“Democratie” si “tara araba” au fost considerate pana nu de mult doua notiuni contradictorii. Astazi, o data cu primele alegeri prezidentiale din istoria Egiptului, se desfasoara insa primul experiment democratic din spatiul arab. Fiind vorba de o tara araba, democratia trebuie inteleasa in cea mai larga acceptiune posibila.
Pentru ca aceste alegeri cu final anuntat au totusi un singur protagonist – “parintele natiunii”, “ultimul faraon”, cum l-au numit fie simpatizantii, fie opozitia, Hosni Mubarak. Toata lumea este convinsa ca omul care conduce discretionar Egiptul de un sfert de secol va castiga fara probleme un nou mandat de sase ani cu cel putin 50% si cel mult 80% din voturi. Fata de cei 93,5%, cat a obtinut Mubarak la ultimul referendum de “confirmare”, este, totusi, vorba de un progres. Pe de alta parte, toata povestea pare a nu fi altceva decat praf in ochi. Cand, in primavara, presedintele egiptean a anuntat revizuirea Constitutiei pentru a permite alegeri prezidentiale, multi au vazut in acest gest un raspuns la presiunile americane de democratizare a Orientului Mijlociu.
In iunie, secretarul de stat Condoleezza Rice a tinut un discurs la Cairo in care a cerut autoritatilor egiptene sa renunte la asa-numitele “legi de urgenta”. Acest lucru nu s-a intamplat. Imediat dupa venirea la putere in 1981, Mubarak a decretat stare de urgenta si de atunci asa a ramas. “Legile de urgenta” sunt, de fapt, legislatie ad-hoc, adica nu fac decat sa exprime dorinta stapanului. Mubarak a avut grija sa impuna cenzura presei si sa arunce in inchisoare pe termen nelimitat orice opozant sau pe oricine indrazneste sa critice deschis “familia regala”. Guvernul nu a permis ca alegerile sa fie monitorizate de observatori straini sau autohtoni si, desi exista o hotarare judecatoreasca care permite prezenta observatorilor, a anuntat ca nu va tine seama de ea. Campania electorala a durat numai trei saptamani, reflectarea in presa si la televiziune fiind proguvernamentala. Daca Mubarak a avut acces nelimitat la resursele statului, opozitia nu a putut primi sprijin financiar din afara tarii. In aceste conditii, drumul spre o frauda masiva este deschis. Mubarak va ramane presedinte. Important insa este ce va urma.
Luna viitoare au loc in Egipt alegeri legislative, care ridica cele mai mari semne de intrebare privitoare la viitorul democratic al Egiptului. Este adevarat, organizatia islamista radicala “Fratii Musulmani” este interzisa, dar Fratii sunt extrem de populari. Daca Mubarak renunta la regimul dictatorial, exista o posibilitate foarte serioasa ca in Egipt sa vina la putere islamistii, care sa scoata tara de pe orbita Occidentului. Mai multi comentatori cred ca teama de un asemenea scenariu dezastruos a facut Casa Alba sa coboare tonul fata de Egipt si sa-i permita lui Mubarak aceasta mascarada de alegeri. Or, tocmai acest tip de rationament, ca o dictatura prietenoasa este preferabila unei democratii ostile, a dus la aparitia Al Qaeda. Poate ca a venit timpul ca Washingtonul sa abandoneze aceasta politica si sa se tina serios de promisiunea promovarii democratiei in Orientul Mijlociu, pentru ca, dupa Egipt, asteapta si altii la rand.
