Răspunsul pentru câteva dintre configuraţiile tensionate ale zilei îl pot da, şi de astă dată, unele fapte din trecut. Conflictul între preşedinte şi premier, generat de natura precizărilor constituţionale în privinţa atribuţiilor puterilor în statul român, s-a manifestat endemic după 1989.
Când Iliescu a vrut să scape de Petre Roman, în toamna anului 1991, prea „iute la reformă” pentru gustul perestroikăi iliescane, preşedintele s-a prevalat de sosirea cea mai recentă a minerilor în Bucureşti. Faptul l-a scutit de alte complicaţii, iar apelul ulterior la doi strategi ai economiei – se poate discuta cât de buni, fiecare -, precum Stolojan şi Văcăroiu, care s-au arătat disciplinaţi şi obedienţi faţă de locuitorul Cotrocenilor, a făcut ca trecerea lor pe la guvernare să se producă, sub raportul relaţiei cu acesta, fără mari asperităţi. A venit însă guvernarea Convenţiei Democrate, iar în vremea noului preşedinte Emil Constantinescu premierul Victor Ciorbea, îmbufnat pe criticii lui, şi-a dat demisia din toate funcţiile (nu trebuie uitat că fusese ales şi primar general al Capitalei).
Şi mai gogonată a fost situaţia creată în relaţia cu şeful noului guvern, Radu Vasile, care pur şi simplu a refuzat să-şi dea demisia (amănuntele – cu aspect ilar şi cu un conţinut regretabil – sunt relatate nuanţat de către Ion Diaconescu în volumul memorialistic „După revoluţie”, în capitolul „Criza creată de Radu Vasile”). El a vrut să alcătuiască un nou cabinet chiar şi după ce PNŢCD îi retrăsese sprijinul. Episodul isărescian de la guvern a trecut fără consecinţe majore, pe fondul colapsului CDR şi având drept rezultat pierderea puterii. Noul succes electoral soldat cu realegerea ca preşedinte a lui Ion Iliescu, în 2000, l-a propulsat la vizirat pe Adrian Năstase, care, în tandem relativ obedient cu preşedintele lui, a marcat nişte ani de continuare a deschiderii proeuropene a României, dar şi de presiune asupra libertăţii presei.
Aşa cum avea să se petreacă şi cu alţi premieri obedienţi faţă de preşedinte – mă gândesc la Emil Boc, cel mai fluid premier în raport cu stăpânul lui direct dintre şefii de cabinet români (deşi nici Văcăroiu nu fusese altfel decât o plastilină moale în mâna Iliescului) -, plecarea de la putere s-a făcut fără zgomot mare. Victoria Alianţei D.A. şi, o dată cu ea, a tandemului Traian Băsescu-Popescu Tăriceanu a lansat însă un nou război, pe fondul loialităţilor fiecăruia dintre parteneri nu atât în raport cu România şi poporul ei, cât cu propria partidă. Atacurile timpurii şi făţişe ale lui Băsescu la adresa unuia dintre greii liberali, Dinu Patriciu, au fost numai semnalul dorinţei băsesciene de a puncta în defavoarea premierului său şi a partidului pe care acesta îl conducea şi reprezenta. Mai adânc, odată înlăturaţi moştenitorii direcţi ai comunismului, noua putere socotea că a sosit momentul să tranşeze în favoarea „popularilor” (foşti social-democraţi convertiţi la altă orientare ideologică) chestiunea influenţei, a pârghiilor decisive şi a resurselor prin eliminarea parteneriatului care îi înscăunase, cu liberalii. Nici din punctul de vedere liberal lucrurile nu se vedeau altfel, ceea ce, până la urmă, a dus la o adversitate în orizontul căreia liberalii au găsit sprijin în social-democraţii aşezaţi sub umbra mai multor bonzi (alături de Patriciu fiind de amintit şi Dan Voiculescu).
Războiul a atins o fază maximală când Voiculescu a fost deconspirat ca părtaş la poliţia politică a lui Ceauşescu, ceea ce arăta că, de aici încolo, vechiul pact al şantajului şi complicităţilor transpartinice discrete a fost denunţat. Suspendarea preşedintelui de către coaliţia parlamentară, ca episod al unei confruntări instituţionale majore între instituţiile statului (Legislativ vs Executiv), a marcat acutizarea conflictului pentru care, pe moment, s-a găsit rezolvarea numai în consultarea populară ce l-a readus în vechiul său fotoliu pe Băsescu. În vremea succesivelor guverne Boc, concordia dintre PDL şi Băsescu a fost majoră, rolul prim-ministrului fiind, practic, acela de marionetă a preşedintelui şi de popularizator al mesajelor acestuia. Tot acum s-au introdus, treptat, mai ales o dată cu declanşarea crizei economice – începând cu finalul anului 2008 -, o serie de pretinse reforme, de fapt alterări şi transformări ale regulilor jocului şi ale instituţiilor statului menite să consolideze dominaţia politică a lui Traian Băsescu şi a PDL.
Inclusiv numirile din cadrul Curţii Constituţionale, trecerea fostului departament – şi apoi minister – al Cultelor în subordinea directă a prim-ministrului şi tentativa de aşezare sub o singură autoritate a serviciilor secrete arată direcţia efortului băsescian de întărire a propriei autorităţi şi a celei a acolitului său principal. Între timp, confruntările dintre membrii clasei politice au ajuns la apogeu datorită devoalării unora dintre membrii acestora ca inşi corupţi, complici ai poliţiei politice sau baroni şi moguli, mai ales că presiunile europene mergeau în direcţia pedepsirii abuzurilor dirigenţilor din România, a încurajării transparenţei şi a instaurării domniei legii, iar răspunsul unora dintre cei vizaţi – mai ales Voiculescu, Patriciu şi Ovidiu Vîntu, cu antene puternice în zona fostului serviciu secret ceauşist – a fost alcătuirea unor trusturi proprii de presă, instrument de propagandă puternic.
O dată cu erodarea puterii PDL sub impresia crizei severe, a loviturilor date sistemului educaţional şi de sănătate, a incapacităţii flagrante de a promova producţia economică şi un mediu de calitate pentru afaceri şi, nu în ultimul rând, pentru că România era pentru prima oară condusă de un ins recoltat din serviciul secret extern (S.I.E.), modificându-se şi majo-ritatea parlamentară prin succesive migrări şi realinieri politicianiste, Traian Băsescu a adus la putere primul guvern USL, condus de Victor Ponta, într-un moment când conducerea PDL demisiona în bloc, asumând vitejeşte eşecul şi pornind să se reinventeze. Practic, se intra într-o nouă fază a conflictului între uriaşii scenei politice, iar semnalul a fost dat de condamnarea la detenţie a fostului premier Adrian Năstase într-un proces de corupţie, după ce şi alţi demnitari, de altă culoare politică (Remeş şi Mureşan, protagoniştii procesului „Caltaboşul şi Ţuica”), au primit verdicte de acelaşi fel.
În „noaptea cuţitelor lungi” care a început atunci, clasa politică din România, presată de intrarea sub noua zodie justiţiară impusă de mediile internaţionale, a grăbit acţiunile de autosalvare. Guvernul USL a accelerat schimbarea şi a radicalizat-o, punând sub semnul întrebării constituţionalitatea actelor sale (înlocuirea Avocatului Poporului, preluarea Monitorului Oficial, restricţionarea Curţii Constituţionale, în-lo-cuirea celor doi şefi ai Camerelor parlamentare şi chiar o nouă suspendare a preşedintelui), în timp ce preşedintele Băsescu a scos la iveală mărturii menite să îl compromită pe premierul Ponta (plagiatul din teza doctorală a acestuia).
Avalanşa de abateri de la norme, de acte ostile care vizează eliminarea rapidă şi eficientă a inamicilor politici de pe scena decizională românească se explică astfel prin mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi par să fie: insuficienta delimitare a atribuţiilor funcţiilor principale din stat, prea laxa respectare a separării puterilor statale, confruntările dintre grupurile de interese antagonizate care sunt alcătuite din oameni de stat, dar care apără mai ales grupuri de magnaţi cu afaceri nu doar legale, ci şi mafiote, presiunea tot mai consistentă a UE şi a Washington-ului, a FMI şi a al-tor organisme asupra mediilor politice de la noi de a reduce rapid şi radical corupţia şi contraperformanţa şi, nu în ultimul rând, antipatiile personale. Orice va surveni după 29 iulie, data noului referendum pentru confirmarea sau infirmarea preşedintelui suspendat, şi chiar şi după ce Guvernul Ponta va expira definitiv, situaţia din România va rămâne tensionată şi complicată, cu riscul de a se deteriora major în continuare.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
