Prins în menghina profilurilor electorale, Băsescu a reuşit de la alegeri încoace să-şi dezamăgească fundamental doar un segment destul de restrânsde votanţi. Mai are însă timp şi n-ar trebui să-şi forţeze norocul.
Guvernul Ponta e ca apa sfinţită, nici nu ajută, dar nici nu strică. O zice însuşi Băsescu. Pentru asta l-a afişat la avizierul băieţilor cuminţiţi, al golanilor scăpaţi de exmatriculare cu ajutorul consilierului pedagogic, care, deşi puteau, nu au dat foc la şcoală. Rezultatul? Van Rompuy se închină evlavios la coabitarea care scuteşte Europa de noi to do list-uri, că le ajunge Ungaria şi reevaluarea austerităţii. PNL îşi roade unghiile de nervi, iar susţinătorii preşedintelui i-au pus acestuia coarne şi mustaţă cu marker negru. Toate în numai un an de zile. Bulversare maximă, valorile din vara trecută s-au răsturnat cu susu-n jos. Jumătate din pucişti se dau răspopiţi la democraţie şi stat de drept, cealaltă jumătate nu se lasă, lucrează pe şestache cu amendamentul prin parlament şi pe faţă cu barosul varanului, iar fostul martir en titre şi-a pus pirostriile compromisului strategic. Motivul oficial: stabilitatea politică – vis ce părea de neatins cât timp Băsescu era în rol de jucător şi Ponta în cel de băiat de mingii la Voiculescu -, deficitul bugetar în limitele de 3%, echilibrul macroeconomic. Altfel spus, tandemul Impecabilul-Reevaluatorul lucrează în interes naţional. Motivul neoficial: Băsescu vrea să părăsească Cotroceniul cu pagina de istorie rescrisă din mers, cu sondaje favorabile care să permită Mişcării Populare să fie arbitru pe zona de dreapta şi nu numai, dar, mai ales, cu sfărâmarea USL la activ şi cu succesoratul asigurat de oricine altcineva decât de Antonescu. Judecând din perspectiva luptei eterne cu răul cel mai mic, radiografiind opoziţia blatistă făcută de PDL, ultima mostră fiind votul unanim pentru numirea clanului Ruşanu la ASF, pare a fi singurul scenariu cât de cât coerent. În tot cazul, unul care are o miză pe termen lung. Problema e a preţului şi ce interese ascunse se află în spate.
În fond, care erau opţiunile lui Băsescu? Prima – cerută atât de minoritatea intransigentă, pentru care abdicarea de la principii este dezamăgirea finală, dar şi de susţinătorii tipologiei războinicului care dă un cap în gură adversarilor reali sau închipuiţi, la care însuşi Băsescu a trudit din greu – era opţiunea luptei până la capăt. Aceştia consideră că preşedintele nu mai avea nimic de pierdut, fiind de preferat să iasă din arenă cu paloşul înmuiat în sângele duşmanilor şi să piară, eventual, cu mandat cu tot, călărind până la epuizare calul alb. Fiecare palmă de pământ cedată duşmanului trebuia să fie presărată cu cadavre. Compromisul, mai ales pe chestiunile esenţiale, de principiu, nu intră în discuţie. Radicalizăm total. Aici, împotrivă s-a ridicat Europa. E un electorat care l-a abandonat pe Băsescu fără drept de apel, considerându-se trădat în ce are mai sfânt.
Citeşte continuarea în Revista 22
