In noaptea de 20 spre 21 noiembrie 1995, pe la patru dimineata, un ofiter american a batut la usa cabinei lui Slobodan Milosevici si i-a cerut sa se prezinte in sala de negocieri. Cu ochii carpiti de somn si cu mintea inca tulbure de la whisky-ul pe care ii placea sa il bea pana tarziu in noapte, presedintele de atunci al Iugoslaviei a acceptat, stiind ca nu are incotro. Ora aleasa de americani nu era intamplatoare. De doua saptamani, echipa de negociatori condusa de Richard Holbrooke facuse nenumarate drumuri intre delegatiile sarba, croata si bosniaca-musulmana in incercarea de a obtine un acord. Satul de atrocitatile din Balcani si de neputinta cronica a ONU si Uniunii Europene, Bill Clinton aproape ca ii sechestrase pe cei trei lideri (Milosevici, Franjo Tudjman si Alija Izetbegovici) in baza aeriana de la Dayton (Ohio) si ii ordonase lui Holbrooke sa nu iasa de acolo fara o intelegere. Americanii stiau ca Milosevici bea mult si rezista greu la stres. Asa ca, pe 21 noiembrie dimineata, dupa sase ore de discutii, acesta a cedat intr-un final si si-a dat acordul. Au trecut zece ani de atunci si controversele continua
Unii vor sa vada numai jumatatea goala: pacea obtinuta a fost una injusta. Aranjamentul final – impartirea Bosniei intre Federatia Croato-Musulmana 51% si Republica Srpska 49% – nu a facut decat sa consacre avantajele obtinute de sarbi pe plan militar. Republica Srpska nu ar fi fost altceva decat rasplata sarbilor pentru purificarea etnica. In plus, la zece ani de la Dayton, Bosnia ramane o tara puternic divizata pe criterii etnice, cu structuri politice si administrative paralele si inutile pentru o tara de numai 4 milioane de oameni, unde stabilitatea depinde de reprezentantul comunitatii internationale care are “putere de viata si de moarte” asupra tuturor institutiilor si functiilor si, mai ales, de cei 7.000 de militari ai EUFOR. Economie in ruine, coruptie endemica, crima organizata.
Acelasi lucru se poate spune si despre Kosovo, unde ieri Martti Ahtisaari, reprezentatul lui Kofi Annan, a sosit pentru a demara negocierile privind statutul final al provinciei. Aceeasi pace tensionata, aceeasi dependenta de fortele internationale si de administratia ONU, aceeasi economie care traieste din ajutor international. Aceeasi fragilitate.
Altii prefera jumatatea plina: asa fragila cum e, pacea este totusi pace. Au incetat executiile in masa si varsarile de sange. In Bosnia incep negocierile pentru modificarea Constitutiei in vederea constituirii unui stat multietnic si negocierile pentru aderarea la Acordul de Stabilizare si Asociere la Uniunea Europeana. In Kosovo debuteaza negocierile pentru statutul final, chiar daca sub auspicii bizare (ONU a anuntat ca o revenire la situatia anterioara de 1999 nu este posibila, iar partitia sau alipirea Kosovo la un alt stat, inacceptabila).
Nimeni nu se indoieste ca aceste negocieri vor fi extrem de dificile, iar reformele lungi si dureroase. Atata vreme insa cat Statele Unite si Uniunea Europeana vor ramane ferme, exista speranta. Pentru ca miza este mare. O Bosnie multietnica si europeana ar fi demonstratia ca o Iugoslavie multietnica si europeana ar fi fost posibila, iar conflictul din Balcani nu era inevitabil. Iar, daca se poate in Balcani, se poate si in Irak.
