Istoricii români încep să definească tot mai mult armistiţiul cu URSS din septembrie 1944 drept Diktatul de la Moscova.
Azi se împlinesc 69 de ani de la actul politic şi militar de la 23 august 1944, când Regele Mihai I şi colaboratorii săi au întors armele spre inamicul virtual de atunci al ţării, Germania nazistă condusă de Adolf Hitler. Legat de acest eveniment istoric, în urma cercetărilor de la Institutul din Veneţia, istoricii afirmă că “Acţiunea de la 23 august 1944 i-a surprins pe Aliaţi, fiind o iniţiativă integral românească. Dovada cea mai convingătoare ne-o oferă Declaraţia Comisariatului de Externe al URSS despre România, declaraţie din 24 august 1944 în cuprinsul căreia se spune într-un mod ipocrit: “Guvernul URSS consideră că reabilitarea suveranităţii în România este o urgenţă şi o necesitate. Dacă România suspendă operaţiunile sale militare şi întoarce armele contra inamicului pentru a recuceri Transilvania, guvernul sovietic este dispus să-i acorde României tot sprijinul necesar. Dar războiul nu va putea fi suspendat pe teritoriul românesc decât atunci când germanii vor evacua ţara. Iar în ceea ce-l priveşte, guvernul sovietic asigură că nu are nici o intenţie să dobândească vreo parte din teritorul României, să modifice ordinea socială sau chiar să ducă vreo atingere independenţei ţării”.
Declaraţia de mai sus, spun autorii de la Veneţia, este mai puţin cunoscută. Era, deci, datată din 24 august 1944 şi are o deosebită importanţă din trei puncte de vedere: afirmă o eventuală latitudine a României de a face război impotriva Germaniei şi Ungariei pentru a relua Transilvania de Nord, nu condiţionează acest război eventual al României de un armistiţiu cu aliaţii anglo-americani; în eventualitatea de mai sus URSS îşi oferă concursul armat pentru a ajuta România să ducă la bun sfârşit războiul contra Axei, respectiv împotriva Germaniei condusă de Adolf Hitler şi a aliatului ei maghiar.
Interesant este faptul că această Declaraţie se face imediat după actul de la 23 august 1944, ca apoi, după 21 de zile, URSS să lanseze – cum zic unii autori – o “parodie” de armistiţiu, numit în epocă Diktatul de la Moscova. Cercetătorii opinează, însă, că analiza textului Declaraţiei amintite dezvăluie şi că Uniunea Sovietică înţelegea să trateze cu România în mod separat şi nu în numele Aliaţilor. A fost, de fapt, vorba despre cedarea politică a României ca zonă de influenţă, cu sprijinul premierului britanic Winston Churchill, care îşi dorea cu ardoare Grecia, ceea ce i-a oferit lui Iosif Visarionovici Stalin, dictatorul sovietic, posibilitatea tratatelor separate, acesta urmărindu-şi nestingherit scopul. Cu România, Stalin nu şi-a mai bătut capul, a tratat-o ca pe o colonie în cuprinsul căreia operau 50 de Sovromuri, ce exploatau toate bogăţiile ţării fără reţinere. Ce a însemnat pentru România, de fapt, după 1944 „prietenia româno-sovietică”, a tradus-o un umorist al epocii: iobăgia de tip comunist în programul, căreia a figurat şi actual barbar din 1947: obligaţia Regelui Mihai I să abdice, deşi Majestatea Sa a fost eroul de la 23 august 1944, distins cu cele mai înalte decoraţii ale Aliaţilor, inclusiv ale URSS.
Eroare de negociere a diplomaţiei române
Cunoscutul istoric Adrian Ivan, coordonatorul Departamentului de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, afirmă că “este dificil de spus dacă România putea să obţină condiţii mai bune pentru ieşirea din război, în condiţiile în care sovieticii se aflau deja pe frontul din Moldova. Desigur, dacă România ar fi rămas în continuare în tabăra Axei, războiul ar fi fost prelungit. Cei care au negociat soarta României nu au ştiut să evidenţieze mai bine rolul pe care l-a avut ţara noastră în scurtarea războiului. Acesta ar fi fost un atu important, pe care diplomaţii români ar fi putut să-l folosească pentru a negocia mai bine ieşirea din război, pentru că un stat înfrânt are întotdeauna parte de condiţii dure. Din păcate, România nu a reuşit să obţină statutul de cobeligeranţă pe care l-a obţinut Italia, care a răsturnat regimul lui Mussolini în 1943 şi a ieşit din războiul contra Naţiunilor Unite. Şi asta deşi Naţiunile Unite au recunoscut rolul deosebit pe care Regele Mihai l-a avut în scurtarea războiului. Însă, repet, rămâne acest eşec al diplomaţiei române, care nu a ştiut să negocieze mai bine atu-ul reprezentat de scurtarea duratei războiului”, a declarat profesorul Adrian Ivan.
