Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„O călătorie de 100 de ani“. Pe urmele lui Kurt Hielscher

O echipă de artiști și documentariști s-a lăsat inspirată de o legendă veche de 100 de ani: fabulosul drum parcurs de fotograful german Kurt Hielscher prin România anilor 1900.

Share

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 01.12.2018 - 09:07

O întâmplare fericită a făcut ca acest album să ajungă, prin intermediul unui prieten, în mâna lui Valentin Ionescu, președintele Fundației “Domeniul Otetelișanu”. Și, spune Valentin Ionescu, “Având un album din anii ‘30, când România era cea mai mare practic, și venind în prezent, când imaginea e mai puternică decât textul, suprapunerea mi s-a părut foarte interesantă. Drept pentru care m-am apucat cu o echipă de oameni care se pricep la imagine și text, să încercăm să suprapunem povestea asta, fără a avea în minte vreo direcție anume. Proiectul «O călătorie de 100 de ani» nu vrea să arate ce a fost făcând comparație cu ce este, ci este imaginat ca o călătorie în timp. Pur și simplu arătăm cum era atunci și cum e acum. Să descoperim România de-a lungul a 100 de ani!

Acesta este proiectul pentru Centenar depus la Ministerul Culturii și Identității Naționale. E adevărat că nu e timp pentru magnitudinea la care îl gândisem inițial. În album sunt 304 fotografii, multe din aceleași locuri, vreo 200 diferite, iar în proiectul aprobat de minister nu vom avea decât 50, ce se vor concretiza în 50 de minidocumentare, de 3-5 minute maximum, care împreună vor da un documentar de 100 de minunte despre această călătorie de 100 de ani“.

Mai departe, Valentin Ionescu ne spune exact în ce constă acest proiect: „Folosind hărți vechi de o sută de ani, profesioniști în cinematografie, artă fotografică, design digital, literatură, alături de istorici și documentariști pornesc într-o călătorie prin România de astăzi. «O călătorie de 100 de ani» este o cercetare, din perspectiva multiplelor limbaje de expresie contemporane, care pornește de la fabulosul drum parcurs de fotograful german Kurt Hielscher prin România aflată în reconstrucție după Primul Război Mondial.

Artiști din diverse domenii și-au luat ca reper călătoria lui Hielscher pentru a evalua, într-un limbaj actual, România de astăzi. Urmând această hartă, documentarea se realizează în toate regiunile din România, Sudul Basarabiei (Ucraina), Cadrilater (Bulgaria) și Republica Moldova.

Pasionat de arta sa și fascinat de subiectul pe care îl avea în cercetare, fotograful german Kurt Hielscher a călătorit vreme de un an prin România, răstimp în care a făcut mai bine de 5.000 de fotografii ce surprind peisaje, colțuri semnificative din orașe sau sate, un amplu reportaj, delicat și profund, care vorbește despre cultura vechii Românii și despre viața oamenilor dintr-o Românie Mare. Kurt Hielscher a cercetat amănunțit o țară, cale de 25.000 km, în încercarea de a-i surprinde esența, identitatea și sufletul profund.

A ales 304 imagini, cele mai frumoase din setul realizat în munca de cercetare, prezentând lumii România și valorile sale identitare. Toate imaginile incluse în acest album – tipărite alături de explicații în engleză, germană, franceză și română -, ne spune editorul, au fost luate de autor cu un echipament de fotografiere performant. Această viziune răspunde unor teme majore de cercetare, de la România tradițiilor și a patrimoniului cultural, la România multiculturală, unitară și emblematică. Vom merge pe urmele sale pentru a găsi sufletul României de acum!”.

Și continuă: „Este foarte frumoasă impresia lăsată de România fotografului neamț, care se aștepta să găsească ceva tipic pentru o țară de la marginea imperiului, de la marginea lumii... între Orient și Occident. Și a găsit exact ceva între Orient și Occident, o amestecătură foarte vie, fermecătoare. Și asta încercăm să vedem, dacă mai avem șarmul acesta! Iar ceea ce am văzut până acum este foarte interesant. De exemplu, pe lângă pietrele de hotar, pietrele istorice, biserici, monumente, mărturiile materiale, istorice, care există în mare parte – o altă parte nu, cum ar fi Mănăstirea Văcărești, care are vreo șapte poze în albumul lui Kurt Hielscher – există oameni. Și aici am găsit niște fuioare de existență neîntreruptă, cum ar fi bătrâna din Poaina Sibiului care l-a recunoscut pe bunicul ei într-o fotografie de-a lui Hielscher din album, ea trăind în același loc de unde au fost bunicul și străbunicul. Este ceva ce nu poate fi surprins în fotografie, dar care reprezintă un fir, o legătură ca o coardă de chitară. Iar noi prindem și povestea acestor oameni. Ce înseamnă fotografie? Un moment irepetabil din viața unui om sau un loc într-o anumită fracțiune de secundă. Dar în spatele acelui moment și după acel moment există o istorie. Asta vrem să arătăm, cât mai multe astfel de istorii.“

„L-am văzut, l-am auzit și am învățat să-l iubesc“

Cu un emoționant Cuvânt înainte semnat de Octavian Goga, la 1933 vedea lumina tiparului această carte prețioasă, care a devenit acum extrem de rară, un album ce prezenta splendorile României, editat în condiții grafice extraordinare, respectând toate tehnicile de gravare a fotografiilor de înaltă calitate.
Kurt Hielscher a călătorit 2.500 de kilometri printr-o țară în vreme de reconstrucție, după ce războiul se dezlănțuise “ca o furtună cotropitoare asupra omenirii”. “Pe urma lui”, spune Octavian Goga în prefața pe care a scris-o pentru vechiul album, “continentul, transformat dintr-o casă mortuară într-o casă de sănătate, se sbuciuma copleșit de teorii și formule, fără să-și găsească locul”.

O carte veche, primul album publicat vreodată sub un concept care avea să capete mai târziu un nume, „Eterna și fascinanta Românie”, a fost editat la Leipzig, de F. A. Brockhaus, și îi este dedicat Majestății Sale Regele Carol al II-lea al României, căruia autorii îi aduc un adânc și respectuos omagiu: „România. Natură. Clădiri. Viață populară”.

Într-o notiță introductivă fotograful german Kurt Hielscher spunea: “Am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia sau Țările Nordice. În ajunul călătoriei mele, un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: «De ce să pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?». Mulți trebuie să aibă aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară! Pe mine, însă, tema mă ispitea. Poate că aparatul meu va ști să descopere frumuseți ascunse. Totuși, din când în când aveam îndoieli. Sufletul acestei țări mi se va deschide oare?”.

Pentru ca, după ce începe călătoria prin România, să spună: „În fiecare zi și în fiecare săptămână, România îmi era mai dragă. Firea deschisă și prietenoasă a locuitorilor din satele românești mi-a mers la inimă. Ce priveliști! Formațiuni sălbatice de munte în Carpați. Văi fermecătoare printre plăcuțe și prietenoase coline ardelenești. Larga Dunăre cu strâmtoarea ei stâncoasă la Porțile de Fier și nemărginita zare a Deltei sale; lagunele și Coasta de Argint la Marea strălucitoare. Stepele Dobrogei și șesurile fertile ale Munteniei. Ce simț al formelor în clădiri! Colibe simple de lut și case țărănești cu porți de lemn bogat crestate. Grădini și palate într-adevăr regești. Biserici ortodoxe cu fresce exterioare și cu altare în întregime poleite. Cetățui mânăstirești cu ziduri puternice. Gingașe bisericuțe cu acoperișuri foarte ascuțite și, în Transilvania, masive și numeroase biserici fortificate germane, unice în lume. Și am văzut poporul, în unele ținuturi, într-o împestrițată conviețuire, cu graiuri și obiceiuri felurite. L-am văzut, l-am auzit și am învățat să-l iubesc. Cu cât un sat e mai singuratic, cu atât mai nealterat este tipul rasei și cu atât mai nobile trăsăturile. Portul popular, încă păstrat, m-a fermecat cu bogăția, cu diversitatea lui și cu vioiciunea culorilor sale. Cu câtă dragoste, cu cât simțământ artistic înnăscut își împodobesc țăranii casele și mormintele lor! Crucile din cimitire, de la fântâni sau de pe drumuri, sunt semnele adâncei și naivei lor sensibilități”.

Drumul de acum pe traseul urmat de Kurt Hielscher în România este reluat de Fundația “Domeniul Otetelișanu”, care adaugă și ea la aceste povești unele și mai vechi, de pe vremea în care Petrache Poenaru inventa condeiul portăreț alimentându-se el însuși cu cerneală, sau de pe vremea în care Iancu Otetelișanu, proprietarul faimoasei grădini de la București, negocia, la hotelul Concordia, prima unire.

Schimbări în 100 de ani

Văzută de acum, România pare altfel. Probabil că cea mai mare diferență între trecut și prezent, păstrând albumul lui Kurt Hielscher drept principal reper, este Tropaeum Traiani, un monument triumfal construit de romani în cinstea împăratului roman Traian în Adamclisi, județul Constanța. Cu un veac în urmă, mausoleul era un simplu morman de pietre, așa cum ne arată fotograful german în cadrul surprins cine știe în ce secundă, în briza altui anotimp. Comuniștii sunt cei care au scanat minuțios teritoriul, pe o rază de 40 de kilometri, pentru a găsi piesele lipsă. Încă se păstrează unele lespezi scobite, cât să devină adăpătoare de oi, din lotul componentelor recuperate prin anii ’70. Monumentul a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine, fiind declarat în prezent monument istoric.

Inaugurarea noii construcții a avut loc în cadrul festivităților prilejuite de aniversarea unui secol de la cucerirea independenței Principatelor Române. Ceea ce publicul nu știe este că în interior, pentru viitoare cercetări, se păstrează, intactă, movila pe care a văzut-o Kurt Hielscher în urmă cu 100 de ani. Cu autorizații speciale, mai ales în momentele în care apar echipamente de investigații de ultimă generație, se poate intra la monumentul din interior, care este atent supravegheat, în condiții de temperatură constantă și, mai ales, cu o umezeală constantă. Sunt unii care vorbesc și
despre un posibil tezaur, gândind că romanii întotdeauna onorau zeii îngropând monezi în pământ. Iar aici au murit peste 4.000 de
legionari romani….

Biserica din Curțișoara

Și Biserica veche de la Curțișoara are o poveste. O poveste ciudată, în urma căreia a rămas ani buni singură și stingheră, în liniștea unui sat pierdut pe undeva pe terasele Oltului, în locul în care valurile își amintesc într-o doară de o mică prelungire a Câmpiei Române, anume Câmpia Boianului. A fost ridicată pe la 1820, când o boieroaică a cumpărat Cula Cornoiu din Curțișoara și și-a dorit, după obiceiul locului, să aibă propria biserică lângă casă. Vechile ziduri ascund amintiri. Poate prea multe. Păstrează fresce remarcabile prin simplitatea lor primitivă și o tindă în stilul construcțiilor bisericești mici din această regiune, scria, cu un veac în urmă, Kurt Hielscher.

Abia începând de la 1968, la marginea satului Curțișoara s-a mutat Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, care i-a oferit și vechii biserici adăpost, îngrijire și ceva vecini din vremea ei. Muzeul în aer liber adună acum monumente de arhitectură și tehnică populară din Gorj. Pe lângă cula Cornoiu (secolul al XVIII-lea) au fost aduse și remontate aici biserica din zid Sf. Ioan Botezătorul (1820), construcții țărănești din lemn, case, pivnițe, pătule, instalații tehnice populare din secolele XVIII–XIX, mobilier țărănesc, piese de port, țesături, unelte, ceramică, crestături în lemn. Cea mai veche casă expusă, ridicată cu peste 200 de ani în urmă, e Casa Popii Udriște, din satul Olari, care datează din 1802. Muzeul expune și două biserici: mica noastră bisericuță, prima o ctitorie a Bălașei Cornoiu de la 1821 – cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Cea de-a doua îi aparține familiei Tătărescu și a fost strămutată în anul 2002 de la Poiana Rovinari. Alături de ele a fost adusă și fântâna Sfinților Arhangheli (1896).

Povești de pe vremea Împărătesei Maria Tereza s-au ivit din apele Dunării la Drencova

Scăldate de valuri, zidurile vechii cetăți, de un gri prăfos, au încă puterea de a-și spune povestea mai departe, alături de venerabilele lor vecine, Cetatea Baba Caia sau Cetatea Ladislau. Construită pe ruinele unei vechi cetăți romane, probabil pe la 1419, Cetatea Drencova a fost proprietatea Ordinului cavalerilor germani, iar din 1457 a familiei Iancu de Hunedoara. Poate că-și amintește grozăvia nenumăratelor atacuri cărora, fiind o cetate de graniță, le-a tot rezistat de-a lungul vremii. A uitat cu desăvârșire, însă, atacul nimicitor care a îngenuncheat-o. Când s-a surpat nu se mai știe. Oricum, a pierdut bătălia cu timpul și astăzi prea puțini mai știu de ea. 

„Căutând exact locul în care a pus trepiedul Kurt Hielscher în momentul în care a făcut superba poză de la Drencova, ne-am dat seama că Barajul Porțile de Fier 1, care este la 80 de kilometri mai jos pe firul apei, a crescut semnificativ apele Dunării. La muzeul barajului ni s-a spus că nivelul apei în acel punct a crescut cu 35 metri. La Drencova, aflată la 80 km în amonte, sigur aveam acum Dunărea cu 10-15 metri mai sus decât în 1932. Știm cu toții că vechea Orșova, insula Ada Kaleh și cel puțin alte cinci sate au fost evacuate când barajul era gata. Oamenii au fost relocați, însă așezările au fost pierdute. Iar punctul de vamă care a fost Drencova și-a pierdut toate atuurile odată cu creșterea apelor. Până la construirea barajului, Drencova era finalul cursei pentru căpitanii obișnuiți. Aceștia erau schimbați aici cu adevărați lupi de apă dulce, căpitani specializați exclusiv pe navigația prin defileul Carpaților, care știau toate pietrele Dunării și care duceau șlepurile și vasele prin cazanele fluviului, până jos de tot, la Turnu Severin, unde apele se lărgeau și vasele puteau fi conduse și de începători”, spune regizorul și istoricul Lucian Dobrovicescu, unul dintre artiștii care au pornit în călătorie pentru a reface traseul care l-a fascinat, cu aproape un veac în urmă, pe Hielscher. După construirea hidrocentralei Porțile de Fier, apele crescute ale Dunării au inundat și ruinele cetății Drencova, condamnând zidurile la pieire. În prezent se vede, cam la 25-30 metri în Dunăre, ceea ce a mai rămas din cetate, un unghi drept de zid, care se mai ține în foarte puține puncte. Cu toată șubrezimea lor, zidurile mai aveau ceva de spus. Ele au strigat echipei de filmare: „Aici, aici!”. În fotografia lui Hielscher aceste ziduri se află în spatele micului port care astăzi nu mai există. Abia se văd, dar e evident că sunt acolo. Atunci erau pe mal, iar astăzi sunt în apă. Restul, cea mai mare parte din cetate, se odihnește în adâncuri.

„După ce am identificat locul, luând aceste ruine ca punct de reper, ne-am dat seama ca Hielscher a făcut poza dintr-un punct care acum se află sub apă, așa că am căutat să închiriem o barcă. De pe mal, căutând unghiul în funcție de felul în care sunt desenați munții, ne-am dat seama că punctul pe care îl căutam se află în proprietatea cuiva. Am bătut la poartă și ne-am încercat norocul. Ne tot întrebam: oare dăm de oameni buni sau de oameni nervoși?”, spune Lucian Dobrovicescu. Nici nu știau cât de bine nimeriseră. Liliana trăiește aici în Drencova alături de soțul ei, un bărbat care a rămas fascinat de Dunăre și care nu a mai vrut să plece de pe malul acestui fluviu. „Nu prea au înțeles la început ce vrem, dar când le-am arătat albumul, parcă le-a șoptit Hielscher ceva și s-au minunat. Era clar că poza fusese luată dintr-un punct aflat pe proprietatea lor. Ei, cei patru – mama, tata și cele două fete mici -, au făcut tot ce le-a stat în putință să ajute filmarea. Au dat telefoane la pescarii cu bărci cu motor și la poliția de frontieră să afle orarul, pentru că orice persoană care urcă într-o barcă în zona de frontieră trebuie să-și declare intențiile și identitatea. Fata cea mare ar fi vrut să piloteze barca, însă vântul era prea puternic și s-a lăsat păgubașă. Greul navigației a căzut pe Nea Gigi, un pescar experimentat, care, spre uimirea tuturor, știa că ruinele sunt de pe vremea împărătesei Maria Tereza, soția lui Francisc I, împăratul Sfântului Imperiu Roman, care se întindea în secolul XVIII până aici, la Drencova, la Dunăre”, povestește în continuare regizorul filmului.

„Actele au cam durat, răstimp în care soarele era somnoros si voia sa se culce, amenințând să ne văduvească de fantastica lumină portocalie de asfințit de octombrie pe care mizam și pentru care ne tot rugam. Ne temeam că pierdem o lumină perfectă pentru filmul nostru. Mai aveam doar o oră când am primit barca și aprobările. Cei de pe mal au pornit drona, iar noi, regizorul și operatorul, ne-am pregătit de mulți stropi de apă din cauza vântului, învelindu-ne aparatele în folii de plastic. Pe un vânt tare, dușman de moarte al oricărei drone, am pornit”, spune Lucian Dobrovicescu. 

Punctul de reper al fotografiei era ruina cetății Drencova, zid prezent în vechea fotografie, acum în mijlocul apei. În acest moment și în acest loc Dunărea este dublă sau triplă ca lățime față de vremea lui Hielscher. ”Se crease așa o mare tensiune cu filmarea asta, astfel încât cei de pe mal au chiuit și au sărit în sus când am făcut semn că am reușit să găsim exact unghiul. Soarele a ieșit o clipă din nori și noi am dat roată ruinelor. Razele veneau superb printre ferestrele zidului, pe dedesubt, sclipind în apă, iar noi pluteam

într-un travelling circular de milioane. Sigur Hielscher era sus, trăgând sforile printre nori să avem expunerea bună. Am coborât din barcă fericiți. Aveam pe carduri un film excelent. Gazdele noastre voiau să ne invite la masă, dar noi trebuia să pornim la drum. Mai aveam 8 zile de filmare grele și trebuia să ne apropiem de următorul punct în care Kurt Hielscher pusese trepiedul și expusese o nouă placă. Cu oboseala aia care te moleșește la capătul unei zile bune, ne-am luat la revedere, am mulțumit cu plecăciuni până în pământ pentru ajutorul fantastic primit și ne-am urcat în mașină. Soarele era deja stins complet. Am pornit prin beznă spre locul în care ne aștepta o altă fotografie din album, la Băile Herculane“, încheie povestea Lucian Dobrovicescu.

Comentarii

loading...