean” nu a fost inclusa pe agenda reuniunii Consiliului de ministri de Externe ai CSI care s-a desfasurat la Moscova”. Se vede ca stafia marelui criminal inca bantuie pe coridoarele Kremlinului.
