Oamenii care văd un sens în munca lor sunt mai împliniţi decât aceia care muncesc doar pentru a-şi câştiga pâinea. Pe de altă parte muncitorii care câştigă o sumă reprezentativă de bani sunt în general mulţumiţi de locul lor de muncă pentru că sunt capabili să îşi asigure un trai lejer, arată publicaţia germană Zeit.
La vârsta adolescenţei tinerii se desprind de stilul de viaţă al părinţilor şi încearcă să îşi dezvolte o identitate proprie. Această fază coincide cu cea în care adolescenţii se hotărăsc asupra unuei slujbe de viitor şi care are loc în perioada liceului. Excepţie de la această regulă sunt tinerii cu părinţi antreprenori care se decid să muncească în cadrul afacerii de familie.
În această perioadă, adolescenţii sunt atraşi de artă în special pentru că mass media le prezintă această zonă într-o postură fermecătoare. Totuşi, o dată cu finalizarea studiilor apare întrebarea care slujbă este cea mai serioasă şi care se potriveşte cel mai bine propriei identităţi?
Evoluţia locurilor de muncă
Tinerii pot alege astăzi între mai multe stiluri de viaţă. Dacă în perioada de după război oamenii simţeau nevoia de siguranţă în ceea ce priveşte asigurarea traiului, la sfârşitul aniilor ’60 a urmat perioada în care angajaţii simţeau tot mai mult nevoia de auto-realizare. Apoi au apărut job-urile în domeniul social şi creativ. Odată cu asta femeile au lăsat mătura, au început să iasă din bucătării şi să muncească pe cont propriu. Nevoia unui loc de muncă s-a dizolvat, în schimb s-a dezvoltat dorinţa de a face ceva util şi în acelaşi timp de a fi asigurat din punct de vedere material.
Deşi există mai multe lucruri care participă la realizarea senzaţiei de împlinire în viaţă, societatea etichetează un om împlinit ca fiind o persoană care are o carieră de succes. Oamenii care se opun stilului de viaţă în care un partener de vis, o locuinţă de lux şi un cerc de prieteni ideali sunt obligatorii au o mare stimă de sine, spune psihologul Tim Hagemann. Pentru că este nevoie de mult curaj pentru a înfrunta principiile societăţii.
Să luăm ca exemplu o tânără academiciană care, în loc să îşi dezvolte o carieră în medicină, în loc să se gândeacă la casătorie şi la copii, alege să locuiască în chirie într-o singură camera şi să muncească pe post de chelneriţă. Societatea automat o va eticheta drept învinsă.
Oamenii ce au eşuat din punct de vedere profesional sunt automat devalorizaţi, chiar şi aceia care eşuează din pur ghinion. De exemplu, un manager care îşi pierde slujba în urma unor restructurări va trebui să îşi reducă costurile de viaţă şi să muncească în construcţii. În această situaţie, societatea îl va cataloga ca fiind un om care şi-a ratat viaţa. Şi asta este o mentalitate tipic românească pentru că într-o ţară precum SUA este mult mai uşor şi nu în ultimul rând mai acceptabil să o iei de la capăt.
Psihologul Tim Hagemann este de părere că nu orice om este făcut pentru muncă, iar pentru oamenii care dintr-un motiv sau altul nu au avut niciodată un job sau nu au muncit o perioadă lungă de timp nu există soluţii. Pentru aceia care au muncit mult timp cot la cot cu oameni de ştiinţă dar nu au reuşit niciodată să profeseze în acel domeniu exista în trecut un mod prin care îşi puteau asigura un trai mai mult decât decent, uneori pentru tot restul vieţii. Însă , în prezent nu mai există locuri de muncă în astfel de nişe. Totul este mult prea dezvoltat, automatizat şi au rămas în urmă doar şomeri stigmatizaţi.
Într-un sfârşit însă fiecare decide pentru sine. Pe lângă locul de muncă sunt alţi factori la fel de importanţi care contribuie la formarea identităţii. Prietenii, familia şi hobby-urile sunt stâlpi fundamentali ai unei vieţi împlinite. Partea financiară are un rol inferior, iar mai mulţi bani nu înseamnă neapărat mai bine.