“In martie 1959, dupa unificarea Universitatii romanesti “Victor Babes” din Cluj cu Universitatea ungureasca “Bolyai Janos” din aceeasi localitate, rezultand Universitatea “V. Babes-Bolyai J.”, ma aflam asistent la Facultatea de Drept. Absolvisem aceasta facultate in 1950, cu Diploma de merit, avand dreptul sa aleg domeniul, eu optand pentru cariera de judecator sau avocatura ca sa am timp de scris. Debutasem publicistic ca elev in 1946 intr-o revista literara. Insa, nu acolo am ajuns, ca am fost repartizat la disciplina Drept constitutional de la facultate.
Nu eram membru al Partidului Muncitoresc Roman, cum se numea atunci, iar din UTM (Uniunea Tineretului Muncitor) eram la sfarsit, din cauza varstei. In aceasta am intrat prin absorbirea Frontului Democrat Universitar, in care ma inscrisesem in 1946, toamna, la inceputul studentiei clujene, cand mai frecventasem doi ani in paralel cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, pana in 1948. Dupa reforma invatamantului a trebuit sa optez pentru o facultate, decizandu-ma pentru prima unde aveam bursa.
Fusesem, anterior fatidicei date, casatorit si divortasem, avand un copil, incredintat pentru crestere mamei, Corina Eugenia Tanco, avea atunci 5 ani, iar azi a ajuns procuror in municipiul Cluj-Napoca. Cum lucram pe langa un profesor ne-membru de partid, Tudor Draganu, si eu fusesem UTC-ist, mi s-a cerut sa fac cerere pentru inscrierea in partid. Am facut, insotita de o autobiografie foarte amanuntita.
Ezitasem pana atunci, sub ascutisul luptei de clasa, cunoscand trecutul familiei parintesti. In luna aprilie 1959 s-a stabilit sa fie pusa in discutie cererea mea de primire in partid. Cu trei zile inainte de data fixata, secretarul de partid pe facultate, profesorul Fekete Gheorghe, evreu originar din Simleul Silvaniei, m-a chemat la cabinetul lui si mi-a spus sa-mi suspend cererea ca va fi respinsa pe motive politice ale tatalui meu, fost “mare taranist”, desi un taran oarecare. Ma consola ca asa va fi posibil sa mai raman un timp in invatamantul universitar. Auzind, am voit sa mi-o retrag. “Nu! – a spus profesorul – asta ar echivala cu excluderea din partid si desfacerea contractului de munca. Scrie cateva randuri cum iti dictez”. Mi-am suspendat cererea, intelegand ca mai am sansa astfel sa raman in facultate macar pana in vara.
In luna mai 1959 am fost chemat la orele amiezii la Serviciul Cadre al Universitatii. La intrare, in biroul sefului Vasile Pacurariu, sta singur la o masa un civil tanar fumand ganditor, un blond cu par bogat si ochi albastri, arata a sas (desi era mot). Fara sa se ridice, mi-a intins mana si mi-a spus pe numele de familie, aratandu-mi legitimatia de ofiter MAI, serviciul special sau asa ceva, citindu-i mai atent numele Jurca Iosif, dupa care gradul, cred ca era locotenent. Am stat jos si m-a felicitat ca am ramas in facultate, fiindca vreo cativa "dusmani" au si plecat, cu destui din Universitate, inca la unificarea celor doua. Fara multe introduceri, m-a spus ca pentru asta trebuie sa fiu recunoscator partidului, inca nici nu sunt membru de partid, dar prin fapte de devotament pot sa-i fiu recunoscator pentru increderea ce mi-a acordat-o, iar cererea de primire poate fi admisa sau in caz contrar respinsa de adunarea generala, cand va fi reluata in dezbatere. Deci stia si amanuntul sau virtualul meu atuu.
Pentru asta, dar in special pentru postul de asistent ce il am, mi-a cerut sa-i urmaresc de tot ce fac, ce vorbesc si cu cine se intalnesc si sa pun pe hartie orice amanunt ce il aflam despre "reactionarii si dusmanii clasei muncitoare" respectiv profesorii: Tudor Draganu, azi academician; Aurelian Ionascu, marele civilist; Vladimir Hanga, distins romanist, nici unul membri de partid. Dar si despre altii doi: conferentiarul Ioan Ceterchi, intors de la studii in Uniunea Sovietica si era decan, si despre lectorul Martian Niciu, amandoi membri de partid cu vechime; cam de aceeasi varsta cu mine, fosti colegi si acum destul de prieteni. Si mi-a aratat cu degetele de la mana: cinci.
In fel si chip am motivat ca nu stiu nimic deosebit despre ei, nu-i cunosc pe profesori decat profesional, fiind prea mari in grad sa conversam altfel, iar cei doi sunt rezervati fata de mine in probleme politice si de partid, aproape straini. As fi superficial sau neserios pur si simplu sa ma angajez in treburi de informatii pentru ca nu-i cunosc altfel. Nu pot pentru ca nu stiu nimic rau despre nici unul dintre cei cinci. Nu pot sa inventez si sa mint. “Da. Sa nu minti niciodata partidul si Securitatea, ca asta-i tot ce avem mai scump – a subliniat si el. Dar daca sunt contra noastra, sunt dusmani de clasa, noi avand dovezi, o sa-i demascam, iar Securitatea are mai mare incredere in dumneata decat in ei, chiar daca o fac pe comunistii, trebuie sa ne-ajuti!”. Despre ce o sa fac m-a asigurat ca nu va sti nimeni si imi va da o adresa din oras unde sa ne intalnim, strict secret, sa-i duc scris tot ce aflu, orice amanunt. Nici nu voi semna cu numele meu, ci cu cel care o sa mi-l dea el, si parola daca va fi la intalnire un coleg (de-al lui). (va urma)
