Cartea lui Nicolae Steinhardt, “Jurnalul fericirii“, descrie universul concentraţionar pe care deţinuţii reuşeau să îl respingă cu ajutorul celei mai puternice arme a creştinului: rugăciunea.
În timp ce torţionari precum Alexandru Vişinescu, fostul director al Penitenciarului Râmnicu Sărat, continuă să încaseze pensii uriaşe pentru “meritele“ de a fi încercat să zdrobească elita României interbelice, alţi securişti de rang înalt susţin că în închisorile şi coloniile de muncă pe care le-au condus ar fi dat dovadă de dreptate şi de umanism.
Însă mărturiile lăsate de cei schingiuiţi în temniţele bolşevice arată cu totul altceva. Pentru a împiedica denaturarea adevărului prin minciunile lansate în spaţiul public de către torţionarii ajunşi la pensie, dar şi pentru a arăta cât de găunoase sunt atitudinile de genul “securiştii şi-au servit ţara“ sau “nu au făcut decât să urmeze nişte ordine“, România liberă publică o mărturie zguduitoare, lăsată de Nicolae Steinhardt.
Este vorba de unul dintre cei mai talentaţi literaţi români, un evreu convertit la creştinism chiar în închisoare. Nicolae Steinhardt, un intelectual bucureştean călit în închisorile comuniste, şi-a sfârşit zilele în calitate de călugăr în mănăstirea de la Rohia, ascunsă între codrii voievodali ai Ţării Lăpuşului.
Bătaia, „mama“ anchetei
Nicolae Steinhardt scrie cu pudoare despre modul în care a fost torturat de securişti. “De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea, dintre „metodele de simplă securitate“, cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărăt, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată, sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea.
Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape—al meu şi al lui—şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul. (…) În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfintului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez.
E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării. Cînd mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez.
Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P.-deţinut mai vechi decît M.M.-mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej. Imposibilul. Acesta ni se cere“, scrie fratele Nicolae Steinhardt.
Botez clandestin
Autorul “Jurnalului fericirii“ a primit taina botezului de la ieromonahul Mina Dobzeu. “Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise.
Abia apuc-bat fierul cât e cald-să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tânăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre.
Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfătos şi cât se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de împerecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, îi spun că am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari.
Dar părintele Iuliu mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, în 1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu şi-l poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de îndărătnicie în catolicism şi activitate în slujba Vaticanului.
Obsesia faptului dintâi nu-l părăseşte însă şi mă pomenesc în situaţia paradoxală de a-l consola eu pe el, de a-i spune că numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămân înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe când în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi că, de altfel, chiar în iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută.
Părintele Iuliu mă ascultă, suspină şi dă din cap – dar e limpede că tot se căinează“. După câteva lecţii de catehism, părintele Mina Dobzeu a decis să îl boteze clandestin pe Nicolae Steinhardt. “ Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer“, când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor.
Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport.
Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe „bubă“ un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort“ nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul“ – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute-tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol-şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor“ cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră-e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare-şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul“ purtat de el şi de un alt deţinut.
Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul.“ V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (n.r.–Mihai Antonescu, vicepremier şi ministru de Externe al României în perioada 1940 – 1944) şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său.
De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal.-un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie-ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mn impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desâvîrşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului—Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare-ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală-dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită-părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele.
Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi-hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit-la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborit cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit Crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.)“, mai scrie Nicolae Steinhardt.
ATITUDINE
Împotriva laşităţii
Nicolae Steinhardt a lăsat şi un fragment cutremurător, prin care desfiinţează “apărarea“ celor care îşi justifică laşitatea manifestată în timpul teroarei comuniste prin faptul că nu ar fi ştiut despre prigoana dezlănţuită de fiarele bolşevice.
“N-am ştiut-răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni-„nu ţine“, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.
Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?“, mai scrie Nicolae Steinhardt.
