A locuit până acum vreo două luni la etajul 7, într-un bloc de garsoniere de pe strada Banu Manta din Capitală. Din garsoniera de dedesubt, îl auzeam dimineţile cântând la pian. Muzica răsuna clar prin pereţii subţiri. Uneori, repeta acelaşi pasaj de zeci de ori. Mormăia nemulţumit şi o lua de la capăt.
Deşi nu am vorbit direct niciodată, ajunsesem să-i cunosc unele tabieturi. După cântat se urnea din casă. Nu ştiu unde mergea, dar îl vedeam de multe ori stând de vorbă în staţia de autobuz cu doamne trecute de prima tinereţe.
Părea că nu-şi uită niciodată reputaţia de dandy autohton, indiferent cine era femeia din faţa sa. Ştiu din auzite că îşi lua vecinile tinere de mână când le vorbea şi, dacă era binedispus, le dădea sfaturi într-ale vieţii. Dar nu era tot timpul jovial. Seara nu prea exersa la pian. Se uita la televizor cu sonorul dat tare. Schima canalul destul de des, pesemne nemulţumit şi fără stare. Se liniştea târziu în noapte.
În ultima vreme, lăsase apartamentul pe mâna altcuiva. Am aflat că făcea dialize. Vecinii care au apucat să-l mai vadă în viaţă spuneau că se mişca foarte greu, dar că îşi păstra tonul glumeţ şi atitudinea sa indiferentă.
“E pe moarte”, am auzit acum vreo două săptămâni. Dar cumva nu mi-a venit să cred. Renuţasem la gândul că voi mai auzi pianul dimineaţa, dar parcă voiam să ştiu că va mai trezi din somn şi pe alţii, din când în când.
