Duminică, 24 septembrie, a bătut din nou gongul în clădirea renovată a teatrului din Oradea, odată cu semnalul demarării celei de-a XVII-a ediţii a Festivalului de Teatru Scurt, dar şi ca „botez” al premierei cu varianta bihoreană, de limbă română, a celebrului musical „Scripcarul pe acoperiş”.
Caracterul evident evenimenţial a fost, de altfel, tratat cum se cuvine atât de autorităţile locale, cât şi de teatrul beneficiar care, întinerindu-şi haina arhitectonică, a revenit, în mod fericit, la numele său primit prin 1921, „Regina Maria”, pe atunci în prezenţa celei ce onora compania cu numele său şi căreia i se dezvelea la vremea respectivă şi statuia din faţa edificiului.
Aşadar, după patru ani de bejenie, trupele fostului Teatru de Stat din Oradea s-au întors acasă, renunţând în sfârşit la pălăria unui nume şi stupid, şi ilogic, şi de rezonanţă comunistă, pentru a opta administrativ pentru înfiinţarea a două teatre autonome – cel de limbă română, „Regina Maria”, şi cel de limbă maghiară, „Szigligeti Ede” -, locuitoare ale clădirii proaspăt renovate. Este bine şi că teatrul de limbă maghiară îl are ca director artistic pe unul dintre regizorii importanţi ai momentului, Szabo K. István, şi că actorul Daniel Vulcu, de 27 de ani membru al trupei orădene, are o viziune limpede şi amplă asupra a ceea ce are de făcut, mai ales că în ultimii douăzeci de ani, teatrul românesc de pe Criş a trăit mult prea confuz la nivelul managementului. Fireşte, proiectele trebuie şi puse în practică. În orice caz, alături de un festival bine gândit şi, în linii mari, acoperit valoric, s-a adăugat acum şi un concurs de piesă scurtă, lăsat în grija scriitorilor Ioan Moldovan şi Traian Ştef, dar şi a exemplarului fost secretar literar al teatrului, Elisabeta Pop. În curând se va decide şi câştigătorul proiectului pentru noua statuie a Reginei Maria. Festivalul s-a extins şi asupra altor spaţii de joc, stradale şi interioare, punându-le în valoare şi amplificându-şi rezonanţa pentru publicul care nu a lipsit, în pofida unui program deosebit de complex, începând undeva în jurul prânzului şi încheindu-se pe la miezul nopţii.
Inaugurând oficial Teatrul „Regina Maria” şi dând semnalul de începere a festivalului, „Scripcarul pe acoperiş” în regia lui Korcsmáros György s-a dorit, probabil, purtătorul unui cumul de semne: aşezarea sub semnul unui titlu celebru în toată lumea, împăcarea cu o anume propensiune a zonei spre spectacolul cu suport muzical, demonstrarea capacităţii europene, fără scrâşnete etnice, a producătorului. În primul rând, însă, a fost adusă spre probă capacitatea trupei teatrului de limbă română de a face faţă încercării scenice. Şi proba a reuşit într-o demonstraţie de mai bine de trei ceasuri, cu două pauze, relevându-se încă o dată posibilităţile speciale ale Ioanei Dragoş Gajdo, ale lui Richard Balint şi ale colegilor lor. Obiect scenic complex, spectacolul a mizat fundamental pe muzica instrumentiştilor de la Hakeshet Klezmer Band ori pe coregrafia lui András Loránd, structura filosofică vorbind, dincolo de text, din scenografia propusă de Vioara Bara, cu al ei acoperiş – Golgotă – iarbă verde de acasă, din zglobia, tragica şi tradiţionala Anatevka. Nu a fost unica prezenţă a gazdelor în festival, Ovidiu Caiţa propunând şi el un viril „Biloxi Blues”, încă o dată cu mare maestru de ceremonii scenice, sergentul dur, complexat, alcoolizat şi eroic, interpretat de acelaşi Richard Balint.
Selecţia a avut o cotă ridicată de reuşită, cu spectacole precum „Casa Bernardei Alba”, regia S. Militaru, Teatrul Petroşani, „Aniversarea”, regia V. Massaci, Teatrul Naţional Tg. Mureş, sau „Decalogul după Hess”, regia Tapasztó Ernö, Teatrul de Cameră din Arad. Bucureştiul a numărat şi bile albe („Metoda”, de la Nottara, în viziunea lui T. C. Popescu, de pildă), dar şi pe cea mai neagră, în opinia aproape unanimitară, aşadar „Preludiul şi Liebestod” produs de ArCuB (fără ca spectacolele invitate de la Viena şi Reşiţa să fi fost cu mult mai suportabile).
Desigur, pentru validarea noii concepţii manageriale exercitate în casa naturală a Teatrului „Regina Maria”, e necesară răbdare cât o stagiune. Dacă până la „examenul de maturitate” al celei de-a XVIII-a ediţii principalele deziderate vor fi împlinite, abia atunci va însemna că teatrul orădean a reintrat în arenă cu arme şi bagaje. Publicul său o merită, la fel şi actorii.
Premii ediţia a XVII-a Festivalul de Teatru Scurt Oradea
• Premiul pentru cel mai bun spectacol: „PRAH”, de Spiró György (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timişoara)
• Premiul special al juriului: „Biloxi Blues”, de Neil Simon (Teatrul Regina Maria, Oradea)
• Premiul pentru cea mai bună regie: Sorin Militaru, pentru spectacolul „Casa Bernardei Alba”, de F.G. Lorca (Teatrul „Ion D. Sîrbu”, Petroşani)
• Premiul pentru cea mai bună scenografie: Vioara Bara, pentru spectacolul „Casa Bernardei Alba” (Teatrul „Ion D. Sîrbu”, Petroşani)
• Premiul pentru cel mai bun actor: Harsány Attila, pentru rolul Hess din spectacolul „Decalogul după Hess”, de Alina Nelega (Compania de Teatru Aradi Kamaraszinhaz)
• Premiul pentru cea mai bună actriţă: Szász Enikő pentru rolul Femeia din spectacolul „PRAH”
Concursul de creaţie dramatică destinat piesei scurte – 2011
Premiul se acordă ex aequo textelor: „Cameleonul perfect”, de Laurenţiu Budău, şi „Nu-nţeleg ce se întâmplă”, de Mihai Ignat”
