Traian Băsescu şi Emil Boc au fost huiduiţi de (o parte din) mulţime de Ziua Naţională, eveniment care a fost relatat cu delicii de televiziuni şi primit cu satisfacţie nedisimulată de adversarii politici. Incidentele spun însă mai multe despre calitatea şi caracterul huiduitorilor decât despre ţintele acestora.
Să presupunem că armata de huiduitori se află în slujba partidelor de opoziţie cam la fel ca armatele de postaci care poluează insalubru articolele de opinie ale publicaţiilor româneşti şi că huiduitorii de serviciu sunt plimbaţi prin toată ţara sau recrutaţi local să presteze pe oriunde se întâmplă ca primii huiduiţi ai ţării să aibă câte o apariţie publică. În principiu, nu e nimic în neregulă cu asta. Nu-i tocmai cel mai onest lucru de pe pământ, dar în politică, unde se întâmplă lucruri cu adevărat scandaloase, este o chestiune relativ benignă. Şi nici măcar nu este original. În America bunăoară, este o practică banală ca un candidat să îşi trimită propriile echipe, numite advance men, să încingă atmosfera înainte de propria vizită într-o localitate sau dimpotrivă, să creeze o atmosferă negativă pentru contracandidat. Niciun preşedinte american din epoca televiziunii nu ar fi câştigat alegerile fără contribuţia unor echipe eficiente de advance men, ceea ce spune ceva despre rolul aclamatorului/huiduitorului în democraţie.
Dacă nu-i bai în America, atunci n-are de ce să fie cu supărare nici în România. USL are tot dreptul să tocmească o armată urlătoare care să-i însoţească pe Băsescu şi Boc peste tot în ţară şi străinătate, de la summit-urile UE până la tăierile de panglici cu unicul scop de a-i huidui de mama focului. E libertate de expresie? E! Unde scrie că ea trebuie exercitată din convingere, onest şi dezinteresat? Nicăieri. Prin urmare, liber la huiduieli, USL!
Problema apare când huiduiala politică are loc de Ziua Naţională pentru că ea dovedeşte aroganţă, meschinărie şi lipsă de respect faţă de istoria ţării şi faţă de ţara însăşi. Zilele Naţionale nu sunt lăsate de la Dumnezeu ca Paştele şi Crăciunul. Ziua Naţională este un moment pe care o naţiune îl alege pentru a celebra un eveniment definitoriu al trecutului său, a cărui valoare simbolică peste tot în lume constă în mesajul de unitate pe care îl transmite. E sărbătoarea naţiunii, nu a politicienilor. O dată în an politicienii sunt chemaţi să facă un pas înapoi şi să accepte cu umilinţă să stea în umbra naţiunii pe care o reprezintă.
Or, a te folosi de Ziua Naţională pentru a transmite mesaje politice este un gest de supremă aroganţă şi meschinărie pentru că cel care o face arată dispreţ faţă naţiune aşezând micile sale obsesii politice deasupra simbolurilor naţionale. În ajunul zilei de 1 Decembrie, Victor Ponta a afirmat la Cluj că Traian Băsescu nu îşi iubeşte ţara. Victor Ponta nu are de unde să ştie ce iubeşte sau nu iubeşte Băsescu şi în ce relaţii se află preşedintele cu ţara. Ceea ce urmăreşte Ponta nu este numai să îl delegitimeze politic pe Băsescu, ceea ce este acceptabil în cadrul jocului democratic, ci să îl demonizeze refuzându-i apartenenţa la naţiunea română. Băsescu e rău nu pentru că este un preşedinte rău ci pentru că este un rău român – este anti-român. Or, huiduiala de Ziua Naţională exact acest mesaj îl transmite: Ţara este condusă de duşmanii românilor, de trădătorii din interior care nu merită să-şi spună români. Este un act de dezbinare care anulează în chip abject mesajul de unitate al Zilei Naţionale.
Dar să presupunem că nu a fost vorba de huiduitori tocmiţi, ci de oameni care s-au dus acolo special pentru a-i huidui pe Boc şi Băsescu. În acest caz avem de-a face cu expresia tristă a incapacităţii de a te ridica la înăţimea unui moment şi cu refuzul sau incapacitatea de te bucura de Ziua ţării tale. Că am pomenit de Statele Unite, acolo de 4 iulie, tot americanul îşi decorează ultimul colţişor de casă cu steaguri, iese la barbecue şi chiuie de bucurie la artificii, nu se duce la Casa Albă să-l înjure pe Obama. Nu de Ziua Naţională. Or, să te duci la parada de 1 Decembrie numai ca să-l huidui pe Băsescu e semn de resentiment şi prejudecată. Unul dintre cele mai ruşinoase momente din istoria postdecembristă a României este ziua de 1 Decembrie 1990, când mii de români cu mintea şi sufletul mutilate de communism l-au huiduit pe Corneliu Coposu la Alba Iulia. Umilinţa supremă pentru România ca urmaşul politic al lui Maniu şi şeful unui partid care a jucat un rol crucial în înfăptuirea Marii Uniri să fie huiduit sub privirile satisfăcute ale reprezentanţilor comuniştilor, Iliescu şi Roman.
Se poate spune că Băsescu nu este Coposu. Adevărat. Dar, Băsescu a fost protagonistul unui alt moment de umilinţă naţională când, sub privirile placide şi uşor amuzate ale opoziţiei, a citit implacabil discursul de condamnare a comunismului în huiduielile brutelor vadimiste. Nimeni nu s-a indignat, nimeni nu a protestat.
Românii par incapabili să aibă o relaţie reverenţionasă cu trecutul pe care îl privesc exclusiv prin ochii prezentului. Din această cauză, prezentul românesc arată de 21 de ani ca un meci perpetuu între „ai noştri‘‘ şi „ai lor‘‘. Iar la meci se huiduie.
