Mai intai, faptele: Iranul are un program nuclear de imbogatire a uraniului pentru care foloseste in jur de 160 de centrifuge. Acest program a fost tinut secret vreme de 18 ani. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat in iulie o rezolutie prin care cerea Iranului sa inceteze procesul de imbogatire pana la 31 august. In schimbul acestei decizii, Statele Unite si Uniunea Europeana s-au angajat sa ofere Iranului mai multe compensatii economice atractive, inclusiv tehnologie nucleara ce nu poate fi deturnata in scopuri militare. Iranul a refuzat si, mai mult, presedintele Ahmadinejad a declarat sfidator ca „nu va ceda intereselor occidentale”. Agentia Internationala pentru Energie Atomica a publicat un raport in care a confirmat ca imbogatirea continua, dar nu a putut confirma, nici infirma ca programul are finalitate militara.
Acum, pe plan diplomatic: Presedintele Bush a calificat Iranul drept o amenintare si a confirmat ca Statele Unite vor solicita Consiliului de Securitate impunerea de sanctiuni economice regimului de la Teheran, consecinta fireasca a nerespectarii rezolutiei amintite. Rusia si China nu vor sanctiuni. Uniunea Europeana amana lucrurile, nedeclarand nimic despre sanctiuni, dar pronuntandu-se ferm in favoarea „continuarii dialogului”. Dar care dialog?
Comentatorul american Robert Kagan – autorul celebrei formule „americanii vin de pe Marte, europenii de pe Venus” – a gasit o noua formula pentru a caracteriza diplomatia europeana – „diplomatia lui Zenon”. Unul dintre paradoxurile eleatului spune ca o sageata trasa dintr-un arc nu-si va atinge niciodata tinta pentru ca mai intai trebuie sa parcurga jumatate din distanta, apoi un sfert, o optime, si tot asa la infinit. Prin urmare, nu numai ca nu-si va atinge tinta, dar nici macar nu va parasi niciodata arcul. Ceva de felul acesta se intampla si cu diplomatia europeana care identifica limpede tinta (in cazul de fata, impiedicarea regimului mullahilor de a achizitiona bomba atomica) si apoi strabate jumatate din drum spre atingerea acestui scop, prin votarea rezolutiei ONU, apoi un sfert, prin „continuarea dialogului”, si tot asa, la infinit. Ce ar trebui sa faca America pentru a evita totusi ca istoria sa se repete? Kagan crede ca presedintele Bush ar trebui sa „dea futilitatii o sansa”, adica sa mearga cu foarte multa rabdare alaturi de europeni pana cand acestia vor fi fortati sa opteze: sau sa se retraga si sa admita ca nu au de gand sa faca nimic, sau sa ia masuri hotarate impotriva Iranului. Or, numai o asa-numita „smoking gun”, o dovada irefutabila, ar putea sa-i forteze. Daca aceasta „smoking gun” va fi o ditamai bomba atomica, atunci cam la ce fel de actiuni decisive s-ar gandi europenii?
