Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Inundațiile din 1970. Acţiunile Securităţii pentru atragerea de ajutoare externe

Informatorul „Virgil” a obţinut donarea a 3850 de lire sterline şi 6.500 de dolari, informatorii „Daniel”, „Mioara” şi „Daniela” au atras de la o serie de comercianţi şi firme străine sumele de 500 de lire sterline şi 2600 de dolari, informatorii „Horst”, „Badea”, „Roşianu”, „Tania” şi „Françoise” au influenţat donarea a 2500 de mărci germane, 100.000 de lire italiene şi 600 de dolari, informatorii „Stănescu”, „Banu”, „Bogdan”, „Simion” şi „Buzescu” au obţinut donaţii de 110.000 de franci belgieni, 1600 de dolari, 200.000 de lire italiene și 5000 de florini. Sursele „Silvia”, „Florin”, „Tereza”, „Cristea”, „Florica” şi „Gina” au acţionat în acelaşi sens şi au determinat următoarele donaţii: 2.000.000 de lire italiene, 30.000 de şilingi, 5000 de mărci germane, 40 de lire sterline și 27.720 de dolari

Share

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Actualizat: 22.01.2015 - 00:42

Text de Denisa Florentina Budeancă, CNSAS

Inundaţiile din primăvara-vara anului 1970 sunt incluse astăzi în categoria celor mai grave calamităţi naturale care au lovit România în secolul XX. Revărsarea principalelor râuri, a afluenţilor acestora şi a Dunării a fost provocată de topirea bruscă a zăpezilor şi de ploile abundente care au căzut în lunile mai-iunie ale acelui an.

Primul val de inundaţii s-a produs în perioada 12-15 mai 1970 şi a afectat 37 din cele 39 de judeţe ale ţării. Bunăoară, numai apele Mureşului au atins în aceste zile debitul mediu al Dunării. La scurt timp după dezastru, presa comunistă publica o serie de reportaje despre vizitele Nicolae Ceauşescu în zonele afectate, dar şi articole mobilizatoare care îndemnau la intensificarea muncii „pentru ca viaţa să-şi reia cursul normal” sau care vorbeau de obligaţia fiecărui cetăţean de a-şi aduce aportul la refacerea ţării. Exemplul a fost dat chiar de membrii ai Comitetului Executiv al CC al PCR care, în şedinţa din 18 mai 1970, au hotărât să ofere salariul pe o lună pentru fondul de ajutorare a judeţelor lovite de calamităţi. De asemenea, în principalul cotidian comunist, „Scânteia”, de marţi, 19 mai 1970, s-a publicat un anunţ privind contul „CEC – 2000” deschis de Casa de Economii şi Consemnaţiuni în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, în care cetățenii puteau depune sume de bani în sprijinul celor ce au avut de suferit de pe urma inundaţiilor.

În plin efort pentru ştergerea urmelor dezastrului, între 23-25 mai şi 12-13 iunie 1970 apele au lovit din nou numeroase zone ale ţării. La finele lunii mai, inundaţiile au fost provocate de ploile abundente care au căzut neîntrerupt timp de 48 de ore, în special în bazinul superior al Târnavelor, pe Oltul superior, în bazinul Bârladului şi pe râurile din Banat, dar şi de ninsorile căzute în munţi, stratul de zăpadă atingând de pildă la Vârful Omu o grosime de 110 cm. În schimb, în prima parte a lunii iunie, ploile au fost principala cauză a deluviului, pagube importante fiind produse acum în judeţele Satu-Mare, Maramureş, Bihor, Alba, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Sibiu, Hunedoara, Gorj. (conform articolelelor prezentate în ziarul Scânteia, 25 mai 1970)

Pierderile social-economice provocate de aceste inundaţii au fost uriaşe: 256.000 persoane şi 460.000 de animale evacuate, 83 localităţi puternic afectate şi 1528 parţial afectate, 13.070 case complet distruse, 11% din suprafaţa agricolă a ţării compromisă (www.natgeo.ro, accesat la 17 octombrie 2014). În total, pagubele produse au fost evaluate la peste 10 miliarde de lei, spunea, în 1971, generalului Ion Ioniţă.

Securitatea se pune în mişcare

În vederea sprijinirii sinistraţilor şi a refacerii zonelor afectate au fost antrenate toate instituţiile şi comunităţile româneşti. Cum era de aşteptat, de la această mobilizare generală nu s-a putut sustrage nici măcar temuta Securitate. În „Scânteia” din 19 mai 1970 a apărut un comunicat semnat de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului (CSS), în care se menționa:

În adunările care au avut loc în unităţile şi subunităţile CSS, cadrele şi-au exprimat în mod unanim hotărârea de a contribui material la ajutorarea celor sinistraţi. Cadrele de bază ale Consiliului Securităţii Statului întrunite în şedinţa lărgită de consiliu la data de 18 mai 1970 au hotărât să pună la dispoziţie pentru fondul de ajutorare a sinistraţilor salariul lor pe o lună. […] Raportăm conducerii partidului şi statului că întregul efectiv al Consiliului Securităţii Statului este ferm hotărât să muncească fără preget pentru a-şi îndeplini în cele mai bune condiţii sarcinile care îi revin în cadrul eforturilor generale îndreptate spre normalizarea cât mai grabnică a situaţiei în judeţele sinistrate”.

În acest sens, cea mai importantă operaţiune declanşată de Securitate a avut ca obiectiv atragerea unor ajutoare cât mai consistente de pe plan extern. Totul a început la 28 mai 1970, când a fost redactată o Notă cu propuneri de iniţiere a unor măsuri de sprijinire a acţiunilor întreprinse pe plan extern în vederea obţinerii unor ajutoare materiale pentru sinistraţii din ţara noastră, documentul fiind semnat de colonelul Mihail Bozianu, şeful Serviciului „D”. Această notă a fost trimisă către toate departamentele Securității, cu obligaţia de a raporta Serviciului „D” din Bucureşti,  care coordona întreaga acțiune.

Raţiunile care au determinat plasarea operaţiunii în grija Serviciului „D” nu sunt, încă, pe deplin elucidate, având în vedere faptul că în Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSS din 1967 se arăta că Serviciul „D” se ocupa cu dezinformarea serviciilor de spionaj din exterior. Probabil s-a urmărit şi o exagerare a pagubelor produse de inundaţii, în scopul obţinerii unor profituri cât mai substanţiale, iar aceasta era singura unitate a Securităţii specializată în activitatea de propagandă şi contrapropagandă pe care o presupunea acţiunea preconizată.

În esenţă, documentul „Serviciului D” din 28 mai 1970 solicita antrenarea tuturor surselor organelor centrale şi judeţene de Securitate în vederea obţinerii de ajutoare financiare şi materiale din străinătate. Sursele urmau a fi instruite să discute direct cu rudele, prietenii sau cu cetăţenii străini pe care îi cunoşteau ori să le trimită scrisori în cuprinsul cărora să le descrie cu lux de amănunte dezastrul abătut asupra ţării (se recomanda chiar utilizarea unor articole pe această temă, decupate din ziare) cu scopul de a-i determina să facă donaţii, să popularizeze în străinătate situaţia gravă din România şi să declanşeze acţiuni colective de ajutorare a sinistraţilor.  

Pentru a le da posibilitatea expeditorilor să ofere indicaţii precise asupra modului de expediere a sumelor de bani, se propunea să se intervină la Banca Română de Comerţ Exterior pentru a publica în presa internă numărul contului în care se puteau efectua din străinătate depuneri în valută pentru sinistraţi. În document se exprima clar preferinţa pentru obţinerea de ajutoare în valută, însă binevenite păreau a fi şi utilajele, echipamentele sau chiar munca gratuită a specialiştilor străini în cadrul întreprinderilor româneşti.

Pentru a lărgi cercul persoanelor angrenate în această acţiune se prevedea, totodată, contactarea şi prelucrarea în acelaşi spirit a cetăţenilor români cunoscuţi că au rude şi relaţii în străinătate cu o bună situaţie materială sau care se bucurau de prestigiu şi influenţă în rândul unor cercuri şi organizaţii politico-economice. Discuţiile cu aceste persoane urmau a fi purtate de ofiţeri de Securitate, care aveau dispoziţia de a se prezenta drept reprezentanţi ai Crucii Roşii sau ai comandamentelor locale de luptă împotriva inundaţiilor.

„Întrecere socialistă” între diferitele unităţi centrale şi judeţene ale Securităţii

Distribuirea acestei note prin Cancelaria Consiliului Securităţii Statului a generat o adevărată „întrecere socialistă” între unităţile centrale şi inspectoratele judeţene de Securitate, care s-au grăbit să o pună în aplicare. În următoarele două luni, fiecare dintre acestea a trimis Serviciului „D” din Bucureşti rapoarte detaliate cu privire la măsurile întreprinse şi rezultatele obţinute, din cuprinsul cărora constatăm cu surprindere că nu a fost ocolită nici o posibilitate de obţinere a ajutoarelor externe.

La solicitarea ofiţerilor de securitate, informatorii apelează inclusiv la români plecaţi ilegal în străinătate sau la foști „legionari” pentru obţinerea de ajutoare. Astfel, într-o adresă trimisă la Bucureşti în 4 iulie 1970, Inspectoratul Judeţean de Securitate Iaşi raporta că unul dintre informatorii implicaţi în acţiune „a primit răspuns de la Ienciu Doru, director la societatea franceză de încălzire termică, în care acesta îi relatează că românii din Paris au constituit un comitet de ajutorare a sinistraţilor din România. […] Interesant este faptul că la conducerea acestui comitet de ajutorare se află preotul Boldeanu Vasile, fost comandant legionar, în prezent parohul bisericii ortodoxe române din Paris, ca preşedinte şi Stoicănescu Constantin, de asemenea legionar, fugit din ţară, ca secretar. Ambii sunt cunoscuţi cu activitate ostilă împotriva ţării. Din corespondenţă rezultă că aceştia au contribuit şi sunt în curs de a strânge ajutoare la două centre organizate în acest scop de românii din Paris.”

La rândul său, Securitatea din Vâlcea informa Serviciul „D” din Bucureşti, la 11 iulie 1970, că prin informatorul „Ciacany” a influenţat-o pe „mama fugarului Cabrowski R. originar din Râmnicu Vâlcea, aflat în SUA ca preot ortodox în colonia română din statul Indiana” să-i scrie acestuia şi să-i solicite să strângă fonduri pentru sinistraţii din România.

De asemenea, ofiţerii Securităţii din Vâlcea au discutat cu „tatăl fugarului Untaru Virgil (profesor universitar la Sorbona) să ceară fiului său un ajutor material în folosul sinistraţilor, el dispunând de posibilităţi materiale cum şi de influenţă în rândul intelectualităţii franceze, lucru realizat practic, dar nu cunoaştem deocamdată valoarea ajutorului promis.”

O colaboratoare a Direcţiei a II-a, care se afla în relaţii amicale cu o ziaristă din Elveţia, a fost instruită să-i scrie acesteia şi să-i prezinte ravagiile provocate de inundaţii. După primirea scrisorii, ziarista elveţiană a făcut trei deplasări în zonele calamitate din România şi a rămas profund impresionată de cele văzute. Datorită influenţei de care se bucura în Elveţia (era corespondentă la radio-televiziunea elveţiană şi activa în cadrul Organizaţiei Internaţionale pentru Protecţia Copilului de pe lângă O.N.U.), ea a reuşit să convingă autorităţile să acorde României un sprijin de 500.000 de franci elveţieni, iar unele societăţi filantropice sau cetăţeni particulari încă 500.000 de franci elveţieni.

Ajutoare primite datorită  unor organizaţii etnice şi religioase din Occident

Pentru reuşita deplină a acţiunii, Securitatea a exploatat şi sentimentele naţionale ale unor germani, evrei şi maghiari din afara graniţelor ţării sau afinităţile dintre membrii diferitelor culte religioase din România şi cei ai unor culte similare din Occident. De exemplu, într-un document întocmit la 20 iunie 1970 de Securitatea din Sibiu se afirma că: „Sursa «Gorun» plecat în R.F. a Germaniei pentru specializare l-a contactat pe Pildner Udo, vicepreşedinte în comunitatea săsească a landului Baden-Würtenberg, sugerându-i necesitatea unei acţiuni de strângere de ajutoare. Împreună au întocmit o scrisoare către guvernul landului, semnată de Pildner Udo, ca din partea comunităţii săseşti. A doua zi, în programul local de televiziune s-a anunţat că Landul a adunat un ajutor de 50.000 de mărci germane pentru sinistraţii din România.”

Unul dintre cele mai spectaculoase rapoarte trimise din provincie „Serviciului D” a fost întocmit la 7 iulie 1970 de Inspectoratul de Securitate Satu Mare (judeţ grav afectat de inundaţii), care a avut şi iniţiativa de a demara o acţiune pe plan local denumită sugestiv „Reconstrucţia”. Potrivit documentului amintit, încă din primele zile care au urmat inundaţiilor, Crucea Roşie din R.F.G. a trimis în ţară mai multe instalaţii de purificare a apei, montate pe microbuze, din care două au fost repartizate la Satu Mare cu un grup de opt specialişti. Fiind informată cu privire la randamentul lor ridicat şi cunoscând faptul că oraşul avea mare nevoie de asemenea instalaţii, Securitatea din Satu-Mare a interpus un ofiţer conspirat, cunoscător al limbii germane, care în contactele cu şeful grupului de vest-germani a obţinut documentaţia tehnică a instalaţiei. Documentele respective au fost fotocopiate şi înaintate după aceea Direcţiei a III-a cu propuneri de valorificare.

Pe de altă parte, a fost concepută şi pusă în aplicare o combinaţie informativă menită să determine Crucea Roşie vest-germană să doneze aceste filtre statului român. În acest scop, a fost ales un informator ce avea legături cu personalităţi influente din R.F.G., printre care s-au numărat Hans Herschaft (om de afaceri cu legături în cercurile guvernamentale) şi Schmidt Ştefan (profesor şi conducător al organizaţiei „Şvabii Sătmăreni”). În urma instructajului care i s-a făcut, informatorul le-a expediat telegrame (conţinutul lor a fost conceput de ofiţerii Securităţii) în cuprinsul cărora prezenta proporţiile calamităţilor şi insista asupra faptului că populaţia sinistrată avea nevoie urgentă de ajutoare materiale. Cei doi vest-germani au răspuns ulterior, tot prin telegrame, că „îşi însuşesc cererea informatorului şi au întreprins demersurile necesare”.

În cele din urmă, oficialităţile din R.F.G. au aprobat ca un număr de 19 filtre din cele aflate în ţară (preţul unui aparat era de 25.000 de mărci germane) să fie donate în cadrul ajutoarelor date României de statul vest-german.

Sume importante de bani şi numeroase bunuri materiale au fost donate, de asemenea, de  instituţii religioase din străinătate. Într-un  raport al Direcţiei I din 22 iulie 1970 se preciza că, în cursul lunii iunie, prin intermediul unui membru al Cultului Lutheran, se primise suma de 50.000 de dolari, care fusese predată vicepreşedintelui Comitetului pentru Ajutorarea Sinistraţilor, ca ajutor din partea Alianţei Mondiale Lutherane, şi că secretarul general al acestei organizaţii, Paul Hansen, mai depusese la Geneva încă 7.000 de dolari în contul sinistraţilor. O altă acţiune de influenţare reuşită fusese exercitată asupra conducerii europene şi mondiale a Cultului Adventist, care donase cantităţi însemnate de alimente, îmbrăcăminte, medicamente, maşini-unelte, în vreme ce Organizaţia Mondială Baptistă promisese că va trimite statului român 1.000.000 de dolari pentru a fi folosiţi la reparaţii de biserici.

Ajutoare trimise de oameni de afaceri, firme şi instituţii de stat din Occident

Donatori generoşi s-au dovedit a fi şi oamenii de afaceri străini sau firmele occidentale, în special cele care aveau relaţii contractuale cu parteneri români. De pildă, Securitatea din judeţul Neamţ raporta că „în cursul tratativelor purtate la UFIC Săvineşti cu reprezentanţii firmei «Salzgitter» din R.F.G. privind unele lucrări de montaj ce vor fi executate de această firmă la Azot 4, la indicaţia organelor noastre s-au purtat discuţii şi referitor la pagubele pricinuite de inundaţii. Ca urmare a acestui fapt, firma «Salzgitter» a acordat statului român un ajutor pentru sinistraţi în valoare de 25.000 de mărci germane”, în vreme ce Securitatea din Vâlcea informa că „prin conducerea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea s-a discutat cu şeful grupului de specialişti trimişi de firma KHD la Combinatul chimic din localitate, iar acesta luând legătura cu firma, s-a dispus trimiterea gratuită a 10 schimbătoare de căldură în valoare de 550.000 de lei, foarte necesare combinatului”.

Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti anunţa şi el, la 4 iulie 1970, că şi-a instruit informatorii „să folosească relaţiile pe care le au cu diverse firme străine, pentru a obţine din partea acestora ajutoare băneşti, instalaţii şi asistenţă tehnică gratuită, pentru refacerea obiectivelor economice avariate”. Drept urmare, datorită „eforturilor” informatorului „Leon” firmele vest-germane „Höchst” şi „NDE” au donat instalaţii, alimente, medicamente şi bani în valoare totală de 100.000 de mărci; informatorul „Decebal” a influenţat firma „Hochtief” din R.F.G. să doneze 3.000 de mărci iar o persoană de încredere şi informatorul „Helmut” au obţinut din partea altor firme vest-germane, 14.000 respectiv 2.000 de mărci.

În privinţa donaţiilor oferite de guvernele, firmele şi oamenii de afaceri străini se remarcă îndeosebi aportul Direcţiei a III-a. La 6 iulie 1970, aceasta informa că, în unele cazuri, a reuşit influenţarea diplomaţilor acreditaţi în ţara noastră ca „în rapoartele trimise oficialităţilor ţărilor de care aparţin să facă o prezentare cât mai amănunţită a efectelor acestor calamităţi, […] din care să rezulte necesitatea acordării unor ajutoare substanţiale şi urgente zonelor sinistrate”.

Asemenea informări au trimis reprezentanţii diplomatici ai R.F.G., Belgiei, Angliei, SUA, Franţei şi Indiei. De pildă, consilierul Paul Duque a fost determinat de informatorii „Haralambie” şi „Mica” să trimită în Belgia un raport amănunţit cu o evaluare aproximativă a pagubelor provocate de inundaţiile din ţara noastră, în cadrul căruia a propus, la sugestia celor doi informatori, şi acordarea unui ajutor substanţial pentru România. În urma acestor demersuri, guvernul belgian a acordat României un ajutor (alimente, utilaje, asistenţă tehnică etc.) în valoare de 300.000 de dolari. 

Totodată, angajaţii şi informatorii Direcţiei a III-a au avut în vedere şi au reuşit influenţarea unor oameni de afaceri şi reprezentanţi ai unor firme străine, aflaţi în România, pentru a veni în ajutorul celor care au avut de suferit de pe urma inundaţiilor. Astfel, informatorul „Virgil” a obţinut donarea a 3850 de lire sterline şi 6.500 de dolari, informatorii „Daniel”, „Mioara” şi „Daniela” au atras de la o serie de comercianţi şi firme străine sumele de 500 de lire sterline şi 2600 de dolari, informatorii „Horst”, „Badea”, „Roşianu”, „Tania” şi „Françoise” au influenţat donarea a 2500 de mărci germane, 100.000 de lire italiene şi 600 de dolari, informatorii „Stănescu”, „Banu”, „Bogdan”, „Simion” şi „Buzescu” au obţinut donaţii de 110.000 de franci belgieni, 1600 de dolari, 200.000 de lire italiene și 5000 de florini. Sursele „Silvia”, „Florin”, „Tereza”, „Cristea”, „Florica” şi „Gina” au acţionat în acelaşi sens şi au determinat următoarele donaţii: 2.000.000 de lire italiene, 30.000 de şilingi, 5000 de mărci germane, 40 de lire sterline și 27.720 de dolari.

În mod deosebit în documentul menţionat a fost evidenţiată activitatea informatorului „Grigorescu”, care „prin posibilităţile sale a tatonat o serie de firme şi comercianţi străini” şi a reuşit să obţină donarea a 48.350 de mărci germane, 5000 de coroane suedeze, 10.000 de şilingi şi 4000 de dolari.

Pe lângă aceste donaţii în numerar, oamenii de afaceri sau reprezentanţii firmelor străine au fost convinşi să ofere diverse utilaje, produse agro-alimentare şi medicamente sau să facă unor întreprinderi de comerţ exterior propuneri avantajoase pentru diferite tranzacţii. Astfel, firma „Fortrade” din Italia a trimis fabricii de aragaze din Satu Mare un număr de 5000 robineţi în valoare de 700.000 lire, firma „Atulia” tot din Italia s-a angajat să repare o pompă de apă din oraşul Dr. Petru Groza care fusese scoasă din funcţiune de inundaţii (lucrarea fiind evaluată la 500.000 de lire), iar firma „Simel” a donat alimente în valoare de 10.800 de mărci germane.

O propunere inedită a venit de la reprezentantul firmei „Klöckner Humboldt” din R.F.G., Sparing Willy care, discutând cu o sursă a Securităţii „asupra posibilităţilor de a ne livra instalaţii pentru producerea de anhidridă maleică şi metanol, a fost sfătuit să aibă în vedere situaţia dificilă în care se găseşte ţara noastră şi să facă propuneri de natură să ne ajute. După o consultare cu firma sa, Sparing Willy s-a oferit să livreze o instalaţie completă de anhidridă maleică, identică cu cea livrată la Brazi, obligându-se să finanţeze toată lucrarea, în valoare de 10 milioane DM, urmând să preia pe timp de 6 ani întreaga producţie a fabricii. În acest mod, costul instalaţiei s-ar amortiza în timp de 3 ani iar în ceilalţi 3 ani firma ar achita costul produselor preluate. Sparing Willy s-a oferit să livreze în condiţii asemănătoare şi o fabrică de metanol, fiind dispus să înceapă discuţiile în acelaşi sens şi în privinţa lărgirii fabricii de PVC de la Râmnicu Vâlcea. Prin sursa noastră, Sparing Willy a fost îndrumat şi sprijinit să prezinte aceste oferte MCE [Ministerul Comerţului Exterior, n.n.] şi Ministerului Chimiei, în prezent ducându-se discuţii în vederea definitivării ofertelor.”

*

Surse:

General Ion Ioniţă, Umăr la umăr cu poporul, în „Umăr la umăr cu poporul”, Bucureşti, Editura militară, 1971, p.12.

Scânteia, lunile mai-iunie 1970.

www.natgeo.ro, accesat la 17 octombrie 2014.

ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 8879.

*

Acest articol apare cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Documentarea şi cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de: Cristina Anisescu, Florentina Budeancă, Liviu Burlacu și Cipriana Moisa (Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii, Serviciul Programe Educaţionale şi Centrul de Istorie Orală).

Citește totul despre:

Comentarii