Raportul ONU din 29 august 2012 atrage atenţia guvernului francez asupra evacuărilor colective, a repatrierilor forţate şi a expulzărilor comunităţilor de rromi, acţiuni care „continuă şi ameninţă să pună familiile în situaţii de mare vulnerabilitate”.
„Urecheat” de experţii ONU în problemele minorităţilor, migranţilor, locuinţei şi rasismului, ministrul francez de interne, Manuel Valls, se stropşeşte spre România. „Vreau să înţeleg de ce în această ţară nu sunt acceptate politici puternice de inserţie”, a declarat Manuel Valls postului de radio Europe 1, în legătură cu vizita pe care o va întreprinde în România în septembrie, în compania ministrului delegat pentru Afaceri Europene Bernard Cazeneuve.
Ce înţelege Monsieur le Ministre prin „politici puternice de inserţie”? Cât de „puternice”?
Este cumva vorba de politicile de inserţie naziste (deportări, ghetou, expulzări în masă şi evacuări forţate ale comunităţilor ), comuniste (Cortina de Fier) sau feudale (legarea de glie)? Aceste politici nu se mai practică în România şi sperăm să nu se mai practice niciodată, nici în Romania, nici în Franţa, nici în alte ţări.
În schimb, domnii miniştri pot lua modelul românesc al „politicilor puternice de inserţie” pentru a-l aplica şi în Franţa.
1 Cea mai puternică şi mai adevărată politică de inserţie este ACORDAREA CETĂŢENIEI, practică absolut curentă în România. Toate celelalte „politici puternice de inserţie” depind logic de aceasta şi decurg legislativ din aceasta. Este cheia de boltă a tuturor politicilor umaniste şi acceptate de inserţie a rromilor de pretutindeni.
Rromii sunt populaţii nomade, acesta le este specificul definitoriu.
Rromii pe care i-a prins comunismul în România au fost siliţi să rămână în România timp de 50 de ani, restrângându-şi orizonturile migraţiei la frontierele „cortinei de fier”. A fost o „politică puternică de inserţie” forţată şi o parte din rromi şi-au pierdut identitatea în lupta cu sistemul comunist. Totuşi, o bună parte din rromi nu au renunţat niciodată la identitatea lor, pe care o păstrează şi astăzi, cu toate tradiţiile şi structurile.
Rromii din România de astăzi sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, deci ar trebui să aibă libertate egală de circulaţie şi de stabilire pe teritoriul UE. Din păcate, aşa cum ne demonstrează expulzările colective din Franţa, ei sunt departe de a se bucura de aceste drepturi şi, aşa cum arată Rita Iszac, expert-raportor al ONU în problema minorităţilor, rromii sunt „minoritatea cea mai marginalizată din Europa”.
Soluţia este CETĂŢENIA MULTIPLĂ: română, franceză, ungară, germană, olandeză etc. În acest fel, oriunde în UE s-ar afla, aceşti nomazi ar avea o protecţie împotriva discriminării venite fie din partea autorităţilor, fie din partea populaţiilor xenofobe.
În speţă, distrugerea taberelor rromilor din Franţa, expulzările de grup şi repatrierile colective forţate ar rămâne un coşmar din care ne-am trezi cu toţii, în momentul în care aceşti rromi ar dobândi şi CETĂŢENIA FRANCEZĂ. Calvarul acestor oameni ar înceta, familiile ar putea să‑şi crească dancii în pace, să-i trimită la şcoală etc. Cetăţenia multiplă constituie unica soluţie pentru garantarea drepturilor acestei minorităţi nomade în cadrul UE.
2 În ceea ce priveşte piaţa muncii, României îi este imposibil să se laude cu lărgirea listei profesiilor la care au acces rromii, pentru simplul motiv că nu există nici o restricţie din acest punct de vedere. Dacă rromii au acces la toate meseriile şi profesiile, cum să mai lărgeşti lista? Prin cetăţenia franceză, acest drept la muncă pentru rromi, egal şi nediscriminator, ar deveni realitate şi în Franţa.
Din păcate, Franţa oferă în prezent cel mai edificator exemplu de ipocrizie, prin măsura de lărgire a listei profesiilor pe care rromii le pot exercita în Franţa.
În primul rând, existenţa acestei liste restrictive (care poate fi extinsă prin, vai!, bunăvoinţă) trimite imediat la începuturile holocaustului din România, cu listele profesiilor pe care le puteau exercita evreii, liste pentru evreii „vechi” ai României, liste pentru evreii refugiaţi din Polonia… În virtutea acelei mizerabile legislaţii, evreii „noi” nu puteau avea aceleaşi drepturi ca evreii „vechi” din România. Listele s-au mai extins, s-au mai restrâns, până ce toţi evreii nu au mai avut dreptul să mănânce o pâine în România, totul legal, cât se poate de legal. Atunci, în anii ’40, a urmat al doilea pas al holocaustului, adică munca forţată pentru toţi evreii, vechi sau noi. Tot legal.
Măsura franceză de „bunăvoinţă” privind extinderea listei de profesii pentru rromi nu face decât să confirme existenţa discriminării prin aceste liste ale ruşinii.
În al doilea rând, cum poate un individ să ocupe un loc stabil de muncă şi să îl păstreze, dacă viaţa lui se derulează într-o precaritate care depăşeşte orice limite şi orice imaginaţie, dacă el nu ştie unde vor dormi la noapte copiii săi, dacă adăpostul său este spulberat o dată la trei luni de poliţia franceză, iar familia sa este hărţuită fără încetare, fiind săptămânal obligată să se mute dintr‑un hotel social în altul?
Condiţia de cetăţeni ai UE nu este suficientă pentru a-i apăra pe rromi de discriminarea de pe piaţa muncii, singura soluţie fiind cetăţenia multiplă.
3 Evitarea oricărei reiterări a ideii de ghetou este o altă politică de inserţie din România. În Bucureşti, la oraşe, la sate, proprietăţile imobiliare ale rromilor sunt în alternanţă cu acelea ale românilor. În centrul Capitalei, dar şi la periferie, rromii au case, apartamente etc., printre români.
Prin comparaţie, ideea acelor „villages d’insertion” din Franţa mi se pare nefericită, întrucât aceste ghetouri contribuie la marginalizarea rromilor.
4 Asistenţa medicală a rromilor se desfăşoară la aceleaşi clinici, spitale şi medici de familie ca şi asistenţa medicală pentru români. Rromii, ca toţi cetăţenii României, sunt înscrişi în programul sistemului naţional al asigurărilor de sănătate.
5 Copiii rromilor studiază în aceleaşi unităţi de învăţământ cu românii, dar au şi clase de învăţământ în limba lor maternă. Se aplică măsuri de discriminare pozitivă: locuri la liceu şi la facultate rezervate copiilor şi tinerilor de etnie rromă.
Franţa poate lua acest exemplu al claselor cu predare în limba maternă pentru copiii rromi.
6 Păstrarea tradiţiilor şi structurilor tradiţionale ale rromilor este un alt exemplu pe care Franţa îl poate lua de la România. Ar fi esenţial ca ministrul francez al Afacerilor Interne să se întâlnească la Bucureşti nu doar cu români, ci şi cu reprezentanţii structurilor tradiţionale ale rromilor: regele Cioabă, împăratul Iulian, membrii staborului, bulibaşii diferitelor clanuri etc., aceste structuri fiind benefice inserţiei rromilor în Franţa.
CONCLUZII:
1. Problema rromilor nu constituie actualmente o problemă numai a României, ci o problemă europeană care tinde să se mondializeze;
2. Singura soluţie este CETĂŢENIA MULTIPLĂ, pentru că împacă problema identitară (caracterul nomad) cu drepturile omului şi cu libertăţile de mişcare şi stabilire pe care rromii le au prin apartenenţa la UE.
3. România a aplicat şi aplică în mod curent „ politicile puternice de inserţie” enumerate mai sus, dar nu are nici o şansă să devină un paradis pentru rromi. Nivelul de trai foarte scăzut din România îi mână pe rromi spre ţări mai prospere, conform caracterului nomad al etniei lor. Este normal să prefere un trai mai bun. Totuşi, aceste politici pentru rromi funcţionează în România şi trebuie extinse la nivelul întregii Uniuni Europene, cheia de boltă fiind cetăţenia multiplă. În spaţiul UE, doar cetăţenia română este total insuficientă pentru a-i proteja pe aceşti eterni nomazi de discriminare.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
