Partidele de extremă dreaptă împing Europa în derivă

Decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană este un moment seismic pentru că subliniază realitatea inconturnabilă că, sub presiunea crizelor, Europa se dislocă şi forţele populiste, extremiste şi xenofobe câştigă teren.

Share

Gabriela Anghel 0 comentarii

Actualizat: 27.06.2016 - 22:38

Decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană este un moment seismic pentru că subliniază realitatea inconturnabilă că, sub presiunea crizelor, Europa se dislocă şi forţele populiste, extremiste şi xenofobe câştigă teren.

Spiritul european a durat, cu susţinerea popoarelor, peste o jumătate de secol, înainte ca proiectul început la mijlocul anilor 1950 să devină impopular, victima incapacităţii de a se reînnoi, plombat de absenţa liderilor politici europeni de anvergură. Europenii fie nu vor, fie nu pot face faţă împreună crizelor recente – migratorie, financiară etc. Cei 28 au devenit inapţi de acţiuni colective, în afara gestionării pieţei unice.

Şocul provocat de victoria Brexit la referendumul din Marea Britanie începe să se estompeze, iar britanicii anti-UE realizează că nu au ţinut cont de interesele ţării şi s-au lăsat manipulaţi de promisiunile  mincinoase ale politicienilor partidelor euro­sceptice şi xenofobe. Mai multe sondaje de opinie recente arată că publicul britanic este departe de a fi singurul în frustrările sale faţă de eşecurile Europei de a oferi prosperitatea şi responsabilitatea democratică dorite. Pe termen lung, viitorul Europei este sumbru – demografic, economic, geopolitic –, dar adevărata criză existenţială pentru continent este de a şti cum să lupte contra curentelor populiste, extremiste.

Având o ascensiune impresionantă în unele ţări sau o creştere lentă, dar sigură în altele, extrema dreaptă s-a ancorat în Europa, un fenomen alimentat de efectele marasmului economic sau de amploarea crizei refugiaţilor. Din Franţa în Suedia, din Marea Britanie în Grecia, în ultimii ani a progresat sub ochii noştri o dreaptă radicală, populistă, xenofobă şi antieuropeană. Adesea comparat cu un „val” sau un „tsunami”, fenomenul este mai complex şi nu întotdeauna legat de am­­ploarea crizei economice sau de mişcările migratorii.

Ascensiunea dreptei radicale

Ascensiunea extremei dreapta este manifestă în unele ţări europene. În Franţa, Frontul Naţional bate recorduri electorale din 2012. Creat în urmă cu trei ani, partidul german AfD a realizat o penetrare la alegerile regionale din martie. În Grecia, neonaziştii Zorilor Aurii dispun din septembrie 2015 de 18 locuri în Parlament. Specialiştii în această „familie politică” arată că în timp ce extrema dreaptă era marginalizată în urmă cu 30-40 ani, acum este în măsură să contesteze leadershipul dreptei „tradiţionale”. Problema pentru aceste partide este că acced la putere doar marginal, cel mai adesea ca aliaţi minoritari ai dreptei tradiţionale, rolul lor fiind, înainte de toate, cel de a face lobby pentru a impune agende politice. Ele propun teme ca imigraţia şi identitatea, fără însă a scoate castanele din foc. Extrema dreaptă rămâne marginalizată în unele ţări ca Spania şi Portugalia, unde persistă memoria frankismului şi a salazarismului.

Expresia „ascensiunea extremei dreapta” pare să desemneze un fenomen uniform, dar, în realitate, acest termen generic coabitează practic cu mai multe sub-ansambluri – exaltarea comunităţii naţionale, refuzul imigraţiei, neîncrederea faţă de Uniunea Europeană sau ostilitatea faţă de elite şi apelul permanent la „bunul simţ popular”. Dincolo de asta, se disting două blocuri. Unul reprezentat de extrema dreaptă „tradiţională”, derivată mai mult sau mai puţin direct din fascism sau nazism. „Un soi de fosilă politică antidemocratică şi etnistă, regrupând, de exemplu, NPD german (Partidul Naţional-Democrat), Zorii Aurii din Grecia sau Ataka din Bulgaria.” Această extremă dreapta rămâne în ge­neral marginalizată, cu câteva excepţii, cum este cazul grec sau al ultranaţionalistului Jobbik ungar, arată Jean-Yves Camus, specialist în extrema dreaptă.

Un alt ansamblu regrupează mişcări zise „neopopuliste”, care în cursul anilor 2000 au adoptat un alt unghi de atac. Asemenea Frontului Naţional (FN) condus de Marine Le Pen, acest neopopulism se poziţionează ca apărător al „libertăţilor” – cele ale poporului suveran contra „totalitarismului bruxellez”, cele ale femeilor şi ale unor minorităţi contra „totalitarismului islamic”. În afara FN, acest ansamblu cuprinde PVV olandez, Liga Nord italiană sau FPO austriac, membri în Parlamentul European, alături de alţii din acelaşi grup.

Criză – extrema dreapta

Ascensiunea mişcărilor populiste şi naţionaliste în Europa are loc într-un context de crize, potrivit lui Gilles Ivaldi, cercetător la CNRS la Universitatea  din Nice, Sophia Antipolis. În prezent se observă conjuncţia a trei fenomene care alimentează di­­namica în favoarea acestor mişcări ce pot fi grupate sub termenul „dreapta radicală”. Factorul cel mai important este criza migratorie, larg politizată de aceste partide. La care se adaugă criza economică şi financiară, care atinge chiar ţările relativ prospere, ca Austria. Toate aceste mişcări sunt şi eurosceptice, asemenea partidului pentru independenţa Marii Britanii, Ukip, Ligii Nord în Italia sau FN în Franţa. Se poate adăuga o a patra dimensiune pentru explicarea succesului dreptei radicale – imobilismul politic. În multe ţări, ca Franţa, aceste mişcări se alimentează şi dintr-o nemulţumire şi o neîncredere a electorilor faţă de politicile tradiţionale şi pretind că încarnează voinţa populară contra elitelor. 

Citește totul despre:

Comentarii