„Dragi compatrioţi, este destinat să triumfe acel popor al cărui fiu, chiar şi sub formă de cenuşă, bagă groaza în alţii…” La Odorheiul Secuiesc, mustaţa domnului Kövér László, preşedinte al Parlamentului Ungariei şi preşedinte onorific al Partidului Civic Maghiar din România, a luat semeţe zburliri iredentiste, în acord cu uniformele militare de operetă care se agitau în jur.
De ce hălăduia înaltul demnitar ungar pe acel picior de plai transilvan? Cine şi ce îl scosese din faimosul edificiu al Parlamentului din Budapesta pe o vreme de să nu dai un câine afară? Unde era urna, urna cu cenuşa lui Nyiro Jozsef? Cine şi cum asigura securitatea preşedintelui Parlamentului Ungariei pe teritoriul românesc? Nu mai există nici un protocol pentru deplasările înalţilor demnitari în alte state? Ce prevede legea pentru transportul peste graniţă al rămăşiţelor umane? În ce condiţii un stat – în speţă, Ungaria – poate organiza „evenimente culturale” pe teritoriul altui stat – în speţă, România? Pentru a exprima idei despre actualul guvern al României, de ce domnul Kövér László a ieşit la iarbă verde, înfruntând stihiile naturii, când ar fi putut alege o elegantă sală de conferinţe sau un superb birou? Şi-a luat domnul Kövér László cetăţenie română pentru a se adresa cu „dragi compatrioţi” sau nu s-a adresat şi cetăţenilor români?
Desigur, de la Bucureşti, de la căldurică şi lux, domnilor Victor Ponta şi Titus Corlăţean le convenea să repete din vârful buzelor: „Inacceptabil, inacceptabil, inacceptabil”… Dar să-i fi văzut pe ei făcuţi ciuciulete, rebegiţi de frig şi vânt! Şi totuşi domnul Kövér László a vorbit doar de comportamentul „neprietenos, necivilizat şi barbar” al actualului guvern. Altul, în locul lui, le spunea vreo două de nu se vedeau!
„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” – a întrebat retoric Kövér László în finalul discursului său. Corect. Dacă este cu ei… Dar dacă nu? Senatorul Georgy Frunda susţine că acţiunile PCM riscă să-i învrăjbească pe maghiarii din România, tot aşa cum în Slovacia maghiarimea a rămas fără reprezentare parlamentară deoarece nu a mai întrunit pragul electoral. Preşedintele UDMR, domnul Kelemen Hunor, s-a distanţat de la bun început de această reînhumare în România a controversatului personaj, decedat la Madrid, în 1953.
Mamăăă, dar ce plouă în Covasna şi Harghita de Rusaliile catolicilor! Rupere de nori! Vă amintiţi ce a fost şi anul trecut? Avem vecini rezonabili, alţii ar fi bănuit că o facem expres. Aţi auzit de vreun caz de deteriorare a relaţiilor dintre state pe motive meteorologice? Nu aţi auzit. În schimb, funcţionarea necorespunzătoare a Ministerelor de Externe poate face mult rău. Iar în MAE al nostru mai sunt foarte multe lucruri de pus la punct. Mai puţine sinecuri, mai puţin clientelism politic, mai puţin diletantism. Mai mulţi profesionişti, adică realism, expertiză, responsabilitate.
Deocamdată, în relaţia cu Ungaria există nişte discontinuităţi derutante, care se repetă. Se susţine că pe tematica maghiară nu ar fi probleme, întrucât şi România, şi Ungaria fac parte din UE şi NATO, deci totul e bine şi frumos. Apoi, dintr-o dată, din senin, se trece la un discurs dur, aspru, agresiv, ca în această poveste cu reînhumarea, pentru ca iarăşi să se revină, la fel de brusc, la asigurările că totul este OK, pentru că suntem state membre NATO şi UE.
Totuşi este de ajuns să privim doar puţin în urmă şi vom constata că, înainte de a fi membre ale UE şi NATO, România şi Ungaria au făcut parte din CAER şi din Tratatul de la Varşovia. Nu ar fi lipsit de interes ca ambele părţi să constate că există probleme vechi, aceleaşi, probleme care au rezistat tranziţiei de la comunism la economia de piaţă. Identificarea acestor probleme şi găsirea unor soluţii consensuale, în acord cu legislaţia europeană, este de preferat actualei situaţii, deoarece discontinuităţile de care am vorbit prezintă un risc.
În loc de concluzie, vă voi face o mărturisire. Nu-mi plac deloc aceste istorii cu reînhumări. Mi-a displăcut ideea dezgropării lui Constantin Brâncuşi pentru a fi reînhumat în România. Cred că un minim respect pentru cei morţi ar fi să-i lăsăm să-şi doarmă somnul în pace, fără să-i mai deranjăm cu marafeturile noastre efemere. Ca proaspăt ministru al Culturii, Mircea Diaconu putea să aibă mai multă imaginaţie. Aveam vreo 14 ani când am fost la Hobiţa. Până şi râul care curgea pe lângă muzeul omagial fusese deturnat. În albia seacă, erau pietre ovale amintind de „Muza adormită”. Profanarea m-a durut, la acea vârstă.
Onor domnule ministru, daţi-i înapoi lui Brâncuşi râul său şi lăsaţi-l să doarmă în pace la Paris, căci se află în cea mai bună companie pentru eternitate! În Cimitirul Montparnasse, Brâncuşi îi are alături pe Emil Cioran, pe Eugène Ionesco, pe Tristan Tzara, cele mai adevărate rubedenii ale sale.
Fără nici o paralelă între Brâncuşi şi Nyiro, pledez pentru somnul lin al morţilor şi pentru bunul simţ de a nu le tulbura veşnica hodină cu interesele, prostia şi orgoliile noastre deşarte.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
