Conștiința națională a rămas bunul cel mai de preț al românilor din Maramureșul aflat în prezent în componența Ucrainei.
Cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 2009, câteva localități din Maramureș au avut parte de un eveniment istoric care le scotea din negura uitării. Episcopul greco-catolic de Oradea, PS Virgil Bercea, a slujit liturghia în localitatea în care este înmormântat unul dintre cei mai capabili ierarhi care au condus Eparhiile Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, de Gherla și de Oradea, precum și localitatea în care s-a născut unul dintre cei mai cunoscuți mitropoliți ai Blajului.
În sine, vizita nu ar fi avut nimic neobișnuit, dacă ea nu ar fi avut loc în afara hotarelor României. PS Virgil Bercea a efectuat o vizită pastorală în orășelul Slatina și în comuna Apșa de Jos, din Maramureșul istoric, aflat azi dincolo de graniță, în Ucraina. De atunci, în ciuda crizei economice, a sporit interesul intelectualilor ardeleni pentru românii din dreapta Tisei. În biserica greco-catolică din Slatina, ctitorită de el însuși, își doarme somnul de veci ierarhul Mihail Pavel, episcopul care a condus Eparhia Română Unită de Gherla în perioada 1873 – 1879 și Eparhia Română Unită de Oradea, în perioada 1879 – 1902.
În Apșa de Jos s-a născut mitropolitul unit al Blajului, Victor Mihaly de Apșa, precum și fratele său, renumitul istoric Ioan Mihaly de Apșa, membru al Academiei Române. ”Vizita episcopului român unit de Oradea are un caracter istoric deoarece ea arată clar faptul că Biserica Greco-Catolică din România nu i-a uitat pe românii din Maramureșul din dreapta Tisei, pentru jurisdicția cărora episcopii românii din Transilvania s-au luptat cu episcopii ruteni din Munkacevo. Este o încărcătură simbolică deosebită, deoarece acest gest reconstruiește un arc peste timp. Cei cinci ani care au trecut de atunci probează această tendință”, spune sociologul Mihnea Șerban.
Tărâmul voievozilor
Puțini dintre români știu că, în prezent, doar o mică parte a Maramureșului aparține României. ”După primul război mondial, o treime a Maramureșului istoric, cu capitala sa, Sighetu Marmației, a revenit României. Două treimi din Maramureș au fost cedate Cehoslovaciei”, spune maestrul Ion Piso, unul dintre cei mai cunoscuți artiști lirici români, descendent al unei vechi familii nobiliare maramureșene și fondatorul Centrului de Documentare asupra Nobilimii Maramureșene din Vișeu de Sus, inaugurat în 31 martie de către Alteța Sa Regală, Principele Radu al României. Maramureșul de dincolo de Tisa este un tărâm fabulos, al voievozilor. De aici au pornit spre Vest, în secolele X–XIII, migrațiile păstorilor români care sunt strămoșii vlahilor din Slovacia și din Moravia, precum și ai celor care au ajuns, în Nord, în Polonia până în zona Cracoviei. Unul dintre acești vlahi cu origini maramureșene era Barolomej Wojtyla, atestat la 1788, unul dintre strămoșii Sfântului Ioan-Paul al
II-lea, Papă al Romei, care purta numele de Karol Wojtyla în perioada în care era arhiepiscop al Cracoviei. Și tot din Maramureșul de dincolo de Tisa a pornit spre est voievodul Dragoș de Bedeu, unul dintre cei mai capabili conducători militari ai românilor. Voievodul Dragoș este cel care a întemeiat voievodatul Moldovei, care, inițial, ar fi trebuit să fie o marcă de apărare a Regatului Ungariei împotriva tătarilor. Mare parte a moșiilor lui Dragoș de Bedeu se aflau dincolo de Tisa. Și tot acolo se aflau multe dintre moșiile voievodului Bogdan de Cuhnea, care, în anul 1359, a trecut Carpații Orientali, în fruntea a 3.000 de familii de maramureșeni, care au câștigat în luptă independența Moldovei. Întinsele moșii din Maramureș ale lui Bogdan de Cuhnea au fost confiscate de regele Ungariei, Ludovic de Anjou, și date nepoților lui Dragoș de Bedeu, Balc, Drag și Ioan, fiii voievodului Sas de Moldova. În acea perioadă a avut loc și echivalarea voievodatului maramureșean cu un comitat nobiliar. Voievodul-comite Drag de Bedeu este cel care a ctitorit, tot dincolo de Tisa, în apropierea satului Apșa de Jos, mănăstirea Peri, cea care avea să primească, în anul 1391, rangul de Stavropighie Patriarhală, din partea patriarhului Constantinopolelui, Antonie al IV-lea.
Starețul mănăstirii Peri avea jurisdicție episcopală peste opt județe. Voievodul Drag de Bedeu s-a numărat printre cei 10 pairi sau mari aristocrați ai Regatului Ungariei care au decis înscăunarea lui Sigismund de Luxemburg ca rege. Ulterior, între regele Ungariei, devenit și împărat al Sfântului Imperiu de Națiune Germană, și voievodul maramureșean Drag de Bedeu a intervenit un conflict. Sigismund de Luxemburg a confiscat întinsele moșii ale Drăgoșeștilor, care însumau mai mult de 50 de sate, și i-a oferit în schimb aristocratului român o feudă în Sătmar. Românii maramureșeni aveau rosturi militare, fapt atestat de diplomele nobiliare care arată că cei mai mulți dintre ei erau nemeși, iar șerbii nu erau decât o minoritate. Vechimea satelor românești din dreapta Tisei este una considerabilă. Multe dintre ele se află în văile ocrotite în vechime de cetățile dacice, iar în Evul Mediu de fortificații precum Cetatea Hust, ținută cu strășnicie de nobilii maramureșeni. Biserica Albă este pomenită în documente din 1373. Apșa de Jos este atestată în anul 1387. Cele două biserici de lemn din sat au fost ridicate în 1561 și în 1776. Apșa de Mijloc este atestată în 1406, iar cele două biserici de lemn ridicate în vârful celor două coline din centrul satului au fost ridicate în anii 1428, respectiv 1776. Școala românească din Apșa de Mijloc a fost deschisă în anul 1789, cu mult înaintea celor din Iași sau din București.
Românii maramureșeni au îmbrățișat Unirea cu Biserica Romei. Mulți dintre ei au rămas fideli acestei Uniri și azi. Peste 95 la sută din populația celor două Apșe este românească, iar ucrainenii sunt majoritari în Apșa de Sus. În Slatina, din secolul al XVIII-lea, a fost deschisă o ocnă de sare, care a dus la transformarea așezării în cel mai important oraș al românilor de dincolo de Tisa. În prezent, 60 la sută din locuitorii Slatinei sunt români, 30 la sută maghiari și 10 la sută ucraineni. În orașul situat peste râu de Sighetu Marmației se află un liceu românesc.
Unirea care a durat un an și câteva luni
Voievodatul Maramureșului a fost parte a Regatului Ungariei, apoi a Principatului Transilvaniei, până când a fost încorporat în Imperiul Austriac, transformat, din 1867, în Imperiul Austro-Ungar. După destrămarea acestuia, maramureșenii din dreapta Tisei și-au trimis delegații, cu credenționale, la Alba Iulia, pentru a vota Unirea cu Țara. Cronicile spun că atunci când Ștefan Ciceo-Pop a strigat ”Trăiască România Mare, de la Nistru la Tisa”, a fost dojenit de unul dintre delegații maramureșeni, care i-a spus că nu au venit la Alba Iulia ca să pună granița pe Tisa. Iar trupele românești au ajuns, la scurtă vreme, să stăpânească Maramureșul istoric, în condițiile în care Republica Ungară a Sfaturilor, condusă de Bela Kun, atacase Cehoslovacia și România. Guvernul român, condus de Alexandru Vaida-Voevod, obținuse din partea Cehoslovaciei, promisiunea că cea mai mare parte a Maramureșului de dincolo de Tisa, acolo unde românii erau majoritari, va reveni României.
Însă Guvernul condus de Alexandru Averescu, care habar nu avea de realitățile maramureșene, a ordonat trupelor românești să se retragă la sud de Tisa, după doar un an. Granița româno-cehoslovacă a fost fixată pe acest râu, spre disperarea românilor maramureșeni, care s-au răsculat în anul 1936. Întreg Maramureșul a fost ocupat apoi de Ungaria, în perioada 1939/1940 – 1944, când Maramureșul de dincolo de Tisa a ajuns sub stăpânirea Armatei Roșii, apoi a fost încorporat în URSS, în anul 1946. După destrămarea Uniunii Sovietice, românii din Maramureșul de Nord, la fel ca și cei din Bucovina de Nord, din Ținutul Herța și din Basarabia de Sud au rămas sub stăpânire ucraineană, cu tot obeliscul din Valea Vișeului, ridicat în anul 1887, care arată că acolo se află centrul geografic al Europei. Statisticile oficiale arată că dincolo de Tisa mai sunt 40.000 de români. Neoficial, sunt mult mai mulți.
