Marele om politic, care a activat ca jurnalist în cadrul unor redacții precum BBC sau ca editor al unor publicații precum „Românul liber“, a publicat în Occident cărți care dezvăluiau adevărata natură a regimului bolșevic.
Publicul românesc cunoaște doar într-o foarte mică măsură activitatea liderilor exilului democratic. Mulți dintre români habar nu au cât de importantă a fost lupta acestor exilați pentru a menține treaz interesul liderilor politici occidentali pentru România și cât de importante au fost demersurile făcute de ei pentru a limita consecințele compromisurilor făcute de guvernele occidentale, interesate să dezvolte relațiile de afaceri cu țara care devenise satrapia personală a lui Nicolae Ceaușescu. Unul dintre cei mai importanți lideri ai exilului românesc a fost marele om politic Ion Rațiu. El s-a remarcat în diferitele organizații ale exilaților, dar și în calitate de jurnalist la unele dintre cele mai prestigioase instituții media din lume, precum BBC. Ion Rațiu a editat o serie de publicații ale exilului românesc, precum „Românul liberă“, iar consecința activității sale jurnalistice a fost publicarea unor volume care uimesc și azi prin precizia analizei politice, precum și prin puterea de premoniție a autorului. Aceste volume arătau adevărata hidoșenie a regimului comunist, dar și ridicolul liderilor acestuia. Iată o serie de fragmente în care Ion Rațiu pune nomenclatura comunistă în lumina pe care o merită. Fragmentele alese au fost publicate în cartea lui Ion Rațiu „România de astăzi: comunism sau independență?”, publicată în țară în anul 1990, la Editura Condor din București.
Comedia verificării „cadrelor de partid“
Epurarea partidului comunist era una dintre prioritățile conducerii acestuia, preocupată să își consolideze puterea. „(Gheorghe Gheorghiu-) Dej se ocupase personal, încă mai înainte, de excluderea unor elemente pe care le considera ostile. Acum își îndrepta atenția spre însăși baza puterii sale. Îi trebuia o trupă bine organizată, disciplinată și îndoctrinată, condusă de oameni care să-i fie în întregime devotați. Acesta a fost în fapt scopul verificării.
Comisiile de triere erau alcătuite, în cea mai mare parte, din muncitori și activiști, iar criteriile de verificare erau simpliste și abuzive. Astfel, la Ministerul Comerțului Exterior funcționa o comisie de trei: unul adresa celor interogați două întrebări invariabile: «Ai fost legionar?» sau «Ai participat la războiul împotriva Rusiei Sovietice?» (dacă era vorba de un român) și «Ai făcut parte din vreo organizație sionistă?» (dacă respectivul era evreu). Al doilea membru al comisiei nu deschidea gura decât pentru a sublinia câte un aspect negativ din expunerea autocritică a celui interogat, printr-o exclamație, de asemenea, invariabilă: «- Aha, ca în teoriile lui Freud!» (nimeni nu înțelegea ce vrea să spună!). În sfârșit, președintele comisiei, un muncitor tipograf, șchiop, masiv, cel mai neînduplecat, ca să nu spun inuman, dintre toți, a fost el însuși demascat apoi ca fost legionar. În același minister, un tânăr a fost exclus din partid pentru că a folosit expresia «cedarea Basarabiei». Cel care l-a incriminat ca «înrăit dușman al Uniunii Sovietice» a fost Marcel Popescu, la data aceea director în minister”. Acest Marcel Popescu a fost una dintre cele mai ridicole figuri ale nomenclaturii comuniste. După acest episod, el s-a căsătorit cu Lica Gheorghiu, o actriță de mâna a șaptea, care, însă, avea calitatea de a fi fost fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Pedepsit pentru că i-a pomenit pe Hitler și pe Stalin în aceeași propoziție
„Vechiul Brașov a -primit numele de Orașul Stalin. A 70-a aniversare a dictatorului – 21 decembrie 1949 – a fost sărbătorită cu deosebită pompă. Presa închina osanale «genialului conducător». Timp de o lună, înaintea datei aniversării, Radio București a transmis de câteva ori pe zi conferințe ale celor mai marcante personalități – membri ai Biroului Politic, miniștri, oameni de cultură –, slăvind meritele celui sărbătorit. Toate textele erau supuse aprobării Comitetului Central, -adăugându-li-se cât mai mulți -ditirambi. Cunoscând procedeul, ministrul Justiției, Ștefan Nițulescu, a propus redac-torului care l-a solicitat să-i întocmească conferința, urmând doar să-l anunțe când să vină s-o -citească la microfon! Într-o elogioasă critică la filmul sovietic -«Căderea Berlinului» – în care Stalin era înfățișat ca un remarcabil conducător militar, făuritorul victoriei -împotriva Germaniei –, criticul Eugen -Echileru a subliniat -«admirabilul joc al actorilor în rolurile lui -Stalin și Hitler». -Pentru -alăturarea celor două nume într-o singură propozițiune, criticului i s-a interzis să mai -colaboreze la Radio, iar Alexandru Balaci, redactorul-șef adjunct care a dat textului viza de microfon, a căpătat vot de blam și a fost dat afară din instituție”, mai scrie Ion Rațiu.
Sub ștreangul comunismului
Un alt episod ridicol s-a soldat cu pedepsirea directorului televiziunii din București. ”Spre finele lui 1958, Radu Vasiliu, directorul Televiziunii române, discuta politică la un cocktail cu un grup de ziariști străini. Se ajunge la cuvântarea rostită cu câteva zile înainte la Marea Adunare Națională de Chivu Stoica: acesta a încheiat: «Sub ștreangul comunismului, înainte spre noi victorii! », corectând apoi în fața auditoriului încremenit: «Sub steagul comunismului…». Probabil sub efectul unui păhărel în plus, Radu Vasiliu comentează greșeala primului ministru: – «Gura păcătosului adevăr grăiește! ». Unul dintre subalternii săi prezenți l-a «turnat». Urmarea: directorul Televiziunii a fost concediat și exclus din Partid, instituțiilor de presă și propagandă li s-a interzis să-l folosească, nu i s-a permis nici măcar să facă traduceri din alte limbi. Adus la disperare, s-a angajat ca tăietor de lemne la Vatra Dornei sau Câmpulung, în vreme ce soția sa – retrogradată într-o funcție inferioară, prost plătită – făcea foamea împreună cu copilul și părinții «vinovatului»!”
Cum s-a încheiat marea prietenie veșnică româno-sovietică
Ion Rațiu relatează și modul în care cei mai importanți jurnaliști care activau în cadrul redacțiilor presei comuniste au aflat că tocmai se încheiase prietenia veșnică româno-sovietică. „Era într-o luni. La ora 8 dimineața, noua sală de concerte a Radiodifuziunii din strada Nuferilor (fostă Popov) era arhiplină. Erau de față toate vârfurile din presa bucureșteană și din instituția gazdă. Prezența celor «mobilizați» era obligatorie. Cei aflați pe teren au trebuit să se întoarcă, indiferent dacă-și terminaseră sau nu treburile pentru care s-au deplasat. Se bănuia că va fi vorba de neînțelegerile dintre țara noastră și ceilalți parteneri din CAER, mai ales Rusia. În ultima vreme, zvonuri și câteva materiale de presă confirmaseră existența divergențelor și dădeau a înțelege că conducerea partidului era decisă să opună o anumită împotrivire. Dar cu excepția a foarte puțini inițiați, majoritatea celor prezenți nu-și imaginau încă întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile. Rumoarea s-a potolit. La masa lungă, amenajată pe estradă, iar loc Prezidiul adunării, în frunte cu Gh. Apostol, pe atunci membru al Biroului Politic. Spre tribuna vorbitorilor se îndreaptă Paul Niculescu-Mizil, o stea în ascensiune, noul șef al Secției de Propagandă a C.C., și, fără nici un preambul, începe să citească:
– Stimate tovarășe Gheorghiu-Dej, îți mulțumim din tot sufletul că ne-ai redat demnitatea națională… etc. etc. etc. Și în tăcerea înghețată a sălii, care nu știa ce să creadă, continuă:
– Aceasta este scrisoarea unui muncitor din Mediaș, una din miile de asemenea scrisori pe care tovarășul Dej le-a primit în zilele acestea, în semn de totală adeziune în disputa cu tovarășii noștri sovietici și din alte țări socialiste.
Acum întreaga sală se cutremura de aplauze. Ziariști blazați, care la încheierea ședințelor de partid se jenau să cânte după tradiție «Internaționala», nu-și cruțau palmele. De la opt dimineața și până a doua zi la aceeași oră – cu câteva mici pauze – a durat tumultuoasa ședință. Toată împilarea rusească era dată la iveală. Care mai de care se întrecea să aducă exemple știute de el; unele erau fără de importanță, dar, laolaltă, alcătuiau un tablou sumbru al relațiilor de «prietenie» româno-sovietice. Ministrul Comerțului Exterior, N. Cioară, a descris presiunile la care delegația română era supusă la reuniunile CAER și cererile de neacceptat prezentate României. (S-a vorbit, printre altele, de uraniul din Munții Apuseni pe care România fusese obligată să-l pună la dispoziția rușilor. Or, în vara lui 1958, când avusese loc o masivă «demascare a cosmopolitismului» și câteva zeci de mii de intelectuali fuseseră dați afară din partid sau căpătaseră vot de blam, un anume David, om în vârstă, blajin, care lucra la Serviciul Relațiilor Internaționale al Radiodifuziunii, întrebase, cu naivitate, într-o ședință:
– De ce dăm rușilor uraniul în loc să-l folosim pentru propriile noastre centrale atomo-electrice?
Fusese taxat de «înrăit dușman de clasă», «dușman al Uniunii Sovietice», exclus din partid pe loc și concediat din instituție.)
Nici măcar intervenția agramată a lui Gheorghe Apostol, presărată cu «ei este», n-a adus destindere în încordarea adunării, avidă de a afla cât mai multe detalii, de a-și striga deschis resentimentele antisovietice”.
