La debutul său literar, care va avea loc sâmbătă, 30 martie, de la ora 11.00, la Muzeul Olteniei din Craiova, dr. Livia Davidescu explică pentru „România liberă“ cum s-a născut ideea acestei incursiuni în tenebrele trecutului.
Un dosar și o ștampilă pe care scria ”Criminal de război” au condus la apariția unei cărți, o rememorare a trecutului venită firesc, ca un mijloc de prețuire a strămoșilor, ca o reabilitare tardivă a unor oameni nevinovați. Și, așa cum spune: ”Odată mentionați între filele unei cărți, oamenii vor trăi veșnic aici, în acest minunat univers al cuvintelor. De la cei care mi-au dat rădăcinile vieții am învățat să prețuiesc, să respect, să respir cărțile. Ce alt mijloc mai bun de neuitare și de prețuire mai este în afară de cărțile dedicate lor? Nu știu a picta, nu știu a compune cântece, știu doar să scriu din toată ființa mea. Asta am simțit nevoia să fac, asta am făcut. E simplu, e din mine. Numele bunicului meu, tatăl tatălui meu, cel mai drept și cel mai respectat om pe care l-am cunoscut vreodată și pe care l-am iubit dincolo de cuvinte, era acum, sub ochii mei, în dosarul acela, cu ștampila aceea. Asta a declanșat în mine strigătul revoltei. Acolo a fost momentul zero al deciziei de a scrie cartea – ca o explicație, ca o reparație morală, ca o reabilitare tardivă dar absolut necesară a numelui său. Abia în secunda următoare am realizat că, din poveștile mamei aflasem cândva și cealaltă ramură a familiei mele, tatăl mamei mele, fusese închis de comuniști… dosarul său nu a aparut, în fața ochilor mei, niciodată. Ar fi fost încă o nedreptate (a câta, oare?) ca povestea lui să rămână uitată, așa că am împletit poveștile, astfel încât simetria să dea echilibru firului narativ. Desigur, unele epoci sunt mai bine reprezentate într-una dintre ramurile arborelui meu genealogic, alte epoci sunt reprezentate mai generos în cealaltă. Dar faptele propriu-zise, întâmplările, trăirile, abaterile, sunt absolut autentice. Ele mi-au fost relatate mie, de nenumărate ori, de-a lungul copilăriei și adolescenței, ca niște povești personale, cu accente ale trăirilor de-a dreptul sfâșietoare pentru inima mea crudă de atunci. Un singur lucru nu am aflat până după moartea tatălui meu – dosarul bunicului cu ștampila de “Criminal de război”. Au încercat să mă protejeze ascunzându-mi asta.
Istoria unui popor prin ochiul unui medic oftalmolog
Pentru medicul Livia Davidescu istoria unei națiuni este oglinda evoluției sau involuției sale, este măsura cu care ne raportăm la universalitate. Dar nu istoria așezată în rânduri compacte, în manualele felurite, istoria ciuntită, încorsetată, strivită… De fapt, interpretarea lor subiectivă de slugi a diferitelor regimuri.. Nu! Pentru ea contează ”istoria memoriei individuale și colective, strânsă în mărturii autentice, necosmetizate, brute, cea a faptelor, nu cea a interpretărilor! Istoria trăită, respirată, consumată până la moarte și dincolo de ea de oamenii pământului. Aceasta este, după părerea mea asumată, adevărata istorie, firul ei îl va urma posteritatea. Tocmai de aceea, oftalmologul din mine ține la obținerea unei imagini clare, nepervertite, a perspectivei din care și mai ales către care privim, iar ultimii 30 de ani ai istoriei noastre nu au oferit reparația sau identificarea unei perspective corecte, absolut deloc. Nu mă erijez în deținătorul adevărului absolut, doar îmi apăr adevărul meu și al familiei mele. Prețul plătit pentru el a fost enorm, au pierdut tot, cu o unică și esențială excepție: demnitatea. De aceea, consider că merită să facă parte din memoria colectivă. De aceea am scris despre ei, ca o completare asumată a istoriei din cărțile celor tineri. Manualele școlare (unealta manipulării supreme a minților noastre fragede) nu au umplut golul lăsat de non-informarea din epoca comunistă. Tinerii de astăzi nu știu mai nimic despre valorile spiritualității noastre, dispărute în celulele sordide ale închisorilor sau împinse la marginea societății de prigoniri inimaginabile, nu știu nimic despre spiritul românesc autentic de dinainte. Lor li se adresează, mai întâi de toate, cartea mea.”
Se spune că întotdeauna rădăcinile ne țin aproape de trecut și sunt un punct de sprijin când ne pierdem echilibrul în viață.
Autoarea consideră că în marile momente ale vieții ei, reperele deciziilor luate au fost tocmai moralitatea pe care i-au transmis-o înaintașii ei prin propriul lor exemplu. ”Nu cea declarativă, reclamată, impusă, spune ea, ci cea care decurge din fapte, cea pe care nu pot să o ignor, pentru că stă la baza ființei mele, e în ADN-ul meu, complet și indestructibil lipită de el. Nu mă înțelege greșit, sunt om și am slăbiciunile mele! Nu pot însă niciodată să trec pragul onestității și al demnității! Pur și simplu, nu pot. Și mai ales nu vreau să o fac. În fond, de la ei am învățat să mă tem doar de Dumnezeu și de mine însămi… și nu neapărat în ordinea asta.”
Condeiul alunecă mai ușor printre metafore și crâmpeie de amintiri filtrate de emoții
Nu știe cum au venit către ea cuvintele acestei cărți, cum și-a dozat cerneala sufletului pentru ca ea să capete contur în pagini pe care cititorul să le dea cu aviditate una după alta, să retrăiască viața personajelor dragi ei. ”Probabil au venit, pur si simplu, izvorând din amintirile sădite de ei, în mine, în primii ani ai vieții, primii douăzeci. Au rămas acolo, în sufletul, meu, la dospit. Abia acum, când ai mei sunt în cea mai mare parte adormiți întru Domnul, au decis să iasă la suprafață. Din mine, către ei… către memoria lor. Nu am dozat emoțiile nicicând. Nici în viață, și nici în scris, le-am trăit așa cum au venit peste mine! Meritul îngrijirii cuvintelor mele îi revine Xeniei Negrea, prietena mea, om de litere. Ea a dat, cu mult drag, ultima tușă tabloului meu literar.”
Indiferent de vârsta și de ocupația sa, cititorul va găsi între filele cărții sale ”lucruri absolut inedite. Cartea este o frescă, desigur la scara individualității, a unor familii ce locuiesc de veacuri la sat, unii în Mehedinți, pe malul Dunării, ceilalți în zona deluroasă a Vâlcei. Viața îi poartă pe fiecare dintre ei în împrejurări dramatice, în locuri cu vibrație unică, unele dintre ele atât de secrete, încât toată documentația a fost arsă, istoria nu mai poate documenta nimic. Absolut nimic, doar mărturiile supraviețuitorilor uraniului radioactive! Scenele de război privite prin ochii unui copil constituie un capitol important al cărții, la fel și cele trăite de copilul marginalizat și prigonit de societate doar pentru că părinții săi erau cu “origine nesănătoasă”, “chiaburi”, “dușmani ai poporului”. Sunt multe scene inedite, profund umane. Este povestea unor vieți ale unor oameni greu încercați de soartă, al căror reper moral a fost, întotdeauna, demnitatea! Nu banii, nu pământurile, nimic altceva… doar demnitatea.”
