Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

14.000 de file din dosarul Experimentului Pitești accesibile online

Aflu amănunte autentice despre reeducare. Dacă diavolii, îngeri căzuți, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului șmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de țicnite și de întortocheate: Arpacașul fierbinte înghițit pe nerăsuflate și numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece. Cățărări cu unghiile pe ziduri. Metanii, neîntrerupt, până la leșin. Excremente mâncate (se socotește privilegiat cel care-i pus să și le mănânce pe ale sale). Mâncare enormă urmată de patruzeci și opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă și cu ușa, firește, zăvorâtă. Preoți siliți să facă onanie. Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m., și acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas. Obligația de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m., timp de două luni. Trei alarme pe noapte. La darea alarmei deținuții se bagă sub paturi cu fața în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele și acoperă dușumeaua și pereții cu un lichid alb care se întărește pe loc facând o crustă dură. Deținutii ies de sub paturi și trebuie să curețe crusta în mai puțin de un ceas, când vine inspecția să constate dacă totul lucește „bec”. (Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii)

Share

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Actualizat: 16.10.2014 - 19:18

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității publică, pe site-ul instituției, peste 14.000 de file din arhiva sa despre reeducarea de la Piteşti. „După publicarea actelor normative privind funcționarea Ministerului de Interne, a deciziilor de internare în coloniile de muncă sau a documentelor cuprinzând ancheta PCR din 1968 privind abuzurile Securității, CNSAS a decis să publice documente care privesc un episod central al represiunii comuniste: reeducarea de la Pitești (1949-1951). Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul din fondul Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul din fondul Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957)”, anunță site-ul CNSAS.

Fenomenul sau Experimentul Pitești a fost, prin caracterul experimental și ororile comise, un caz unic în istoria comunismului est-european. Niciuna dintre fostele state comuniste ale blocului estic nu a cunoscut ceva similar. Începută în noiembrie 1949, a ținut până în august 1952. Scopul regimului a fost ca prin acest experiment să distrugă psihic deținuții prin folosirea unor metode de tortură brutale, ieșite din comun. Piteștiul, povestește Dumitru Bacu, unul dintre supraviețuitori, a fost o Golgotă, un Munte al Măslinilor unde cei care au trecut pe acolo au băut până la fund paharul disperării, al abandonării și al lepădărilor. Scene din iadul trăit de victimele reeducării de la Pitești sunt descrise și de Nicoale Steinhardt în Jurnalul Fericirii:

Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apuca adesea pe Tudoran, ofițerul politic, într-o celulă cu foști militari, jandarmi și câțiva legionari de curând aduși de la Aiud. Aflu amănunte autentice despre reeducare.  Dacă diavolii, îngeri căzuți, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului șmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de țicnite și de întortocheate:

Arpacașul fierbinte înghițit pe nerăsuflate și numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece.

Cățărări cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neîntrerupt, până la leșin.

Excremente mâncate (se socotește privilegiat cel care-i pus să și le mănânce pe ale sale).

Mâncare enormă urmată de patruzeci și opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă și cu ușa, firește, zăvorâtă.

Preoți siliți să facă onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m., și acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas.

Obligația de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m., timp de două luni.

Trei alarme pe noapte. La darea alarmei deținuții se bagă sub paturi cu fața în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele și acoperă dușumeaua și pereții cu un lichid alb care se întărește pe loc facând o crustă dură. Deținutii ies de sub paturi și trebuie să curețe crusta în mai puțin de un ceas, când vine inspecția să constate dacă totul lucește „bec”.

Părinții fondatori

După instaurarea regimului comunist în România a urmat, în privința sistemului carceral, o perioadă de tranziție. Până în 1947, regimul penitenciar era relativ lejer. Deținuții politici primeau pachete, aveau dreptul la cărți, vorbitor și organizări culturale în incinta închisorilor. Treptat, Siguranța (ulterior Securitatea) a înăsprit condițiile, pe măsură ce întreg sistemul informațional comunist din România s-a definitivat. Vechii gardieni au fost înlocuiți cu cei adaptați noului sistem, regimul de detenție s-a deteriorat, bătaia și tortura în anchetă au devenit practică curentă, împreună cu procesele aranjate, scrie Mircea Stănescu în Reeducarea în România comunistă, carte apărută, în 2010, la editura Polirom.

Substratul teoretic pentru reeducarea comunistă l-au constituit principiile fundamentate de Anton Semionovici Makarenko, un pedagog sovietic născut, în 1888, în Ucraina. Având ca pregătire teoretică un curs de pedagogie de un an, din 1920 până în 1932 devine liderul, pe rând, al unei colonii de delicvenți minori vagabonzi, respectiv al unei colonii pentru minori. Principiile pe care le-a folosit în educația acestor copii au fost enunțate ulterior în lucrările sale Poemul Pedagogic, respectiv Marșul Anului '30.

Pedagogia lui Makarenko se mulează pe ideologia comunistă. Principala sa idee constă în distincția clară făcută între educație și reeducare. Dacă educația unui individ presupune o evoluție îndelungată, reeducarea acestuia se poate face doar printr-o așa-numită explozie, un șoc care să-i spulbere vechile principii și să-l facă ușor influențabil pentru inocularea unor noi idei.

Zguduiți în însăși natura atitudinii lor față de societate, puși față în față cu forța ei, acești componenți n-au timp de fapt să aleagă și să se hotărască, pentru că sunt târâți de avalanșă , care îi duce fără să-i mai întrebe ce vor sau ce nu vor. Puși în fața necesității de a lua o hotărâre imediată, ei nu sunt în stare să se ocupe de analiză și să scotocească, poate pentru a suta oară, în raționamentele lor meticuloase cu privire la interesele, capriciile și poftele lor, cu privire la „nedereptățile” suferite de la alții. Supunându-se în același timp sugestiei emoționale a mișcării colective, ei fac, în sfârșit, să explodeze într-înșii foarte multe reprezentări, dar nici nu apucă bine să se înalțe în aer sfărâmiturile acestora, că în locul lor apar noi imagini, reprezentări despre dreptatea și forța măreață a colectivului, fapte sesizabile ale propriei lor participări la colectiv, la mișcarea lui, primele elemente de mândrie și primele senzații dulci ale propriei lor victorii  - Makarenko, Opere pedagogice alese.

Citește și: Tortură și crimă în Gulag. Ororile temnițelor sovietice, în desenele unui angajat al NKVD

Explozia lui Makarenko are loc ea însăși în colectiv. Astfel, reeducatul, neavând nicio altă șansă, caută scăparea tocmai în integrarea în colectivul care l-a încolțit. Individul nu mai există, doar colectivul. Acest principiu educațional va constitui fundamentul reeducării de la Pitești, completează Mircea Stănescu.

Inițiatorii și cei răspunzători pentru experiment sunt prezentațide jurnalistul și sciitorul Virgil Ierunca în cartea sa Fenomenul Pitești.

De partea autorităţilor comuniste, era, mai întâi, Nicolschi, comandant suprem al Securităţii până pe la începutul anilo 1960 şi, după toate mărturiile, cel mai cumplit torţionar al acelor vremi. Cu cei doi adjuncţi ai săi: colonelul Dulgheru şi colonelul Sepeanu. Acesta din urmă a fost pe front, în Rusia, şi ar fi fost demascat că ar fi împuşcat acolo comunişti. Condamnat şi reabilitat, el a  fost responsabil de încercarea extinderii experienţei de la Piteşti la închisoarea-spital de la Târgu-Ocna.

La Piteşti, în primul rând directorul închisorii, căpitanul Dumitrescu. Printre „civilii” din oraş avea reputaţia unui om foarte fin şi lumea se chiar mira că un om atât de delicat, bun dansator, elegant, chipeş, jucând bine bridge, avea o funcţie atât de incompatibilă cu firea lui... sensibilă. După ce reeducarea a luat sfârșit la Piteşti, Dumitrescu a fost transferat la închisoarea Mărgineni. Asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior, circulau în închisori zvonuri nesigure. Astfel, prezenţa lui ar fi fost semnalată în închisoarea de la Văcăreşti. Unii spun că l-ar fi auzit ţipând în celulă: „Să ştiţi că toate se plătesc pe lumea asta!” Apoi nu i s-a mai aflat urma şi nici nu s-a auzit de vreo sentinţă de condamnare a lui.

Mai era, tot la închisoarea Piteşti, locotenentul politic Marina. Pentru el, şedinţele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă şi se desfăta mai ales la şedinţele de blasfemie anti-creştină. Nici de el nu se mai ştie nimic, după transferul lui la închisoarea din Braşov.

Trimis direct de la Ministerul de Interne la Piteşti spre a recruta deţinuţi reeducaţi pentru Canal, colonelul Zeller, din Direcţia Generală a Penitenciarelor, era îmbrăcat în uniformă de miliţie deşi   aparţinea Securităţii. După dizgraţia Anei Pauker, s-ar fi sinucis, alegând un cimitir spre a-şi trage un glonte în cap.

În fine, de partea deţinuţilor: Eugen Ţurcanu.

Inteligent, chipeș, voinic, diabolic

Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demoniac, o inteligenţă ieşită din comun (la urma urmei, și Duch, temutul torționar al Kmerilor Roșii, fusese vicecampion național la matematică) şi dorinţa de afirmare prin toate mijloacele. Încă din liceu, Ţurcanu caută să-şi satisfacă voinţa de putere şi grupările de tineret legionar i se par cele mai apte pentru scopul pe care, conştient sau nu, îl urmăreşte.

Face deci parte, prin 1940-1941, din Frăţiile de Cruce. Foarte puţin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei: n-are nici o vocaţie de a înfrunta persecuţiile. Dimpotrivă, imediat după 23 august, Ţurcanu este printre primii care se înscriu în Partidul Comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în Biroul Judeţean de Partid din Iaşi.

Trimis la Bucureşti, la o şcoală de diplomaţi, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar şi prin rolul de informator pe care şi-l asumă cu entuziasm: se pare că doi studenţi de la Drept au fost obligaţi să părăsească Universitatea din pricina denunţurilor sale: filosoful de mai târziu, Titus Mocanu, şi scriitorul Aurel Pintilie.

Dar cariera lui Ţurcanu ce se anunţa strălucitoare (era programat să fie trimis la Berna) este curmată brusc printr-o întâmplare care nu numai lui îi va schimba soarta. În Frăţiile de Cruce, Ţurcanu cunoscuse pe Bogdanovici, legionar ce-şi continuase activitatea politică şi în ilegalitate, din care pricină nici nu-şi terminase studiile. În 1945, Bogdanovici, care conducea Centrul Studenţesc din Iaşi, îşi aminteşte de un fost frate de cruce pe care-l cunoştea din liceu: Ţurcanu. Convocat, acesta îi spune categoric că a intrat în Partidul Comunist şi nu mai vrea să ştie de trecut. Şi adaugă că nu-i dă pe mâna poliţiei cu condiţia ca legionarii să nu pomenească de el niciodată. Convenţia este respectată şi de Bogdanovici, şi de aceia din jurul lui care ştiau de existenţa lui Ţurcanu.

După ce legionarii din centrele studenţeşti Bucureşti, Cluj, Iaşi și Timişoara sunt arestaţi, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, una din nopțile în care dubele circulau de-a lungul României până în zori, unul dintre tinerii de la Centrul Studenţesc Iaşi mărturiseşte la Securitate, sub tortură, că la o întâlnire cu Bogdanovici, prin 1945-1946, ar fi luat parte şi Ţurcanu. E de-ajuns ca acesta să fie arestat şi închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici. Ţurcanu nu va uita şi nu va ierta: Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Piteşti.

La Suceava, unde este cunoscut şi de partid şi de Securitate, se manifestă faţă de Ţurcanu o deosebită bunăvoinţă. Nu este pus cu ceilalţi deţinuţi, are celulă separată, este utilizat ca planton, i se promite că la proces i se vor da circumstanţe atenuante şi o condamnare uşoară,  cu  suspendarea  pedepsei, în aşa  fel încât să-şi poată relua cât mai repede, desigur, nu chiar la acelaşi nivel, activitatea de membru de partid, în libertate.

În acest timp, în închisoarea de la Suceava se desfăşoară un fel de acţiune de reeducare, însă pe cale cu totul paşnică. Bogdanovici, care-şi face tot felul de procese de conştiinţă pentru că a implicat sumedenie de oameni, acceptă propunerea de a citi colegilor săi de detenţie cărţi marxiste, de a face un fel de îndoctrinare ideologică în celulă. Unii studenţi îl urmează, alţii îl declară trădător. Ţurcanu nu ia parte la acţiune. E planton pe culoar şi urmăreşte de acolo ce se petrece în celulă, informând, probabil, autorităţile asupra felului în care se desfăşoară experienţa.

Procesul lotului Bogdanovici nu este însă judecat de comunişti, ci de vechi magistraţi militari, aceiaşi poate care-i judecaseră mai înainte pe comunişti şi care acum se străduiau să dobândească state de serviciu cât mai bune pentru a fi menţinuţi de noul regim. Aşa încât, dau sistematic maximum de pedeapsă la articolul prevăzut.

Astfel, Bogdanovici este condamnat la 25 de ani muncă silnică, iar Ţurcanu la 7 ani închisoare corecţională. Toate speranţele lui de a se reabilita rapid se năruie. Introdus în celulă cu ceilalţi, Ţurcanu se integrează grupului lui Bogdanovici, devenind chiar un fel de adjunct al său în reeducare marxistă, pe care acesta o continuă, ca să nu se spună că fusese oportunist şi începuse această acţiune doar pentru a primi o pedeapsă mai uşoară. Ţurcanu nu se poate însă mulţumi cu un rol de adjunct. În discuţii se distinge printr-o intransigenţă interpretativă, devenind cel mai leninist din grup și atacându-l nu o dată pe Bogdanovici pentru interpretările sale oportuniste. Merge însă mai departe şi pune sub semnul îndoielii sinceritatea reeducării lui Bogdanovici, începând să-şi alcătuiască propriul său grup.

La Suceava era penitenciar în aşteptarea judecăţii, sau închisoare disciplinară cu celule individuale pentru cei care, în alte închisori, se dovediseră irecuperabili. De la Suceava, tot grupul Bogdanovici este deci îmbarcat într-o zi pentru a fi dus într-o închisoare de execuţie şi, în tranzit, se opreşte la Jilava. Aici, Ţurcanu dispare pe mai multe zile. La întoarcere, pretinde că a fost la o anchetă suplimentară. De fapt, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nicolschi, spre a pune la punct un alt stil de reeducare. Ţurcanu avea, încă de la Suceava, vreo zece studenţi cu totul devotaţi lui şi gata să treacă la acţiune. Împreună cu alţii, recrutaţi la Jilava, Ţurcanu alcătuieşte organizaţia O.D.C.U. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), despre care nici un deţinut, în afară de cei care o alcătuiau, nu ştia nimic.  Din O.D.C.U.  făceau parte vreo douăzeci de tineri. Legionari, naţional-ţărănişti şi sionişti.

De la Jilava, acest grup, împreună cu alţi studenţi veniţi din Timişoara şi din Cluj, este îndreptat spre Piteşti, unde sunt reuniţi studenţii (printre ei se mai rătăciseră și câţiva elevi sau muncitori) care nu-şi trecuseră încă diploma. Cei cu diplomă sau licenţă erau trimişi la Aiud, scăpând astfel de reeducare, în clipa aceea însă, nimeni printre deţinuţi, în afara grupului lui Ţurcanu, nu ştia ce se pregăteşte la Piteşti şi nici ce înseamnă reeducarea. Cel mult dacă cei sosiţi de la Suceava pot să creadă că ar fi o reeditate a tentativei lui Bogdanovici.

Iadul pe Pământ

Reeducarea violentă a început în noiembrie 1949, în așa numita Camera 1 corecție, inițiat de un grup condus de Țurcanu. Dispozitivul reeducării și metodele de tortură s-au perfecționat de-a lungul timpului, dar procedeul a rămas în sine același. Inițial, într-o celulă erau introduse două grupuri: grupul reeducatorilor (grupul de șoc), respectiv grupul de reeducat. Mutările în interiorul închisorilor se făceau la indicațiile ofițerilor politici.

În prealabil, prin rețeaua informațională a închisorii, din care făceau parte inclusiv cei din grupul reeducator, se strângeau detalii compromițătoare despre viitoarele victime. Bunăoară, apartenența legionară, omisiuni din timpul anchetelor, activitate anti-comunistă nedeclarată ș.a. Aceștia se infiltrau printre deținuți, devenind apropiați în condițiile regimului de detenție. După o perioadă de tatonare, în care membri grupului de reeducat erau chestionați cu privire la atitudine lor față de Mișcarea Legionară și Partidul Comunist și li se cerea să-și facă demascarea și să participe la reeducare (adică să-și denunțe toate activitățile anti-comuniste și să adere grupului de orientare pro-regim), urmau bătaia și tortura opozanților. Această etapă reprezenta „explozia” de care vorbea Makarenko și se făcea în colectiv.

Bătăile erau de o bestialitate ieșită din comun: deținuții erau loviți cu bâtele sau călcați în picioare, uneori fiind de nerecunoscut după ieșirea din dispozitiv. În momentul „șocului”, după bătaie și umilire, venite de multe ori din partea celor pe care îi considerau prieteni, deținuții mai erau supuși unei presiuni: administrația le întorcea și ea spatele. Gardienii participau de multe ori la bătăi, cei răniți primeau din partea sanitarului un tratament sumar, în celulă, nu la infirmerie, și doar dacă acceptau să-și facă demascarea, iar inspecțiile periodice, care găseau deținuți de multe ori mutilați, tratau subiectul cu sarcasm dovedind astfel că starea de fapt era cunoscută autorităților și acceptată de acestea. Astfel, erau înștiințați că nu se puteau aștepta la niciun fel de ajutor din interiorul închisorii sau din afara acesteia. Bătaia sistematizată și torturile continuau până când deținuții își făceau demascarea.

Omul nou

Procesul de demascare era împărțit în mai multe faze. Prima fază o constituia demascarea externă, prin care deținutul mărturisea toate acțiunile îndreptate împotriva regimului, în trecut și prezent. La rândul ei, această fază este împărțită în două etape:

  • demascarea din interior: deținutul era forțat să-și denunțe toate activitățile susceptibile a fi împotriva regimului penitenciar și administrației închisorilor, de la încarcerare până în prezent.
  •  
  • demascarea din exterior: deținuții își declarau activitatea de dinainte de arestare, punctând asupra elementelor care ar putea viza sau leza interesele Partidului Comunist: organizații subversive, persoane care favorizau trecerea frontierei, activitatea partidelor istorice după dizolvare, acte comise împotriva comuniștilor pe timp de război, probleme de spionaj etc.

Cea de-a doua fază o reprezenta demascarea internă, în care deținuților li se impunea prezentarea unei autobiografii (cu cât era mai negativă, cu atât mai mult demonstra schimbarea radicală de gândire și orientarea spre curentul progresist). Deținuții erau obligați să se prezinte pe ei și familiile lor ca imorali, criminali, incestuoși, scelerați ș.a.m.d.

Cea de-a treia fază era postdemascarea, care consta în discuții de doctrină și practică comuniste. Dacă în prima fază se probează desprinderea de trecut, iar în cea de-a doua fază se confirmă această desprindere, postdemascarea îi conferă un fundament doctrinar care are rolul de a o face definitivă.

Deținuții care își făceau demascarea erau încadrați în dispozitivul de demascat și obligați să-i bată sau să îi tortureze pe ceilalți. Uneori, cei demascați erau trecuți din nou prin reeducare, din diferite motive: erau prinși că nu declaraseră tot, fie se considera că „nu băteau bine.”

Țurcanu era reeducatorul-șef de drept al tuturor deținuților: decidea dacă deținuții spuneau adevărul, numea comitetele de reeducare și le repartiza pe celule, participa direct la violențe și torturi iar reeducații își faceau demascările în fața lui.

Procesul Țurcanu

Exeprimentul Pitești a luat capăt în august 1952. Forme ale ei au continuat, însă, prin supraviețuitori, la Canal sau în închisorile de la Aiud și Gherla. Cât privește soarta lui Eugen Țurcanu, o descrie Alin Mureșan în cartea sa Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (Polirom, 2010).

În mai 1951, deținutul Vintilă Vais ajunge la Gherla. Arestat pentru o presupusă favorizare de trecere de frontieră, în realitate el căzuse victimă unei răfuieli personale cu ministrul adjunct Marin Jianu, despre care avea informații compromițătoare. Torturat, acesta a făcut o serie de afirmații compromițătoare despre persoane importante din primul eșalon al Partidului Comunist: Teohari Georgescu, Petru Groza, Alexandru Nicolschi, Tudor Sepeanu, Gheorghe-Gheorghiu Dej și alții. Declarațiile lui Vais au provocat neliniște în cadrul Securității și vor duce la declanșarea unor anchete în penitenciare și dezavuarea secretului reeducării în cadrul forurilor superioare. Acest lucru, coraborat cu o serie de alți factori (cum ar fi: după doi ani de torturi, deținuții nu mai puteau ascunde informații relevante; sub constrângerea torturii, deținuții ajungeau să fabuleze conspirații, pentru a-și mulțumi reeducatorii, fapt care ducea la risipă de efort din partea Securității, care era nevoită să verifice faptele pe teren, respectiv numărul mare al morților), au condus la încetarea acțiunilor violente.

În cadrul acestui proces vor fi înaintați tribunalului pentru condamnare un număr de 22 de deținuți, printre care și Eugen Țurcanu. Ancheta s-au desfășurat în paralel la Ploiești și Râmnicu-Sărat, anchetatorii urmând să imprime ideea că toată activitatea de la Pitești și Gherla a fost o acțiune legionară comandată subversiv, din Austria, de către Horia Sima și urmărea compromiterea Partidului Comunist. Anchetatorul scrie procesele verbale, anchetatul fiind forțat, sub presiuni fizice și morale, să le semneze. În urma sentinței date la 10 noiembrie 1954 de către Tribunalul Militar pentru Unități MAI, toți acuzații au fost condamnați la moarte. Majoritatea au fost executați prin împușcare, la Jilava, pe 17 decembrie 1954.

Citește și: Fenomenul Pitești

Referințe:

Bacu, Dumitru (2011) Pitești. Centrul de reeducare studențească. București: Christiana.

Ierunca, Virgil (2013) Fenomenul Pitești. București: Humanitas.

Mureșan, Alin (2010) Pitești. Cronica unei sinucideri asistate. Iași: Polirom.

Stănescu, Mircea (2010) Reeducarea în România comunistă. Iași: Polirom.

Wikipedia

Citește totul despre:

Comentarii

loading...