Frumoasa fatada a Teatrului National din Oslo este strajuita de o parte si de alta de doua statui ce-i infatiseaza pe Henrik Ibsen si Bjornstjerne Bjornson; doua personalitati care au dominat asa-numita “varsta de aur” a literaturii norvegiene, situata in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Dintre cei doi, fara indoiala ca Ibsen este cel mai cunoscut publicului si cititorilor din lume. In cursul unei vieti fabuloase, traita atat in Norvegia, cat si, in egala masura, in tarile europene considerate ca far cultural, Italia si Germania, Ibsen a invins stihiile care pareau ca l-au sortit de la nastere unei vieti obscure si fara relevanta. A fost in realitate primul scriitor norvegian de anvergura europeana. A fost cel mai reprezentativ dintre personalitatile care au pus Norvegia pe harta culturala a Europei. In acest an comunitatea culturala internationala comemoreaza implinirea a o suta de ani de la moartea marelui dramaturg, in 23 mai 1906. Ibsen s-a nascut in 1828, intr-o perioada de efervescenta culturala si intelectuala extraordinara, survenita ca urmare a castigarii independentei fata de Danemarca – o dominatie care a durat intre 1537 si 1814 – si intrarii intr-o alta uniune, de data aceasta cu Suedia. In vara lui 1814, doar pentru cateva luni, Norvegia a fost o tara independenta, cu un rege propriu si o constitutie bazata pe suveranitatea poporului sau. In toamna insa, a fost fortata sa intre intr-o noua uniune, cu Suedia, care a durat pana in 1905, cand Norvegia a devenit tara independenta. Uniunea cu Suedia a fost insa una “de catifea”, care a permis o expansiune mare a fortelor intelectuale ale natiunii. Problemele care s-au pus cu stringenta au fost legate de promovarea imediata a tot ceea ce era specific si caracteristic norvegian. Viata rurala si folclorul national au devenit cunoscute orasenilor prin intermediul artistilor. Norvegia era o tara primitiva si majoritar rurala, fara o viata artistica proprie si supusa cultural Danemarcei, care ii impusese luteranismul si limba daneza. In aceste imprejurari a venit pe lume la 20 martie 1828, in orasul Skjen, pierdut intre fiorduri, cel ce avea sa fie marele Henrik Ibsen. Familia sa era bine situata si se bucura de o stare materiala infloritoare, Knud, tatal, fiind proprietarul unui magazin general si al unei distilerii de alcool. Henrik a fost cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei. Au existat zvonuri – niciodata confirmate – potrivit carora Henrik era rodul unei legaturi extraconjugale a mamei sale Marichen cu Tormod Knudsen, un scriitor si politician din Telemark. Zvonul parea sustinut de aspectul fizic al micului Henrik si mai tarziu de talentul sau artistic in totala contradictie cu preocuparile familiei Ibsen. Micul Henrik era un copil uratel, neatragator si inchis in sine. Se temea de rautatile colegilor privitoare la fizicul sau si chiar le dadea bani ca sa-l lase in pace. In 1834, autoritatile au decis sa inchida distileria tatalui. Acesta a dat faliment si s-a mutat cu familia intr-o casa de tara punand capat perioadei fericite din copilaria lui Ibsen. Pierderea statutului social a influentat pregatirea lui Henrik, care isi petrecea timpul citind (in special Biblia, desi nu a fost niciodata practicant al vreunei religii), desenand si luand lectii de pictura si facand scamatorii. Timp de doi ani a fost inscris la o scoala privata unde a manifestat interes pentru religie si istoria clasica. In 1843 a fost trimis sa-si croiasca singur un drum in viata. Un prieten al tatalui sau i-a gasit un post de asistent farmacist la Grimstad, un orasel de 800 de locuitori asezat la o suta de mile mai la sud. Din acest moment, legaturile sale cu familia au devenit extrem de sporadice si s-au mentinut asa pentru tot restul vietii. La Grimstad, unde a petrecut sase ani, Henrik a muncit din greu pentru a se intretine, iar in putinul timp pe care il avea citea, picta si scria poezii. O aventura de tinerete cu o servitoare a patronului sau s-a soldat cu nasterea unui copil in 1846. Ibsen a fost obligat sa contribuie financiar la educatia fiului sau pana ce acesta va implini 18 ani, dar nu a avut niciodata, in tot timpul vietii, legaturi cu el. La varsta de 20 de ani, Ibsen era deja format, un liber-cugetator in materie de religie si politica si era extrem de interesat de valul de revolutii care strabatea Europa, amenintand ordinea stabilita. In aceasta perioada a scris poezii in care isi indemna compatriotii sa se ridice contra opresorilor, iar in 1849 a scris prima sa piesa cu tema istorica cu trimiteri la realitatea imediata, “Catilina”.
In 1850, Ibsen s-a mutat la Kristiania (actualul Oslo), capitala Norvegiei, unde intentiona sa se pregateasca pentru continuarea studiilor medicale. Intre timp insa, a inceput sa se intalneasca cu prieteni intelectuali si scriitori. A ratat admiterea la Universitate, dar a continuat sa urmeze cursuri de literatura. Cursul vietii sale s-a schimbat radical cand managerul teatral Ole Bull i-a oferit o slujba care ii va permite sa patrunda in actul creatiei teatrale si sa se implice in toate fazele sale cu exceptia actoriei. In urmatorii sase ani, Ibsen si-a impartit timpul intre Copenhaga, centrul teatral al Scandinaviei la acea data, si teatrul din Bergen. A fost o ucenicie formidabila pentru viitorul sau de dramaturg, dar si frustranta uneori din cauza repertoriului modest abordat. In 1856 a intalnit-o la un salon literar pe Suzannah Thoresen cu care s-a casatorit in 1858. Desi in piesele sale femeile sunt adesea prezentate ca dominatoare, atat Suzannah, cat si fiul lor Sigurd (nascut in decembrie 1859) si-au dedicat intreaga viata binelui personal si profesional al lui Henrik. A urmat o perioada in care tot ce a intreprins a esuat, astfel ca a traversat o perioada de mare saracie. Se spune chiar ca a ajuns sa poarte pe umeri o patura de lana gaurita si in picioarele fara ciorapi, galosi. provocat nu o data scandal pe strazile capitalei si chiar a incercat sa-si ia viata, cum a facut la Bergen, unde, fiind beat, s-a aruncat de pe chei in apa, in toiul iernii. “Este important sa plec din Norvegia cat timp mai am o urma de umanitate”, a spus Ibsen in 1864 cand, cu ajutorul unei colecte facute de prieteni, a parasit Norvegia stabilindu-se la Roma… Dupa plecarea sa, toate bunurile personale, actele i-au fost aruncate sau vandute, lucru pe care l-a aflat doar dupa doi ani. “O sa ma intorc doar cand Norvegia ma va chema”, a spus Ibsen. Dar Norvegia nu l-a chemat, astfel ca a petrecut in strainatate 27 de ani, penduland intre Italia si Germania, timp in care a devenit faimos ca dramaturg. In acest timp a scris Peer Gynt, Brand, Casa papusilor (Nora) si majoritatea capodoperelor sale. In Norvegia, piesele sale erau primite cu raceala sau chiar rea-vointa. In 1881, drama Strigoii a fost interzisa in toate teatrele norvegiene ca incurajand incestul, nihilismul si prostitutia. Multi ar fi vrut sa-l aduca in fata justitiei si sa-l pedepseasca. Aceste fapte i-au oferit material pentru urmatoarea sa piesa, Inamicul poporului. La Berlin, aceasta piesa a fost jucata simultan in cinci teatre si i-a adus recunoasterea internationala. Ibsen a continuat un timp sa fie interesat de dramele realiste, pentru ca in cele din urma sa abandoneze acest stil pentru o serie de drame asa-numit simbolice. In 1890 a terminat ultima sa capodopera din exil, Hedda Gabler. In piesele sale, Ibsen a creat conflicte psihologice puternice, concentrandu-se asupra caracterelor umane. Tema sa principala a fost datoria pe care individul o are fata de sine. In acest demers, personajele sale au de infruntat conventiile societatii burgheze. “Nu am avut niciodata o atractie speciala pentru solidaritate”, scria Ibsen in 1871. Individualismul sau anarhic a produs o impresie adanca asupra generatiei tinere din afara Norvegiei, unde era privit ca un scriitor progresist. Ibsen s-a impus ca un dramaturg inovator, intr-o etapa in care la moda erau dramoletele dulcege, de multe ori importate din Franta, intrigile usurele si farsele nesarate.
In culmea gloriei, obosit, Ibsen s-a reintors in Norvegia in 1890. Ultima sa piesa, Cand mortii se trezesc (1899), ridica problema sacrificiului artistului pe altarul artei sale, sacrificiu uneori prea mare in termeni umani. Anii petrecuti acasa, in apartamentul sau din Arbiensgate 1, colt cu Drammensveien, din Kristiania (Oslo), s-au scurs mai linistiti. Ibsen obisnuia sa iasa in fiecare dimineata sa-si faca plimbarea pe strada principala a capitalei, Karl Johans Gate, pana la Grand Cafe, unde il astepta masa sa special rezervata, se intalnea cu prieteni si admira promenada. Masa il asteapta si azi, dar prezente sunt doar bastonul si jobenul sau. In 1900, Ibsen a suferit primul accident cerebral dintr-o serie care i-a afectat treptat capacitatile intelectuale si fizice si i-a cauzat moartea la 23 mai 1906. Este interesant de stiut ca in 1906, la Bucuresti, la putin timp dupa moartea sa, a aparut o culegere de Poesii in traducerea lui St. O. Iosif si Dimitrie Anghel. In frumoasa prefata a traducatorilor, acestia deplang moartea poetului care s-a stins “lasand pustiu, poate pentru cine stie cata vreme, altarul la care numai putini sunt chemati sa slujeasca”.
Norvegia comemoreaza o suta de ani de la moartea lui Ibsen, cel mai ilustru si cel mai jucat dramaturg, dupa Shakespeare. Juriul Nobel de la Stockholm nu i-a acordat insa onoarea care i se cuvenea pentru opera sa universal valabila. Nu a fost singurul nedreptatit, dar creatia sa dainuie de peste o suta de ani. Manifestarile legate de Anul International Ibsen au loc nu numai in Europa si America, spatiul cultural caruia Ibsen i-a apartinut, ci si in tari indepartate ca Zimbabwe si China. Aceasta este cea mai mare rasplata pe care oamenii i-o pot da.
