Profesoara timisoreana Ileana Silveanu a scris pana acum sapte volume, iar acum il incepe pe al optulea, dedicate rezistentei anticomuniste din Banat, remarcate atat in tara, cat si peste hotare, indeosebi in SUA. Fiecare din ele are o prefata semnata de IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care, intre altele, afirma: “Multa vreme s-a spus ca romanii au acceptat si s-au supus comunismului fara sa i se impotriveasca, precum altii din vecinii nostri (polonezii, cehii, ungurii). In realitate, nici romanii n-au avut alta atitudine, dimpotriva, s-au opus dictaturii celor fara Dumnezeu, punandu-si in joc libertatea si chiar viata”.
Cartile Ilenei Silveanu constituie “un document de certa valoare in ceea ce priveste cunoasterea unei perioade a istoriei noastre pe care nu avem dreptul s-o uitam”, subliniaza IPSS Nicolae, Mitropolitul Banatului.
In interviul pe care ni l-a acordat autoarea acestei fresce, ne destainuie mobilul care a determinat-o sa cerceteze mai bine de un deceniu arhivele, sa studieze dosarele prafuite de vreme din instante, sa stea de vorba cu supravietuitorii acelor vremuri triste.
Ileana Silveanu: – Eu insami, la 14 ani, in 1949, am fost arestata, judeca-ta si condamnata pentru “uneltire impotriva statului”. Singura mea “vina” era aceea ca, la scoala fiind, ca intre copii, mi-am exprimat parerea sincera despre ce ar trebui sa fie omul liber. Parerile mele (desi erau ale unui copil care se mai juca cu papusile!) au deranjat si am fost condamnata la 4 ani de detentie alaturi de sotia comandantului Domasneanu si a multor oameni nevinovati considerati “elemente dusmanoase”. Intamplarea mi-a lasat un gust amar care m-a urmarit tot restul vietii. Apoi, in 1992, am fost cooptata la Institutul National de Cercetare a Totalitarismului, condus de Radu Ciuceanu. Inginerul Emilian Sebesan, un bun cunoscut al tatalui meu, fost ofiter si arestat de mai multe ori, m-a convins sa ma raliez acestei institutii cu tot devotamentul. Asa am inceput sa cercetez arhivele acelor vremuri pentru a afla adevarul despre acea perioada trista care a durat aproape cinci decenii. Astfel, in 1997, a iesit de sub tipar primul volum al rezistentei anticomuniste din Banat, subintitulat “Cararile sperantei”.
R: Ce trasaturi definitorii considerati ca are rezistenta anticomunista din Muntii Banatului, de temut chiar si la Moscova?
I. S.: Adevarul este ca rezistenta anticomunista n-a fost doar in Muntii Banatului, ci in intreg Banatul. Eu demonstrez acest lucru in cartile mele. Bunaoara, la Timisoara trebuia sa aiba loc o actiune ampla in noaptea de 18 spre 19 martie 1949, pusa la cale de principalii luptatori din Muntii Banatului. Numai ca Securitatea a prins de veste si intr-o ambuscada din februarie a fost ucis colonelul Uta, a fost ranit Spiru Blanaru si au fost arestati 12 camarazi de-ai lor si adusi la Timisoara. Au fost judecati si condamnati la moarte cinci, care au si fost executati in “Padurea Verde” in 16 iulie 1949. Altii sapte, cu condamnari intre doi ani de inchisoare corectionala si 20 de ani de temnita grea, au fost ucisi fara mila in noaptea de 2 august 1949, in pofida faptului ca nu fusesera condamnati la moarte! Un al doilea argument este acela ca la Arad, generalul Barosin, in 1948, de comun acord cu Uta, avea deja un grup de luptatori format din 38 de persoane. Grupuri similare active erau si la Resita, Anina, Oravita, pregatite sa intervina. In ele nu erau straini din afara, cum s-a vehiculat de Securitate. Securitatea n-a avut interes sa spuna ce amploare are aceasta miscare de rezistenta, dar adevarul este ca din 1947 pana in 1989 rezistenta a fost permanenta.
R: Ce v-a impresionat cel mai mult din aceasta istorie zbuciumata?
I. S.: M-a impresionat extraordinar puritatea taranului roman, demnitatea cu care a stiut sa priveasca moartea. Si, nu in ultimul rand, forta spirituala a acestora, indiferent ca au fost femei sau barbati. S-a vorbit mult despre Elisabeta Rizea si bine s-a facut. In cartile mele sunt nenumarate cazuri similare, de mare tinuta morala si demnitate, adevarate eroine, batute si maltratate. Una din ele este Floare Beg, condamnata la 15 ani, iar sotul ei a fost condamnat la moarte si executat in incinta Penitenciarului din Arad. In 1998, cand am stat de vorba cu ea, n-a vrut sa creada ca sotul sau este mort. Nimeni nu ii spusese acest adevar! Alte femei eroine ale rezistentei anticomuniste din Banat sunt Maria Magheti din Zorlentu Mare, arestata impreuna cu fiul ei, preot, Sofia Obesterescu, din Lapusnicu Mare, vaduva de razboi, vinovata ca a gazduit doi fugari urmariti de Securitate etc.
R: Nu ati intalnit si tortionari mai cu mila, sa zic asa, fata de victimele lor?
I. S.: Ba da. Am intalnit unul singur din vreo 400 de nume de securisti, din Sannicolau Mare, care intr-o anumita imprejurare s-a lasat impresionat de tratamentul inuman aplicat victimelor. Cazul mi l-a relatat un detinut din Pesac, George Serban, care mai traieste si are 77 de ani, dupa 11 ani de temnita. Aceasta exceptie este totusi infima pentru cruzimea tortionarilor, care erau brute, fara pic de sentimente umane. Apoi precizez ca din lotul celor cinci ucisi in 1949 in “Padurea Verde” din Timisoara, in 16 iulie, doar Spiru Blanaru are certificat de deces, dar intocmit… in 1968! Sotia lui, Marioara Blanaru, s-a stins din viata, intre timp, fara a avea dovada decesului sotului ei. In plus, Securitatea a avut grija ca certificatele de deces si declaratiile de acest fel sa fie adunate in registre secrete. Sunt sapte in total, dar ele nu pot fi studiate nici acum decat cu aprobari speciale. Ca dovada ca umbra fostei Securitati pluteste peste noi si astazi, la mai bine de 15 ani de la Revolutia din decembrie 1989!
R: Am inteles ca lucrati de zor la volumul al VIII-lea care trebuie sa apara in curand.
I. S.: Asa este. Va aparea ca si precedentul tot la Editura “Brumar”. Adevarul este ca e tot mai greu sa aduni material cand supravietuitorii acelor vremi sunt tot mai putini la numar. M-am convins ca acest gen – volum documentar – este primit cu multa caldura si de romanii din SUA.
