Unii au murit de frig, alţii de ciroză, cancer sau tuberculoză. Există printre cei care au pierdut tot şi câţiva norocoşi care au fost smulşi din „ghearele” străzii şi reintegraţi în societate, unde li s-a găsit un loc de muncă.
Primii 85 de ani din viaţă sunt mai grei, restul trec repede. Este filosofia de viaţă la care a ajuns Ion (52 de ani), după ce a trecut prin patru perioade de şomaj, un divorţ şi mai mulţi ani petrecuţi pe străzi. Reuşeşte să îşi păstreze încă simţul umorului şi cu ironiile sale fine îi binedispune deseori pe cei de la Samusocial, ONG din Bucureşti care se ocupă de reintegrarea în societate a oamenilor fără adăpost. De la începutul proiectului şi până acum, asistenţii sociali au reuşit să găsească un loc de muncă pentru 50 de persoane fără locuinţă. Altora le-au refăcut actele ca să îşi poată obţine pensia, ajutorul de handicap sau alte drepturi sociale pe care le-au pierdut. „Nu înseamnă mult, dar dacă pentru oamenii obişnuiţi este greu să mai găsească astăzi un loc de muncă, pentru cei fără locuinţă e cu atât mai dificil. Cum să fii bun de muncă după ce-ai dormit o noapte în parc?!”, spune Elena Adam, coordonator de proiecte la Samusocial. Este şi motivul pentru care încearcă, pe cât posibil, să le găsească o slujbă la ferme, în construcţii sau în ateliere în care li se oferă inclusiv un loc de dormit.
„Contrar prejudecăţii generale, nu toţi oamenii ajung în stradă pentru că sunt alcoolici. Unii au afecţiuni mentale şi nu sunt primiţi în spitale decât pe perioade scurte, alţii sunt victime ale escrocilor imobiliari. Există însă şi acea categorie de oameni care ajung în stradă din prea multă bunătate. Spre exemplu divorţează, iar la partaj lasă totul soţiei şi copiilor. Pentru că au meserii «uitate»: frezor, strungar, lăcătuş – şi cu greu se mai angajează, nu se pot întreţine în chirie. Sau… trec toate bunurile pe numele copiilor şi aceştia îi lasă baltă, pleacă în străinătate cu toţi banii”, explică situaţia Alina Neagu, asistent social, care vede zilnic cel puţin 10-15 „suflete chinuite”.
Merg la duş cu bon de ordine
Dacă nu îi mai vedeţi însă pe străzi hoinărind atât de mult ca altădată, purtând sacoşe de rafie după ei, mirosind urât în autobuz, cerşind în metrou ori încălzindu-se noaptea la gurile de canal, este şi pentru că ONG-urile de profil s-au implicat activ în ultimii ani şi au accesat proiecte care să le ofere celor săraci mai mult decât o supă caldă şi un braţ de haine. Echipele mobile ale fundaţiei ies pe străzi, îi identifică pe cei fără adăpost şi îi aduc la centru, unde li se oferă asistenţă medicală (li se dau de la vitamine pentru malnutriţie până la medicamente anti-TBC), un duş cald (cu bon de ordine pentru că sunt prea mulţi cei care au nevoie), mâncare, iar mai târziu un loc în adăposturile de noapte. În cele din urmă, o parte din ei sunt prinşi într-un program de reintegrare.
„Sunt companii care ne ajută şi ni-i primesc la angajare, dar sunt încă puţine la număr. În general, cele pe filieră franceză sunt mai implicate în treaba asta, pentru că la ei în ţară asistenţa socială este foarte dezvoltată şi le vine mai uşor să facă asta”, explică Elena Adam. Mai sunt însă şi firme de securitate, ferme, firme de construcţii, patiserii. Proiectul este susţinut financiar şi de Fundaţia Soros, BRD, Alcatel, Apa Nova.
La interviu în costum Armani
În Bucureşti, sunt aproximativ 5.000 de persoane fără locuinţă. Pe mulţi dintre aceştia îi puteţi vedea zilnic la sediul Samusocial, de lângă Cotroceni, unde vin să facă duş, să primească o ciorbă, un pachet de biscuiţi sau orice care să le poată astâmpăra foamea. Tot aici au ateliere ocupaţionale (de olărit, de meşteşugit), unde sunt învăţaţi cu disciplina şi lucrul înainte de a căpăta o slujbă.
„Ne luptăm pentru ei până în pânzele albe. Primul pas este să îi ajuţi să îşi recapete încrederea în ei şi cel mai uşor poţi să faci asta începând de la aspectul fizic: îi trimitem să se spele, să se tundă, le dăm de îmbrăcat, le aducem fiecare parfum de acasă. Cu unii dintre ei mergem la interviu în costume Armani primite ca donatie”, poveşteste Alina Neagu, asistent social. Cel mai greu e cu stima de sine şi disciplina. „După ce pierd totul – familie, casă, încrederea în ei şi în ceilalţi, este foarte greu să îi ridici de jos. Dar ne străduim să nu plece de aici fără speranţă, să nu fim o altă gură care îi ceartă sau le spune vorbe urâte, ci chiar să le întindem o mână de ajutor”, spune Alina.
Ion este unul din cazurile de succes ale fundaţiei: un om serios, care a avut puterea să îşi ia viaţa de la capăt şi pe care cei de la Samusocial au reuşit să îl angajeze într-un supermarket din Bucureşti, unde câştigă 600 de lei pe lună ca manipulator de marfă. „I-am făcut CV-ul pe parcursul a 20 de întâlniri. Atât era de deprimat că nu mai avea nici urmă de speranţă privind angajarea. Încet, încet, l-am scos din starea aceea, am fost cu el la interviu, iar lucrurile au decurs aşa cum am sperat”, spune Alina. Ion doarme acum într-un garaj, face duş la pompieri, iar de urât îi ţin patru câini pe care îi îngrijeşte. E mereu proaspăt bărbierit, cu haine curate şi cu un pachet de ţigări la piept. „Mă trezesc la şase dimineaţa, la şapte sunt la serviciu, ies după-amiaza. Singurătatea e grea, timpul trece încet, dar îmi mai omor vremea cu versuri”, povesteşte Ion şi îmi întinde câteva coli A4 şi „Gazeta Străzii”, unde a publicat poezii, sub pseudonimul CO2. „Pierdut mic dejun, prânz şi cină şi câine/ Familie, prieteni, chiar şi… un drum/ Pierdut siguranţa zilei de mâine/ Pierdut sunt şi eu chiar de-acum”, scria el cu câţiva ani în urmă, când obşinuia să se plimbe cu autobuzele de la un capăt la altul, străbătând Bucureştiul în lung şi în lat. „O să încerc să vând această gazetă în timpul liber. Este o idee pe care mi-a sugerat-o şi psihologul de la centru”, spune Ion.
În Ungaria, spre exemplu, oamenii fără adăpost sunt implicaţi în proiecte similare şi creaţiile pe care le produc sunt scoase la vânzare ca o formă de a descuraja cerşitul. „Şi cei care ajung la Samusocial sunt prinşi în tot felul de ateliere de creaţie; fac sculpturi, picturi. În curând vom face şi săpun de casă. Din păcate, nu putem vinde ce producem aici, dar multe dintre creaţiile lor au fost expuse anul acesta la Street Delivery, un proiect în care am fost implicaţi”, povesteşte Alina.
De când muncesc, mă simt mai bine cu „tetu”
Un alt caz pe care cei de la Samusocial îl consideră un succes este cel al tânărului Bogdan M., în vârstă de 28 de ani. În urmă cu 12 ani, Bogdan pleca în vacanţă la bunici. A aflat la telefon că părinţii au divorţat, au făcut partaj, au vândut casa. „Când m-am întors în Bucureşti, am sunat la uşă şi am văzut că acolo stă altcineva, am simţit că pică cerul pe mine”, povesteşte Bogdan. A stat o vreme la bunica din partea mamei, la un văr ori pe la prieteni, ajungând într-un final pe străzi. Nu vrea să povestească despre această perioadă şi nici despre divorţul părinţilor ori despre relaţia cu sora lui. „Capitole închise”, spune el. Tot ce contează acum e că are o slujbă, un cămin şi chiar o prietenă. Lucrează ca agent de pază într-un mall din Bucureşti, iar ca să-şi sporească veniturile face în special ture de noapte. „Ajung la 1.600 lei pe lună, dar am o grămadă de nopţi nedormite la activ. Nu mă plâng însă, îmi place să muncesc. Aşa trec mai repede zilele”, spune Bogdan.
În cazul lui Mircea R. (54 de ani) problemele au început în 2004, când împreună cu cei doi băieţi şi cu soţia au fost evacuaţi din casa în care locuiau în Drumul Taberei. „Eu şi copiii am mers să locuim la mama mea, iar soţia s-a dus la soacra mea. Am stat cât am putut despărţiţi, în cele din urmă am ajuns să dor-mim prin parcuri: în Ciş-migiu, la Moghioroş”, povesteşte Mircea R. Situaţia era cu atât mai delicată cu cât nici unul nu avea serviciu. Institutul la care lucraseră mai bine de 17 ani făcuse disponibilizări şi peste perioada de şomaj s-a suprapus şi cea a lipsei locuinţei. Acum, amân-doi locuiesc într-un adăpost de noapte, iar Mircea a reu-şit să îşi găsească de lucru la un atelier protejat. Stau câte patru în cameră şi dorm în paturi supraetajate, dar sunt mulţumiţi de curăţenia din centru şi de faptul că Mircea vine lunar acasă cu 600 de lei. „De când am început munca, mă simt atât de bine, sunt atât de fericit, cum nici nu vă puteţi imagina. Mă destind, mă simt nemaipomenit, stau mult mai bine cu «tetu»”, spune bărbatul care până în urmă cu câteva luni abia cântărea 45 de kilograme.
Reprezentanţii ONG-urilor sunt de părere că situaţia s-ar mai putea schimba şi numărul oamenilor fără adăpost ar scădea, dacă mai multe companii private s-ar implica în astfel de proiecte, dar şi dacă primăriile ar face mai mult pentru astfel de categorii de oameni. În România, ajutoarele sociale nu sunt distribuite echitabil. Le primesc cei care n-au, de fapt, nevoie sau mai degrabă cei din pătura medie decât cei care au ajuns în culmea sărăciei.