Viaţa unui ucigaş plătit ajuns el însuşi pe lista celor care trebuie eliminaţi, corupţie administrativă şi planuri de urbanism aberante, militanţi pe care unii îi consideră terorişti, abuzuri sexuale comise de preoţi sunt doar câteva dintre subiectele filmelor care pot fi văzute la a patra ediţie a Festivalului „One World Romania”.
Treizeci şi trei de filme documentare pe tema Drepturilor Omului pot fi văzute anul acesta la evenimentul care se defăşoară între 16 şi 21 martie la cinematografele Eforie, Union, Corso şi Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti.
Unul dintre filmele cele mai aplaudate ale ediţiei 2010 a fost „Hair India”. Realizat de Rafaelle Brunetti împreună Marco Leopardi, „Hair India” urmăreşte povestea părului donat de familiile sărace în templele hinduiste, păr care, după ce este prelucrat în Italia, ajunge înapoi în India la saloanele cosmetice care fac extensii Am stat de vorbă cu Brunetti, unul dintre regizorii filmului despre drumul părului din India şi înapoi.
Şi chiar dacă „Hair India” nu va fi în ediţia 2011 a Festivalului One World Romania, povestea în sine a părutui oferit ca ofrandă, care ajunge apoi să fie vândut este foarte interesantă. Poate vă facem poftă să vedeţi la Festival alte filmecare au subiect problemele lumii în care trăim. Programul şi descrierea documentarelor programate în 2001 le găsiţi pe www.oneworld.ro.
Unde aţi găsit subiectul pentru filmul „Hair India”?
Rafaelle Brunetti: Celălalt regizor al acestui film, Marco Leopardi, locuieşte în împrejurimile Romei. Într-o zi, când era la frizer, a văzut elicoptere pe cer. A întrebat ce e cu ele şi a aflat că erau de la fabrica nou deschisă care se ocupă de extensii de păr. S-a dus acolo şi aflat că procesează păr donat în templele din India. S-a gândit să facă un film despre asta şi m-a contactat pe mine pentru că văzuse filmul meu anterior, „Mitumba”. În el, urmăream povestea unui tricou .
Un băiat din Germania joacă fotbal iar la finalul meciului face schimb de tricouri cu alt băiat din echipa adversă. Mama acestuia din urmă donează tricoul la Crucea Roşie şi obiectul de îmbrăcăminte porneşte într-o călătorie comercialo-caritabilă de la nord la sus şi înapoi. Drumul lui trece prin Italia, Africa, Anglia şi în final ajunge la un băiat dintr-un sătuc african, care, la rândul lui, joacă fotbal. Marco mi-a spus că ar vrea să facă un film similar, dar de data asta să urmărim drumul părului din India în Europa , America ş.a.md.
Şi cum aţi descoperit că o parte dintre extensii mergeau înapoi în India?
R.B.: Nu prea îmi plăcuse ideea de a face un film despre bogaţi care se foloseau de donaţiile săracilor. Dar când am mers împreună să vizităm fabrica, să vedem cum se procesează părul şi de ce părul venit din India era considerat cel mai bun, am observat printre cutiile cu extensii prelucrate, care urmau să fie expediate în Canada, SUA, Noua Zeelandă şi o cutie pe care scria Bombay. Am vorbit cu managerul şi am aflat că acea cutie urma să meargă la saloane din India. În acel moment ne-am dat seama că am găsit un mod original de a face o poveste despre India modernă şi contradicţiile ei.
A fost greu să convingeţi oamenii să participe la crearea acestui film?
R.B.: Deloc. Ultimele mele trei filme le-am turnat în Africa, America Latină şi India. Cel din India a fost cel mai uşor pentru că oamenii sunt foarte deschişi. Familia săracă, care merge la templu să doneze păr a reacţionat foarte bine în faţa camerei. Erau calmi, nu le păsa de noi. Surpinzător, chiar am avut foarte puţine cadre în care ei se uită la cameră. Şi mi-a plăcut atât de mult felul în care ei fac asta că am introdus cadrele în montajul final.
Oamenii din Bombay erau exact opusul. Le plăcea foarte mult în faţa camerei. Chiar am fost întrebat dacă sunt actori. Dar aşa se comportă ei nomal. Erau foarte fericiţi că există o echipă de filmare care îi urmăreşte. Plus că limba lor principală e engleza.
Cu proprietarii fabricii a fost mai greu. Au acceptat după foarte multe discuţii. Până la urmă, ei au considerat că filmul nostru poate fi o foarte bună reclamă pentru ei.
Şi cu şefii din templu a fost greu. Iniţial au acceptat, dar la final, când nu e mai rămasese decât o secvenţă de filmat, şi cea mai importantă, au zis că putem să filmăm peste tot cu excepţia locului unde are loc tăierea părului. Am găsit în cele din urmă un traducător care a reuşit să îi convingă. A fost foarte dificil pentru că în India se vorbesc patruzeci de limbi şi, în cazul acesta, traducătorul a fost foarte important.
Ştie Sangeeta, femeia din Bombay care lucrează o o revistă mondenă şi care îşi pune extensii, de unde vine materia primă?
R.B.: Sigur. E o secvenţă în film în care ea le spune fericită prietenelor că îşi va pune extensii de păr. În acelaşi timp, le spune că a doua zi va merge la templul din Tirupathi pentru a mulţumi zeilor. Aceata e cel mai vizitat loc de pelerinaj din lume. După el urmează Roma şi Mecca. La Tirupathi, peste 20000 de pelerini donează păr în fiecare zi. E o industrie.
Am fost acolo înainte de filmări, dar nici ei nu au acceptat să filmăm în locul unde se taie părul şi nici nouă nu ne plăcea atmosfera, felul industrial în care se făceau donaţiile. Din fericire, familia din film n-a vrut să meargă acolo. Însă, Sangeeta, se duce Tirupahi şi spune că va trebui să facă cumva să îşi strângă părul. E un jenată că merge exact în locul în care oamenii se duc să facă donaţii. Dar e relaxată.
Lucrând la acest film în India aţi întâlnit oameni din categorii sociale diferite. Cum percep ei această mare diferenţă dintre bogaţi şi săraci?
R.B.: Acolo oamenii cred în Karma lor. Cred că „aşa trebuie să fie”. Oamenii bogaţi nu se gândesc prea mult la asta pentru că, după ei, dacă eşti foarte sărac înseamnă că „tu eşti responsabil pentru asta”. Probabil că într-o viaţă anterioară ai făcut ceva care te-a adus în acea condiţie. Dar India este un tărâm al contradiţiilor. În filmul nostru, se poate vedea că, Sangeeta de exemplu, care e foarte superficială , se duce la rândul ei la templu atunci când se întâmplă ceva important în viaţa ei.
Şi familia săracă din film?
R.B.: Ea merge pentru prima oară în oraş. Acolo văd pentru prima oară schimbările. Văd pentru prima oară fete moderne, fete care conduc . La final, mama spune că îşi doreşte ca şi fata ei să fie educată, să conducă o maşină ca toate fetele pe care le văzuse. Mersul la templu şi donaţia sunt forme de fi în contact cu Dumnezeu şi de a cere ceva divinităţii. Dar India se schimbă rapid. Cred că e foarte important cum decurg lucrurile în următorii ani.
Ce se întâmplă cu celelalte lucruri pe care pelerinii le donează? Bijuterii, bani?
R.B.: Cred că e o poveste universală. În filmul nostru e vorba despre temple hinduiste, dar cred că toate religiile au ceva în comun: le cer credincioşilor să doneze. Templele hinduiste primesc ofrande, bani, bijuterii sau păr. Părul este o donaţie pe care o poţi face, oricât de sărac ai fi. Până acum câţiva ani era o donaţie importantă din punct de vedere spiritual din care templul nu avea niciun câştig material. Era ars sau ,cel mult, folosit pentru a umple saltele. Deodată lucrurile s-au schimbat. Părul a devenit o resursă materială foarte importantă.
Ce fac cu banii? Sunt sigur că există temple care folosesc resursele pentru a sprijini pelerinii să îşi dezvolte partea spirtuală. Ajută oameni săraci sau construiesc spitale şi altele. Îi folosesc să restaureze templul. Dar, sunt la fel de sigur, că sunt şi unii care, pur şi simplu, bagă banii în buzunar.
Cei care donează ştiu ce se întâmplă cu donaţiile lor? Le pasă?
R.B.: Asta a fost şi întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi înainte să ne apucăm de fimat. Acolo ne-am dat seama că pentru ei nu era deloc o întrebare importantă. O fac pentru ei înşişi şi pentru relaţia lor cu Dumnezeu. Nu le pasă ce se întâmplă cu părul. Le-am zis membrilor familiei din film ce se întâmplă cu donaţiile lor. Ei ştiau că se se fac peruci. Au zis că sunt fericiţi că pot ajuta pe cineva. O altă femeie indiană mi-a zis aşa: „dacă o femeie din Occident vrea să pună pe capul ei toată negativitatea de care eu am săpat, e problema ei.”
Spuneaţi după proiecţia de la Bucureşti că, după momentul donaţiei, toată lumea era mult mai calmă. De ce?
R.B.: Donaţia a fost cel mai important al filmării. Eram cu toţii obosiţi şi nervoşi. Călătorisem împreună cu familia. Cu aceleaşi mijloace de transport: trenuri proaste, autobuze supra-aglomerate. Eram cu tot echipamentul de filmare, era perciculos. Când am ajuns la templu, aveam 5000 de trepte de urcat. Familia era deja sătulă de echipa de filmare. A fost şi discuţia cu oamenii de la templu care nu au mai vrut să ne lase să fimăm în camera în care erau tunşi oamenii. Dar, chiar în momentul de după donaţie, s-a instalat o atmosferă foarte calmă. Ei erau fericiţi că au donat. Noi reuşisem să filmăm şi această secvenţă.