Utilizarea spatiului subteran
Raritatea si pretul crescut al terenurilor disponibile in zone urbane, necesitatea eliberarii unor suprafete in folosul comunitatii sau dorinta de a reduce impactul societatii noastre asupra mediului sunt tot atatea argumente care favorizeaza proiectul subteran. Totusi „trimiterea” in subteran a omului, obisnuit sa traiasca in aer liber, apare ca o solutie tot atat de imperfecta. A deplasa in subteran activitatile care in mod uzual se desfasoara la suprafata pare aprioric dificil de acceptat.
Una din provocarile temei si din scopul declarat al studierii ei este acela de a gasi o strategie de proiect capabila sa transforme aceste spatii ostile in locuri primitoare. Odata cu eventuala descoperire a unei strategii, se va lua in calcul in ce fel s-ar putea raporta ea si la proiectarea spatiilor de la suprafata, ce alte noi intelegeri ar putea aduce. Un al doilea scop declarat al cercetarii mele este acela de a constientiza cum construim intre „doua lumi”, intre ceea ce in mod destul de nesigur si arbitrar numim un sus si un jos. Pana la urma poate ar fi vorba de cum construim intre limite si ce ar insemna ele.
A construi sub pamant poate prezenta un avantaj dat de protectia seismica, climatica, acustica, eliberarea solului de functiunile care „jeneaza”. In istoria omenirii nu a fost epoca in care spatiul public subteran sa fi cunoscut o asemenea dezvoltare ca astazi: pasaje de tranzit, interfete de transport, centre comerciale, muzee, biblioteci, piscine. In marile centre urbane cantitatea de volum escavat este adesea comparabila cu cea care se ridica deasupra solului. Pentru aceste numeroase persoane spatiul subteran a devenit o experienta cotidiana, pentru unii chiar un loc de munca.
In ciuda acestor evidente, arhitectii si urbanistii nu se preocupa deloc, lasand cel mai adesea problema in seama inginerilor. Astfel publicatiile trateaza in special aspectele de inginerie, lasand la o parte cele de perceptie spatiala, valoarea arhitecturala sau de calitatea vietii.
Obiectivul studierii unei astfel de teme este acela de a pune probleme si a gasi intrebari pertinente care sa revalorizeze arhitectura acestui mediu ostil, lipsita de soare si de fatade.
Spatiul subteran este mediul eminamente paradoxal care pune sub semnul intrebarii modul incetatenit de perceptie si traire a spatiilor urbane. Primul din aceste paradoxuri consta, fara indoiala in calitatea si cantitatea redusa de cercetare. La toate intrebarile cu privire la potentialul spatiilor subterane, toate discutiile se rezuma doar la rezolvarea problemelor de ordin constructiv, ca si cum aceasta ar fi suficient. Totusi de indata ce suntem interesati de analiza experientei cotidianului in subteran, vom observa ca ea reveleaza anumite mijloace sociale si urbane de o prima importanta, intru-atat incat ar putea schimba cadrele de referinta in care ne-am obisnuit a gandi orasul.
Putem identifica anumite urme specifice ambiantei subterane? Exista o ecologie sensibila proprie orasului „scufundat”? Care este caracterul locuibil si public al subsolului urban? Mai mult decat a da raspunsuri definitive unor astfel de intrebari, as vrea sa arat ca ele creeaza o serie de paradoxuri care participa la complexitatea si ambiguitatea acestei lumi subterane.
Inlauntrul inafara
Spatiul subteran nu este doar un spatiu inchis si perfect delimitat, este de asemenea un spatiu intors spre el insusi, un oras in miniatura. In imaginile pasajelor pariziene in care (Walter Benjamin), subteranul se prezinta ca un spatiu reversibil, sau inlauntrul si exteriorul tind sa se telescopeze.
Fenomenul de de impachetare a spatiilor unul in altul, genereaza adesea situatii ambigue: sentimentul interioritatii pune in fata noastra, in pasajul evenimentelor cotidianului, terase de cafenele percepute ca interior sau ca exterior, puturi de lumina naturala simuland prezenta unei iesiri inexistente, trecerea intre o galerie ingusta si un spatiu larg creand relatia fictiva cu exteriorul inzestrat cu capacitatea dilatarii.
Mobilitatea limitata
Anumite spatii subterane, in special cele cu vocatie comerciala sau turistica, sunt organizate in asa fel incat sa atraga vizitatorii. In acest fel se creeaza conditiile unui sejur prelungit in subsol evitand orice ar putea risca intr-un astfel de mediu.
Fenomenul de relativa subjugare a trecatorilor releva o legatura paradoxala intre mobilitate si stationare. Pe de o parte, determina vizitatorii sa se opreasca in fata vitrinelor iluminate ale magazinelor, in fata spectacolelor ocazionale, prin muzica ambientala si a unei iesiri greu de gasit, anesteziindu-le simturile, iar pe de alta parte este incurajata la maxim mobilitatea trecatorilor (interdictia de a se aseza, absenta bancilor). Totul se petrece ca si cum acest tip de spatiu public functioneaza ca un aparat de captura si loc de tranzit.
Protectie simultana
Spatiul subteran procedeaza adesea la o neutralizare senzoriala si in acelasi timp la o hiperstimulare. Este in general perceput ca un mediu omogen si uniform care tinde sa anuleze stimulii si variatiile sensibile. Diverse argumente justifica o astfel de interpretare: izolarea de zgomotele circulatiei rutiere, protectia de intemperii si de conditiile climatice, relativa impermeabilitate a iluminatului natural. Exista locuri care poseda o puternica omogenitate luminoasa dar si locuri cu foarte mari contraste intre permeabilitatea luminii naturale si cea artificiala, solicitand la maxim capacitatea ochiului de adaptare. Pe de o parte acest fenomen de infasurare care protejeaza trecatorul de agitatia urbana il expune altor contexte cel putin tot la fel de stimulante. In termeni sonori, nivel acustic adesea crescut; astfel reverberatia importanta si cvasipermanenta se amesteca cu putinele ocazii de pauze auditive. La nivel vizual, lipsa reculului trecatorilor vis-'-vis de suprafetele de proximitate accentueaza pregnanta „fatadelor”. Comparandu-l cu spatiile urbane deschise, mediul subteran concentreaza o mare diversitate de tranzitii si fenomene sensibile intr-un perimetru relativ restrans.
Adancirea
Adesea asociata unui labirint, lumea subterana favorizeaza un puternic sentiment de adancire. Este de remarcat ca acest mediu tinde sa restranga campul perceptiv al trecatorilor. Limitarea perceptiei vizuale tine de mai multi factori: spatiu foarte cadrat prin galerii adesea inguste si un plafon excesiv de jos, absenta orizontului indepartat si raritatea observarii cerului, obstructia vizuala in perioadele de maxima afluenta umana. Limitarea perceptiei auditive se explica prin zgomotul de fond, adesea destul de puternic, care neutralizeaza perceptia sunetelor indepartate si planurilor sonore distincte.
Anumite configuratii spatiale tind sa creeze o veritabila „baie luminoasa”: marea omogenitate a luminii explicandu-se printr-o cvasi-echivalenta perceptiva a tuturor inchiderilor (pereti, sol, plafon), multitudinea surselor de iluminare artificiala anuland umbrele proiectate, in special cele ale trecatorilor pe suprafata solului. De asemenea preponderenta frecventelor sonore joase, dificil de sesizat, dinamica sonora redusa intre un loc sau altul, puternicul mixaj de sunete umane (voce, pasi) cu sunete de origine mecanica (lifturi, ventilatoare) produc un sentiment de incarcerare si de confuzie sonora.
Acest fenomen de spatiere care se incarneaza in aceasta lume a imersiunii imediate si in care predomina apropiatul asupra indepartatului, solicita cu atat mai mult activitatea cognitiva a utilizatorilor. Mai mult ca oriunde se pune problema localizarii si orientarii spatiale. Pentru a reusi sa te orientezi si a gasi un drum, utilizatorul trebuie sa-si construiasca mental o orientare globala a intregului parcurs, integrand si dimensiunea verticala si racordandu-se la coordonatele strazilor de la suprafata. Imersia in sit este dublata de o activitate cognitiva care permite de a se sustrage ambiantei locale si de a reconstrui mental structura spatiala. Dificultatea identificarii si interpretarii semnalelor fizice provine din multiple anamorfoze informationale. In acest mediu artificial aparentele sunt adesea inselatoare si cer un mijloc special de invatare.
Modernitate arhaica
Amenajarea subsolului mobilizeaza din plin resursele tehnologiei moderne: sonorizare, ventilatie mecanica, iluminat artificial, tratarea aerului, etc. Laborator de mari dimensiuni, spatiul subteran este considerat de unii ca un model particular relevant pentru orasul de maine. Utilizarea intensiva a subsolului in marile metropole si cautarea de mijloace constructive din ce in ce mai sofisticate prefigureaza o anumita idee asupra conceptului de urban a viitorului. Pe scurt, orasul subteran ar fi imaginea modernitatii vazuta de postmodernitate. De altfel orasenii descriu adesea aceste spatii facand referinta la aeroporturile recente, la filmele futuriste si alte non-locuri contemporane.
In acelasi timp, acest fenomen de ascundere a vietii urbane face apel la un imaginar social arhaic fondat pe experienta corporala neglijand categoriile modernitatii. Caderea intaiului Adam din Rai, asociata cu lumea subterana, numeroasele metafore ale tunelului, gaurilor, drumurilor extrem de stramte, cochiliei, grotei, catacombei, etc., ne sugereaza in a lua in calcul analiza subteranului din punct de vedere strict instrumental. Aceste imagini venind din negura timpului nu sunt simple epifenomene, ele sunt constitutive facultatii noastre de a trai si de a percepe subteranul. Rezumand, tehnica moderna nu poate evita de a se confrunta cu o antropologie a subteranului, cu riscul de a pierde sensul insusi al locuirii.
Spatiile publice subterane se caracterizeaza printr-o mare complexitate senzoriala care solicita din plin perceptia si competentele citadinului.
Aspecte psihologice si fiziologice ale perceptiei spatiului subteran
Sunt numeroase practici in ceea ce priveste utilizarea si varietatea spatiilor subterane. Pentru functiuni ca: utilitati de infrastructura, tuneluri de transport; prezenta oamenilor in mediul subteran este relativ redusa. Totusi acolo unde prezenta umana este mai ridicata se pun probleme de perceptie a spatiilor subterane, perceptii negative in majoritatea cazurilor. Intrebarea fundamentala este: „Care sunt efectele psihologice si fiziologice in utilizarea spatiilor subterane?”, „Daca anumite spatii underground sunt percepute ca negative, in ce ar consta strategiile pentru crearea unei atitudini pozitive?” Informatia este reflectata in doua surse: (1) imagini ale subteranului care par sa fie legate de istorie, cultura, limba, subconstient, si (2) experienta actuala in utilizarea spatiilor subterane sau a altor medii . Combinarea celor doua surse da nastere unei liste de probleme posibile.
Posibile probleme psihologice asociate spatiilor subterane
– Fiindca nu este o cladire cu un volum important construit la suprafata solului, gasirea intrarii ar putea fi dificila si confuza
– Prin faptul ca intrarea in cladire se face coborand, aceasta produce in general frica
– Pierderea orientarii spatiale
– Lipsa ferestrelor duce la pierderea conexiunilor cu mediul natural exterior
– Fara ferestre spre exterior, sentiment de claustrofobie
– Asocierea spatiului subteran cu intunericul, frigul, si umiditatea
– Uneori spatiile subterane au conotatii de locuri mai putin de dorit (morminte)
– Subteranul este in general asociat cu frica si colapsuri cu conotatie apocaliptica
Posibile probleme fiziologice asociate spatiilor subterane
– S-ar putea ca unele spatii subterane sa aiba o proasta ventilatie si calitate a aerului
– Nivelul ridicat al umiditatii, cu risc asupra sanatatii
– Absenta luminii naturale, mizarea exclusiva pe lumina artificiala, poate duce la dereglari comportamentale sau de personalitate.
Imagini ale subteranului
In ciuda faptului ca sunt bine-iluminate si bine-ventilate exemplele moderne de medii subterane nu fac nimic pentru schimbarea asocierii subteranului cu imagini foarte puternic asociate trecutului: cavitatile naturale ale omului primitiv, locuri reci si umede lipsite de aer; continua sa persiste in subconstientul colectiv. Intunericul insusi creeaza sentimentul de mister, de frica si necunoscut. In tunele si in mine frica de a ramane blocat este o asociere comuna. Aceluiasi sentiment ii sunt asociate spatii apartinand catacombelor, cavourilor, locurilor de incinerare.
Paradoxal, subteranul si rolul sau de adapost evoca de asemenea asocieri mult primitive cum ar fi siguranta, protectia. Imaginea „Mamei Pamant” ca sursa de fertilitate si viata este foarte prezenta si spatiile din interiorul pamantului sunt percepute astfel ca protectoare.
In multe cazuri spatiile subterane contemporane au devenit similare celor construite deasupra solului, ceea ce consider ca este eminamente artificial. Desi prin mijloacele tehnice avansate s-a asigurat o buna iluminare si ventilare, aspectele negative in perceptia subteranului inca persista – in special cele legate de asocierea lui cu lumea mortilor si a unei naturi de nestapanit. Spatiul subteran a suferit transformari de alcatuire si perceptie, de la un mediu eminamente natural, cu toate conotatiile sale implicite, pana la utilizarile lui actuale; la unul urban.
Subteranul, atat in realitate cat si in literatura este un model ideal al completarii mediului tehnologic.
… inca din secolul 19, descrierile lumii subterane au fost insotite de o viziune profetica. Lumea subterana, reala sau imaginara, furnizeaza un model pentru mediul artificial din care elementul natural a fost cu desavarsire scos. Oamenii care locuiesc in subteran trebuie sa foloseasca mijloace eminamente mecanice care pot sa intretina viata, mancarea, lumina sau chiar aerul fiind inexistente acolo daca nu ar fi aduse intr-un mod pe care continui sa-l numesc strain. Natura dispune doar de spatii. Mecanizarea extrema a unei posibile noi civilizatii o poate detasa total de natura, chiar probabil sa o nege. Acest lucru ar face ca cele doua medii, prin componenta tehnologica, sa aibe un numitor comun de analiza.
Excluderea naturii este elementul cheie al acestui model. Definirea mediului subteran ca un organism legat cu perfuzii de niste borcane cu viata si excluderea totala a factorului natural, in miezul caruia chiar ne afundam este extrem de reductiva. Trebuie sa ne raportam la subteran nu ca la o tehnologie extrem de performanta care ar mai tine in viata un organism pe patul de moarte, desi limita e aproape la fel de fina. Subteranul nu este numai un laborator foarte performant, care paradoxal, in unele cazuri se disociaza de propriu-i mediu, ci este insasi materia acestuia. A face un spatiu prin escavare este aproape un act ritualic. Semnificatia si conotatiile gestului fiind importante, mai mult decat simplul fapt ca produce o schimbare in lumea materiei, ceea ce si un spatiu la suprafata o face. Faptul de a lua, de a scoate, si nu de a adauga constituie tema asupra caruia trebuie sa reflectam. Nu adaugam ceva unei lumi, ci luam din insasi esenta ei. Devine important ce se intampla cu acea materie care a lasat loc golului, ce a lasat loc unei alte structuri. Putem oare sa o tratam ca un surplus, ca ceva nefolositor de care trebuie sa scapam si in general cu mari eforturi de transport si depozitare? Cred ca e de analizat ce „compozitie” va avea golul astfel rezultat. Prin simpla schimbare a negativului in pozitiv ni se modifica intreaga perceptie. Pun in discutie si ce inseamna sus-jos, dreapta-stanga, intelegerea tridimensionala a unui astfel de spatiu.
Fiecare dintre noi a avut cel putin o data experienta deplasarii prin subteran cu metroul. Am putut constata cum intr-o durata destul de limitata de timp se pot desfasura atatea activitati si atat de diverse. Percep metroul ca un mijloc de transport ireal. Intr-un timp atat de scurt se parcurg distante lungi si aceasta eficacitate nu inceteaza sa ma impresioneze. Ma gandesc intotdeauna la timpul necesar parcurgerii aceleiasi distante la suprafata. Cu acest mijloc de transport, metroul, aparent atat de putin natural, timpul de deplasare se reduce de opt pana la zece ori.
Sunt multe alte lucruri cu care noi, locuitorii oraselor ne obisnuim destul de repede. La Londra viteza medie de deplasare cu mijloace de transport urban la suprafata (autobuz sau masina) este de 12 km pe ora. Aceasta a ramas aproape identica cu ce se intampla in secolul XIX, in epoca vehiculelor hipomobile. Metroul a fost inventat pentru a scapa de congestia traficului urban si din acest punct de vedere el reprezinta un succes.
Gasesc destul de asemanatoare senzatia care ti-o produce o calatorie cu metroul si una cu avionul, ambele mijloace de transport iesite din comun. Unul „zboara” pe sub pamant, altul pe deasupra si in ambele cazuri suntem prizonieri intr-un tub. Caracteristicile lor comune sunt ca ambele traverseaza un mediu ce l-am putea numi non-natural si ca raporturile sociale dintre pasageri sunt aproximativ aceleasi. A transporta prin aer un numar de pasageri peste Europa nu este o operatie banala sau naturala si totusi sunt atatia care o fac fara sa constientizeze. Intr-o ora sau doua de zbor ne putem afla oriunde in Europa; un lucru inimaginabil acum 100 de ani.
Totusi, ideea, s-a nascut acum 150 de ani, dar deplasarea pe sub pamant nu a fost descrisa niciodata ca un fapt firesc natural. Solutia de a face tuneluri care sa traverseze orasul pentru a deplasa un numar mare de oameni de la un capat la altul al acestuia depinde inevitabil de posibilitatile ingineriei si de tehnologie. O astfel de propunere era fara precedent in termenii experientei umane. Motivatia alegerii nu era cu siguranta legata de simpla placere a calatoriei. Realizarea metrourilor a permis deplasarea rapida a maselor de oameni din cartierele periferice ale oraselor spre centru, spre locurile de munca. Aspectul sau „inuman” a fost foarte repede recunoscut. Parisul, transformat sub Napoleon al III-lea si Haussmann, a acaparat ideeea de metrou, largile bulevarde pariziene permitand escavarea garilor subterane, mult mai spatioase decat la Londra. Pentru prima data metroul parizian insufla un pic de umanitate acestui mijloc de transport, altfel excesiv functional.
Nu este suprinzator ca proiectarea sistemelor de metrou sa fie adesea incredintate inginerilor. Crearea de spatii subterane prin forarea tunelurilor este una din aplicatiile cele mai eroice ale stiintei ingineresti. Nu gasim niciunde in alta parte ilustrarea cea mai reprezentativa a luptei omului contra naturii. A sapa puturi in pamant si apoi a se deplasa orizontal deschizand spatii este o munca titanica. Daca avionul poate zbura cu o mare viteza si o eleganta care in aparenta nu necesita nici un efort, tunelul face aproape palpabila determinarea si vointa umana care au fost necesare realizarii lui. Chiar daca in cazul executiei unui metrou nimic nu pare riscant, trebuie sa recunoastem ca riscurile sunt majore, adesea inregistrandu-se pierderi de vieti omenesti.
Costurile de executie ridicate pentru realizarea unor astfel de sisteme de deplasare prin subteran fac ca aceste lucrari sa apartina domeniului public. Metroul a jucat un rol cheie in imbunatatirea confortului urban. Problemele cu care proiectarea este des confruntata depasesc cu mult doar mijloacele tehnice de forare. Nu este simplu de a amenaja noile statii de metrou conciliind prezervarea patrimoniului istoric cu cel al innoirii urbane; adaugand la aceasta conformitatea cu normele actuale de securitate si accesibilitate egala pentru toti.
Proiectarea sistemelor de transport subteran nu ramane insa in sarcina exclusiva a inginerilor, arhitectii facand parte din cadrul unui proiect integrat, realizandu-se un echilibru intre geniu civil si arhitectura. Principiile conceptiei de arhitectura trebuie sa fuzioneze cu rezolvarea problemelor de inginerie. A sapa pe sub pamant, a-l evacua si a da nastere spatiului este o operatiune extrem de scumpa. Prioritatile proiectului sunt cele de ordin practic si functional.
DESPRE CEEA CE NU SE VEDE Ð proiect pentru un monument
„Dumnezeu e un bucatar, locuieste in pamant si mananca morti. Cu dintii lui mari poate sa roada toate sicriele…
In fiecare oras nou sap o gaura in pamant in fata vagonului in care locuim, imi var mana inauntru, apoi capul si aud cum respira Dumnezeu sub pamant si mesteca. Uneori as vrea sa ma scufund, in ciuda fricii mele, pana acolo, ca sa ma las muscata de el.” Aglaja Veterany, De ce fierbe copilul in mamaliga, Polirom 2003.
Unele locuri au valoare prin „vidul” lor, prin starea lor de nedeterminare, de non-construit, de non-locuri. Ocupate pur si simplu fara a le intelege, constituie o eroare si mai mare, strica ceea ce era stricat deja. Potentialul lor este acela ca inca nu si-au gasit o „forma”. Chestiunea formei tine de adecvarea la sit, semnificatie si „program”. Proiectarea in astfel de amplasamente trebuie sa se faca prin intelegerea paradoxurilor ce le caracterizeaza. Au memorie, au substanta si sunt parcurse/ocolite de oameni. Nu orice mod de ocupare poate sa le dea semnificatie, chiar daca e vorba de un monument.
O incercare de iesire din amnezie s-a vrut si propunerea proiectului pentru memoria eroilor cazuti in Revolutia din 1989.
S-a propus o constructie partial ingropata, un strat de pamant ridicat, care lasa loc luminii sa intre in subteran. Aceasta era toata prezenta la suprafata. Intreaga memorie dedesubt, data de nume gravate. O memorie in absenta punerii in forma a ceea ce consideram in mod curent „obiecte de arhitectura”; o memorie in incercarea alcatuirii unui spatiu anti-obiect, in care fiecare sa-si poata trai amintirea mortilor. Cred in „forta” absentei imaginilor reprezentative ostentativ si in valoarea semnelor de mici dimensiuni. Cred in straturile de istorie si semnificatie ce se suprapun sau se invecineaza intr-un anumit sit. Piata Revolutiei este un astfel de amplasament, a carei semnificatie marcanta si apropiata noua este una de sange. Proiectul s-a vrut o suprapunere de „texturi”; de aceea si materialele folosite apartin locului: vegetatie (putina), pavaj urban, mult beton si apa (de ploaie).
Uitam prea adesea ca toate cladirile in care locuim au sub ele un alt volum construit, fie fundatii, fie subsoluri. Vidul Pietei Revolutiei are un intreg labirint subteran. Ii este caracteristic si nu stim. Si din acest punct de vedere proiectul era un rapel la memoria sitului, memorie asumata, nu impusa, lasand posibilitatea locului sa se redefineasca.
