Pe bloguri citim, luni, despre documentele care dezvăluie motivele pentru închiderea Stadionului Naţional, dar şi despre fotografiile realizate de Steven Erra, care este nevăzător.
Cătălin Tolontan publică, pe blogul său, mai multe documente care dezvăluie motivele pentru care Stadionul Naţional a fost închis.
“Prima minciună a primarului interimar e că Stadionul Naţional a fost proiectat cu un acoperiș fix de tablă. Niciodată!”, afirmă o sursă a ziarului, care cunoaște bine proiectul și construcţia. Autorizaţia de Construire nr. 427/28 B, din 25 aprilie 2008, spune că “Tribunele se acoperă cu o membrană ușoară, întinsă, susţinută de un sistem de cable dispuse radial”. Pentru constructor, Autorizaţie de Construire este legea care guvernează lucrarea. Și în documentele din 2007, acoperișul prevăzut e tot din membrană. În Proiectul pentru Autorizaţia de Construire 24/2007, la pagina 36, proiectantul scrie: “Pentru membrană se va utiliza o pînză PVC – acoperită cu PES”. Și precizează: “materialul trebuie să fie ignifug și să se încadreze în clasa B1 conform DIN 4102 (să nu formeze picături la ardere)”. Stadionul are două acoperișuri. Unul, fix, care cuprinde tribunele. Acesta a fost prevăzut încă de la început. Și e din membrană Duraskin, material care face astăzi obiectul discuţiei dintre Primărie și pompieri. Apoi, din motive neclare, despre care ziarul a relatat încă din 2011, Primăria a comandat și acoperiș retractabil, în valoare de aproape 25 de milioane de euro! Ca să acopere gazonul și să închidă practic incinta stadionului. Pălăria mobilă e construită din același material, Duraskin. O membrană codificată PVC/PES B în jargonul constructorilor, doar că membrana aleasă pentru acoperișul mobil este ceva mai subţire și mai ușoară. Duraskin e produs de firma Verseidag Indulex, companie din zona industrială a Rinului. La Naţional Arena s-a folosit Duraskin Type IV pe acoperișul fix și Duraskin Type II, mai subţire, pe acoperișul retractabil. Pe scurt. N-a fost tablă. N-a fost nici în proiect, nici în autorizaţie”, scrie Tolontan.
De pe blogul Cristian China Birta aflăm despre fotografiile realizate de Steven Erra, care este nevăzător.
„Steven Erra spune că nu este un fotograf. Pentru că, nu-i așa, nu are cum să fie fotograf din moment ce, din punct de vedere legal, el este orb. Da, orb. Pentru că Steven suferă de tunnel vision (mă iertați, nu știu cum să traduc în română…). Ce înseamnă asta? Vedeți în filmul de mai jos, cum explică Steven. Dar, pe scurt, vă spun eu: vedem foarte puțin și, în câțiva ani, nu o să mai vadă deloc. Totuși, Steven este fotograf. Indiferent de ce zice el sau de ce zice legea despre el. Uitați-vă la ce fotografii realizează. Și cu ce tehnică. Lăsați faza cu problema lui de sănătate. Care, firește, este fantastică pusă în contextul de fotografie”, scrie bloggerul.
Victor Kapra prezintă un top cu 12 dintre cele mai bune fotografii din toate timpurile.
„Unele dintre fotografiile-document povestesc mai intens și sugestiv despre timpurile trecute decât ar putea să o facă textele lungi de câteva pagini.
Tren de navetiști în zori. Japonia 1964, Dresda în 1945, la încheierea celui de-al doilea război mondial. Vedere de pe acoperișul primăriei, Fată hippy. 1970, Vopsitori de acoperiș. New York, 1926, Paparazzi fotografiindu-l pe Socks, motanul lui Bill Clinton, 1992, Grand Central, New York, 1941, Prototip Apple de telefon cu ecran tactil, 1983, Înregistrarea logo-ului MGM în 1929, Țărănci din Irlanda, 1927, Copii traversând un râu în drum spre școală. Modena, Italia, 1959, Brooklyn, 1918, Oxford Street, Londra, 1889″.
Adrian Georgescu scrie, pe blogul său, despre Gheorghe Hagi, criticat pentru „perlele” sale.
„Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”. Se spune că e ultima „perlă” a lui Hagi, după „Fiecare om suntem diferiți. El se va identifica cu el însuși”, „Iancu dacă talent, orice ne-a demonstrat totul”, „Nu putem să ne ascundem după unghii”, „Omul e o persoană umană”. Ați râs? E bine, râsul eliberează. Să precizăm totuși că fraza n-a fost citată complet; Hagi de fapt a spus, întrebat fiind cine are mai multe șanse, Simona Halep să câștige un Grand Slam sau Viitorul să ia titlul (sesizați profunzimea interogației): „La ea e mult mai ușor. La noi e imposibil, un lucru greu, aproape imposibil, dar realizabil”, ceea ce e un pic altceva. Cred că există mai multe feluri de a fi inteligent. La Hagi și la alți sportivi de geniu se manifestă o extraordinară inteligență a trupului care întotdeauna a contrabalansat această stângăcie a limbajului. Mulți știu să vorbească, să dai însă o pasă la întâlnire la 50 de metri, peste mijlocașii și fundașii adverși, direct pe fuleul coechipierului din atac e mai greu. Să scoți în stradă, de câteva ori în timpul vieții, sute de mii de oameni bucuroși care să-ți scandeze numele e aproape imposibil. Puși „să discute” cu o minge, așadar extrași din sistemul de referință convenabil, mulți distinși critici ar stârni hohote de râs mai abitir decît panseurile lui Hagi”, scrie Adrian Georgescu.
