Mi-a fost dat sa aud acest vechi adevar in Maramures, pastrat pana astazi cu sfintenie de randuri si randuri de oameni, la o sesiune a Memorialului Sighet, din gura unui taran din Giulesti, dupa ce vaduva fruntasului taranist martir (si martor<martyr, la randul sau provenit din greaca) Ilie Lazar avusese taria crestina a barbatului care nu pregeta sa depuna marturie pentru crezul sau politic. Altii vor fi auzit acest adevar in imprejurari asemanatoare, care l-au facut sa iasa la iveala. In constiinta comunitatii e adanc inradacinata convingerea ca randuielile in care ne-am injghebat traiul vietii colective in zorii Evului Mediu sunt stravechi si proprii, sustinand, ca un suport de intuitie sigura, argumentele istoricilor in favoarea caracterului autohton al alcatuirii noastre obstesti (din alhs, "templu", cum am mai spus, si taujan, "a face").
Asemenea lui Petru si celorlalti ucenici (din siponesis, devenit “jupan”; “Dumnezeu a inviat pe acest Isus, Caruia noi toti suntem martori”, Fapte, 2, 32), asemenea lui Pavel, Apostolul neamurilor care, ajuns la Damasc, afla de la evlaviosul Anania ce i s-a randuit sa faca de catre Mantuitor (“Ca martor vei fi Lui, in fata tuturor oamenilor, despre cele ce ai vazut si ai auzit”, Fapte, 22, 15), asemenea sfintilor si ucenicilor care au platit cu viata dreptul la marturie liber asumat, suntem martori si, prin urmare sau, altfel spus, cu sensul de obarsie, suntem voievozi si suntem robi (din laubs, “credincios”) ai lui Dumnezeu, inainte de a fi robi ai stapanilor de care am avut parte.
Pentru a da o viziune de ansamblu si a putea surprinde echilibrul dintre latinitate si geto-goticitate (substrat si superstrat anevoie disociabile) in terminologia institutiilor medievale romanesti, semnalez, in sprijinul simbiozei romanico-moeso-germanice pe care o sustin in aceste randuri, perechile de termeni: duce si voivod, jude si cneaz. Dupa cum judele (<lat. judex) atesta statornicia populatiei autohtone romanizate la nordul Dunarii, tot astfel voivodul (<moeso-goticul veitvods) atesta probabil statornicia getica si, cu siguranta, influenta germanica veche in superstrat. Se cuvine sa atragem atentia ca la goti veitvods nu desemna pe conducatorul politic, denumit prin alte cuvinte (thiudans, reiks), ceea ce ne face sa consideram ca formatiunile politice incipiente cunoscute ies la noi din "romaniile populare", nu din structurile de organizare politico-juridica ale germanicilor, care, atatia cati ramasesera in spatiul nostru, se topeau probabil, in perioada de care ne ocupam, in masa romanicilor, chiar daca subzista distinct si dupa anul 1000. Cred ca avem de-a face aici tocmai cu unul din cazurile semnalate mai inainte, in mai multe randuri, si anume cu o schimbare de terminologie. Asa cum denumirea de vlahi data romanilor de catre vecini este germanica la origine (desemnand pe romanici in genere), tot astfel termenul germanic voievod a desemnat probabil, la inceput, pe juratorul-martor al unei institutii autohtone, institutia juratorilor, putand coexista o vreme cu termenul jude, iar mai tarziu, cand din atributiile civile si religioase s-au dezvoltat si cele militare, a coexistat cu ducii (cum sunt numiti de Anonim voivozii Glad, Gelu si Menumorut).
Altoita, fara indoiala, pe institutia juratorilor, cu caracter stravechi (vezi si Gh. Cront, comentat de Adrian Rizea in Transilvania nr. 3/1981: “In vechiul drept romanesc, ei – juratorii, n.n. – aveau oarecum calitatea de martori, dar aceasta decurgea in subsidiar din calitatea de buni cunoscatori ai cauzei” – A. Rizea; “In vederea prestarii juramantului in sprijinul impricinatilor pentru care fusesera dati, juratorii puteau sa se sfatuiasca intre ei, sa cerceteze cartile de stapanire si sa intrebe pe fostii martori si aldamasari ai actelor vechi. Ei erau deci un fel de anchetatori si martori pregatiti, cunoscatori ai obiectului litigiului” – Gh. Cront), institutia voivodatului poate fi considerata in acelasi timp si ecoul unui obicei germanic foarte puternic, si anume respectarea stricta a juramantului, pentru care exista numeroase marturii. De remarcat pentru simbioza romanico-germanica din acea perioada straveche a istoriei noastre ca, potrivit unor etimologisti ai limbii gotice (Feist) – vods din veitvods (“Wissen verburgend”) ar proveni din lat. vas (cu gen. vad-is), “chezas”, si nu este, cum s-ar putea crede, adj. vods “wutend, besessen”, deci “furios, turbat, apucat, obsedat”.
Decisiv a fost insa, neindoielnic, factorul religios. Se poate presupune ca termenul s-a impus si ca urmare a normelor de viata crestina (a “legii” prin excelenta), caci calitatea de martori ai legii lui Hristos ii caracterizeaza net o buna perioada pe daco-romani si pe goti (apoi pe gepizi), in contrast cu valurile ulterioare de barbari deveniti vecini si uneori “stapani” ai romanilor.
