Pentru cei care vor să înţeleagă cum a fost posibilă utopia comunismului, care a marcat în mod sângeros secolul XX, dar şi care este specificul „naţional“ al comunismului românesc, o carte esenţială rămâne „Stalinism pentru eternitate“, a lui Vladimir Tismăneanu, publicată la editura Humanitas.
Citind această lucrare, dar şi altele dedicate de autor istoriei comunismului, Mircea Cărtărescu a ajuns la concluzia că: „Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc“. La rândul lui, Horia-Roman Patapievici consideră că: „În «Stalinism pentru eternitate», făcând istoria politică a comunismului românesc, Vladimir Tismăneanu consacră un tip de analiză intens etică şi pasională, în care competenţa istorică se împleteşte strâns cu experienţa personală şi cu revendicarea dreptului sentimentelor morale de a avea o voce în istorie. Prin stilul pasionat al analizelor sale, el încearcă să ofere o voce publică sentimentelor pe care istoria secolului trecut le înecase în dispreţ: bunele sentimente morale“. Cartea este rodul a peste două decenii de studii pe marginea comunismului românesc fiind, după cum remarca Mircea Mihăieş “cea mai profundă şi mai bine informată istorie a sectei iluminate bolşevice din România de la origini până azi“.
Comunismul românesc, o subspecie a radicalismului bolşevic
Iată câteva fragmente, credem noi, grăitoare, din volumul “Stalinism pentru eternitate”: „Destinul radicalismului utopic în veacul XX este un subiect pe cât de complicat, pe atât de fascinant. Aşa cum arăta şi Paul Berman într-o importantă carte apărută la Editura Norton în 2003, „Liberalism and Terrorø, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales în varianta sa islamică, de tradiţia agresiunii împotriva modernităţii liberale aşa cum a fost ea incarnată în experimentele leniniste şi fasciste. Mesianismul revoluţionar modern s-a situat în opoziţie cu valorile umanismului burghez, dispreţuite şi atacate drept filistine, ipocrite şi mediocre. (…) Comunismul românesc a fost o subspecie a radicalismului bolşevic, el însuşi născut ca urmare a logodnei dintre tradiţia revoluţionară rusă şi versiunea voluntaristă a marxismului.
Ca să pricepem mentalităţile celor care au fondat comunismul românesc, este necesară înţelegerea naturii şi sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei excepţionale şi mereu actuale cărţi a lui Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model carismatic, având în centru instituţia partidului revoluţionar „înarmat“ cu ideologia opoziţiei totale în raport cu democraţia liberală şi economia de piaţă. Stalinismul reprezintă versiunea extremă (şi extremistă) a bolşevismului, iar cazul românesc, inclusiv sinteza perversă dintre leninism, tiers-mondism şi un naţionalism xenofob (înrudit cu ceea ce Umberto Eco numea „ur-fascism“, fascism primordial) în ideologia epocii Ceauşescu, poate lumina efectele dezastruoase ale unor asemenea experimente de „inginerie socială“.
În recenzia făcută cărţii mele “Stalinism pentru eternitate” în revista Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua importanţa conceptului de bizantinism în explicaţia pe care o propun asupra fenomenului comunist românesc. Într-adevăr, natura conspirativă a partidului (chiar atunci când ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupta feroce pentru putere, absenţa dimensiunii etice şi sacralizarea unei ideologii împietrite, toate acestea s-au combinat într-o matrice totalitară cu trăsături specifice pe care m-am străduit să le luminez în cartea mea.“
Secta mesianică a comuniştilor români
„Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acţionau în virtutea unei motivaţii „naţionale“. Aceşti oameni erau „exteriori“ nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Wadysaw Gomuka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător şi-a intitulat Teresa Toranska volumul de interviuri cu magnaţii stalinişti ai Poloniei „Oni“ („Ei“). Erau soldaţi devotaţi ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comunişti germani refugiaţi în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon“.
Aceşti fanatici din România, grupaţi într-o sectă mesianică în care „mântuitorul“ purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca şi Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö în Ungaria, ca şi Klement Gottwald şi Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca şi Bolesaw Bierut (nume născut prin combinaţia dintre supranumele sale, Bienkowski şi Rutkowski) şi Jakub Berman în Polonia, ca şi Wilhelm Pieck şi Walter Ulbricht în R.D.G., ca şi Gheorghi Dimitrov şi Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca şi Enver Hodja şi Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) şi Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez şi Jacques Duclos, în Franţa, serveau necondiţionat linia Moscovei.” Faimosul intelectual şi disident polonez Adam Michnik s-a declarat un admirator al volumului “Stalinism pentru eternitate” spunând că, citind lucrarea lui Tismăneanu despre comunismul românesc, a înțeles mai bine şi mecanismul de funcţionare a Partidului Comunist Polonez: „Comunismul a fost o experienţă esenţială a secolului XX, o experienţă pe cât de coşmarescă, pe atât de importantă. Comunismul ne-a marcat pe toţi, ne-a mutilat pe toţi. Încă nu dispunem de o istorie integrală a partidului comunist polonez. Nu s-a scris încă – în pofida multor publicaţii preţioase – o istorie profesionistă a guvernelor comuniste din ţara noastră. Vladimir Tismăneanu, reputat istoric și analist româno-american, a scris o istorie a comunismului din România care se citeşte dintr-o singură suflare. În fond, această istorie este varianta românească a destinului nostru comun, am putea chiar spune – e Polonia reflectată în oglinda strâmbă a lui Dracula“.
