La o suta de ani de la cea din urma calatorie, fara sa fie fantastica, a lui Jules Verne, ne intoarcem cu stima si admiratie catre memoria lui, pentru ca in mirifica lui opera literara de anticipatie si de inalta valoare artistica face parte si romanul sau, atat de apropiat de sufletul romanesc, “Castelul din Carpati” in zbor victorios incepand din 1892. Devine aproape miraculos ca un scriitor francez, reprezentant de prima marime al culturii franceze, indiferent de cat timp a curs de atunci incoace, include in opera sa un ecou rasaritean al continentului european.
Multe imbatranesc si se schimba si cu atat mai mult in exact partea estica a Europei, acolo unde felurite inclestari istorice si sociale se schimbau si se schimba ramanand necontenit aceleasi, insa in literatura lui Jules Verne, romanul “Castelul din Carpati” pastreaza trainicia datelor si descrierilor de o autenticitate indiscutabila, precum “ciobanul roman de la poalele Retezatului”, atat de exact si parca nu de mult desenat cu arta de scriitor: “Nu avea nimic Arcadian in felul cum era intolit si nimic bucolic in atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycides sau Melibeu. Nu raul Lignon ii soptea la picioarele incaltate in galenti de lemn, ci Jiul…”.
Maretia romancierului francez consta in descrierile reale si pitoresti ale ciobanului mioritic din localitatea cu autentic nume romanesc Veresti. Mai mult ca sigur ca romancierul s-a folosit de toate detaliile cate le-a cunoscut in splendidele descrieri. Iata-l pe ciobanul roman din Muntii Ardealului “suierand” ca sa-si cheme dulaii sau “sufland in bucium si scotand un sunet imprastiat de multiple ecouri ale muntilor”.
Pentru Jules Verne, Transilvania era “o ciudata farama din Imperiul Austriei, marginindu-se cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest. Intinsa pe saizeci de mii de kilometri patrati, deci pe sase milioane de hectare, cam a noua parte din Franta – e un fel de Elvetie, dar cu jumatate mai mare decat tinutul Helvetic…. Cu portiuni potrivite pentru semanaturi, pasuni imbelsugate, vai capricios desenate, cu piscuri severe (…). Asa arata aceasta veche tara a dacilor, cucerita de Traian in primul veac al erei crestine…”.
Am fost de-a lungul vietii lector si admirator al vestitutului scriitor, cu analize fascinante ale lumii de la un capat la altul, descoperitor si, totodata, creator de talie universala. Marturisesc, insa, ca la cea mai noua lectura a romanului “Castelul din Carpati” senzatia finala nu a fost a unei priviri inauntru, cat intr-o alta perspectiva astazi extrem de actuala si atragatoare datorita spiritului european. In acest sens impartasesc parerea lui Vladimir Colin din “Postfata”, la editia din 1980, privitor la dispozitia de simpatie a romancierului “pentru un popor asuprit si dornic de libertate”, vazut clar si dinauntru si din afara, europeneste.
Particularitatea ca scriitorul francez si-a colorat intamplarile ardelenesti cu unele cuvinte specifice naratiunii epice, l-a obligat pe traducatorul in romaneste al romanului sa autentifice expresiile locului, exemplificand cu cateva asemenea interventii. Ca traducator, Colin si-a facut datoria cu prisosinta, transformand in textul romanesc expresia “Romanul nu piere” fata de “Roman ne pere” a originalului in franceza. Acelasi procedeu este folosit la numele Miriota, transpus mai firesc ca Miorita.
Jules Verne foloseste nume de localitati transilvanene, precum Sibiu, Cluj, cu detalii de felul acesta: “Pentru a ajunge la Cluj e de ajuns sa urci catre valea Muresului, apoi prin Alba Iulia, urmand cele dintai randuri ale Muntilor Bihor”.
Cititorul roman pare a primi adeseori pusee de caldura sufleteasca ori de cate ori regaseste in textul romanului pasaje ca acestea: “Dincolo de valea celor doua Jiuri, se ivesc targusoarele Livezeni, Lonea, Petrosani, Petrila, stranse la gura puturilor slujind exploatarile acestui bogat bazin carbonifer. Apoi, ultimele planuri, o minunata ravaseala de forme impadurite la baza, inverzite pe coaste, sterpe in varf, pe care le domina piscurile abrupte ale Retezatului si Parangului”.
