Ce a pierdut, de fapt, România din eşecul Nabucco? Din punct de vedere strict economic, apreciază Otilia Nuţu, specialist al think-tank-ului Expert Forum, „a pierdut taxe de tranzit, posibilitatea de a încasa taxe de depozitare, având în vedere că România era interesată de conducte de tranzit şi pentru că are capacităţi foarte bune de stocare a gazelor, şi a pierdut posibilitatea de a-şi diversifica resursele de aprovizionare“, care i-ar fi permis să renunţe sau să negocieze de pe poziţii mult mai favorabile importurile din Rusia. Acestea sunt pierderi semnificative, dar, având în vedere că România nu importă decât aproximativ 30% din necesar, nu reprezintă un dezastru naţional.
O altă pierdere, mai semnificativă, o reprezintă cea strategică. Nabucco a fost gândit de la început ca un proiect strategic care să reducă dependenţa de gazul rusesc a Uniunii Europene prin aducerea unei cantităţi semnificative de gaz azer – 31 miliarde metri cubi pe an prin Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria până în Austria. TAP nu este o conductă strategică, după cum constată atât Vladimir Socor, expert al Jamestown Foundation, cât şi Gina Gusilov, de la think-tank-ul Romania Energy Center. TAP aduce 10 miliarde metri cubi pe an prin Grecia şi Albania, până în Italia, şi nu are valoare strategică pentru că, pe de o parte, cantitatea este prea mică pentru a dejuca dependenţa, iar pe de alta, cum observă Nuţu, Grecia şi Italia şi-au diversificat deja aprovizionarea. Ceea ce are, în schimb, are valoare economică pentru consorţiul Shah Deniz, din care o companie, norvegienii de la Statoil sunt, de asemenea, acţionari majoritari la TAP. Într-un interviu acordat săptămâna trecută de comisarul pentru Energie, Günther Oettinger, colegilor noştri de la Hotnews.ro, acesta afirma că „în Europa, companiile fac şi operează proiecte, iar guvernele guvernează“ şi că „interesul nostru major a fost să obţinem resurse suplimentare pentru Europa şi asta vom realiza“. Ceea ce nu s-a reuşit este ca statele din Europa Centrală şi de Est să scape măcar parţial de dependenţa de gaz rusesc. Astfel, conchide Gina Gusilov, „din punct de vedere comercial, dacă vorbim despre aducerea gazului azer în Europa, atunci abandonarea Nabucco este un succes, dacă vorbim de diversificarea resurselor pentru Europa Centrală, atunci este un eşec. Acest succes comercial/eşec strategic l-a înfuriat pe preşedintele Băsescu, care are dreptate să ceară o repliere din partea României şi să atragă atenţia că South Stream nu este o soluţie, dacă obiectivul este diversificarea surselor.
Ce opţiuni avem? Bune
Un raport al Agenţiei americane de Informaţii Energetice estima resursele de gaze de şist ale României la 1.440 de miliarde metri cubi, în condiţiile în care consumul mediu anual este de 14 miliarde, iar resursele de petrol la 300 de milioane de barili. Desigur, nu toată această cantitate poate fi exploatată comercial, dar tehnologiile evoluează extrem de rapid. Dacă Chevron explorează gazele de şist, un consorţiu format din Exxon-Mobil şi OMV face explorări în Marea Neagră. Atât Gusilov, cât şi Socor atrag atenţia că „rămâne de determinat cât din aceste rezerve pot fi exploatate comercial“, mai ales că, avertizează expertul REC, diferenţa dintre cantităţile estimate pentru Marea Neagră (între 40 şi 85 de miliarde de metri cubi) este foarte mare.
Cu toate acestea, Socor citează două declaraţii ale preşedintelui OMV, Gerhard Roiss, potrivit căruia „scopul OMV reprezintă acum gaz european pentru consumatori europeni“ şi „dezvoltarea oportunităţilor bazare pe surse alternative de gaz“, care ar indica spre proiectul de la Marea Neagră, mai ales că Roiss afirmase anul trecut că descoperirile din Marea Neagră sunt cele mai mari din istoria companiei.
Pe de altă parte, Gusilov subliniază că Shah Deniz nu este singurul câmp gazeifer din Azerbaidjan. Mai există cel puţin patru câmpuri a căror exploatare este prevăzută în anii care vin şi azerii par interesaţi să exporte acest gaz în Europa Centrală. În plus, aminteşte Socor, mai există şi gazul din Turkmenistan, care va trebui adus în Europa prin altă conductă decât TAP, care, pe de o parte, nu are capacitatea, iar pe de alta, va trebui să transporte gazul de la Shaz Deniz.
O altă soluţie este gazul lichefiat. Dacă experţii sunt sceptici privind realizarea proiectului AGRI (transportul de gaz azer lichefiat în Georgia, până la terminalul de la Constanţa şi apoi spre Europa), potrivit Ginei Gusilev, România „poate explora opţiuni alternative la gazul caspic în zona Orientului Mijlociu, o ţintă evidentă fiind Irakul“.
În sfârşit, în interviul amintit Oettinger vorbeşte despre „măsuri mai simple şi mai mici, care, cumulate, vor avea un efect mai mare pe un proiect de megaconectare. Deja am construit interconectori între România, Bulgaria şi Ungaria. (…) Putem inversa fluxul contractual în aceste conducte. Dar ceea ce trebuie să facem e să lucrăm împreună, concomitent, la lucrurile simple“. Potrivit Otiliei Nuţu, asta înseamnă că „la noi, înainte de megaproiecte gen Nabucco, să ne orientăm pe Giurgiu-Ruse, Iaşi-Ungheni, conducta cu Serbia, fluxul invers pe Arad-Szeged şi posibilitatea de export pe conducta Negru Vodă-Isaccea. Cu cât se vor face mai multe interconectări, cu atât piaţa va fi mai funcţională şi mai lichidă“, conchide specialistul Expert Forum, care atrage atenţia că în prezent pe relaţia cu Ungaria nu există decât flux dinspre Ungaria spre România şi că proiectele cu Bulgaria şi Moldova „ar putea fi gata anul viitor“.
O mulţime de opţiuni, aşadar, şi nici una nu implică South Stream, dar toate servesc reducerii dependenţei de Gazprom.
