Text apărut în Revista generală ilustrată, februarie 1932.
„Marele nostru filolog B. P. Hașdeu, în monumentala sa lucrare Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor (Etymologicum Magnum Romaniae), ne dă etimologia cuvântului „bădăran”. E foarte interesantă: bădăranii erau slujbașii, aprozii cari încasau impozitele, dările și dăjdiile. Ei se purtau cu violență cu poporul și fără cruțare. De aci și calificativul de bădăran, ce s'a generalizat în înțelesul de: mojic, rău-crescut, țărănos, și ca atare a rămas în limbă, uitându-se geneza de unde provine.
În aceste vremuri de fiscalitate acută și de execuții fără milă și cruțare, am crezut interesant să reîmprospătăm explicația și proveniența acestui cuvânt: „bădăran” în Muntenia, și „bădăran” în Moldova.
Probabil, numele proprii ale familiei Bădărău își trage originea dela slujba ce au ocupat-o în trecut membrii ei. (Vezi B. P. Hașdeu: Etymologicum Magnum Romaniae, tomul III, Fascioara III, coloana 2843 și următoarele).
Bădăran (Olur. bădărană) s. m., rustre, rotuner, hobereau. La femenin, bădărancă.
Laurian-Massini: Bădăran aplicat numai la persoane și nepilit, necioplit, grosolan, Bădăran boerit = homo novus, parvenit.
Costinescu: Bădăran = grosolan, îngâmfat, prost, care între ai săi trece de persoană cu merite, care, sub maniere ridicole, afecteaza pe nobilul, pe avutul, omul de spirit; boer de țară, îngâmfat și mândru.
Polnar-Aaron-Hiel, la cuvântul „roturier”: mojic, grosolan, bădăran.
Anton Pann, Povestea vorbei:
De unde știe ciobanul,
Mojicul și bădăranul
Ce fel să te primească
Și ce fel să te cinstească.
Cihac: Bădăran se apropie ciocoiu, de bădăran orășenesc, adică mai cioplit, pe când bădăranul este un ciocoiu dela țară, adică mai neobrăzat.
Cuvântul se descompune de tulpina „bădăr”, la care s'a acățat sufixul augmentativ „an”. Acest sufix este același cu „ău”, ambele forme luând adesea, o nuanță pegorativă. „Bădădran”, dacă nu se deosebește în fond de „bădărău”, o formă care nu mai circulă în graiul comun, dar s'a păstrat ca poreclă sau nume de familie, mai ales în Moldova.
În latinitatea din veacul de mijloc, „badelius” sau „baderins” două forme de o potrivă întrebuințate, înseamnă pe un fel de „aprod”.
Forma cu „r” a rămas la români în „bădăran” sau „bădărău”; forma cu „l” s'a conservat în toate dialectele neo-latine occidentale: italianul „bedello”, spaniolul „bedel”, francezul „bedel”. Cuvântul francez are explicația că „bedelii” erau mici funcționari municipali din țărani, însărcinați de a face „les offices qui ne sont pas si honnestes” și al cărora nume devenise și acolo un termen de injurie, căci purtarea lor era supărăcioasă pentru popor.
H. Lex”
