„Doi oameni ajunşi în rutină îşi (re)găsesc partenerul ideal pe net şi hazardul face ca acel partener să fie omul cu care au împărţit viaţa şi până atunci.” Cam aşa rezumă regizorul Alexandru Maftei filmul său „Bună! Ce faci!”, care intră de pe 4 martie în cinematografe.
Cu un scenariu al actriţei şi dramaturgului Lia Bugnar, filmul îi are în rolurile principale pe Dana Voicu şi pe Ionel Mihăilescu. Cel din urmă este, din 1990, actor la Teatrul Odeon. În film l-aţi mai putut vedea în „Moromeţii”, „Balanţa” sau serialul „Cu un pas înainte”. După roluri în seriale de televiziune ca „Scene de căznicie” şi „Lombarzilor 8″, Dana Voicu, una din fondatoarele companiei Teatrul Inexistent, este la debutul său în lungmetraj. Şi pentru soţul său, Alexandru Maftei, „Bună! Ce faci?” reprezintă debutul pe marele ecran. Cu un portofoliu de sute de clipuri publicitare, Maftei a regizat şapte dintre cele 14 episoade ale serialului românesc „Lombarzilor 8″, a făcut lungmetrajul de televiziune „Fii cu ochi pe fericire”, a scris şi regizat filmul despre „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, din cadrul emisiunii „Mari Români”.
Pentru cei care mai merg la teatru nici Dana Voicu, nici Ionel Mihăilescu nu sunt nişte necunoscuţi. Pentru publicul larg însă nu foarte cunoscuţi. De ce n-ai ales nişte vedete pentru rolurile principale?
Alexandru Maftei: În România nu cred că există vedete de cinema. Suntem o ţară prea mică şi prea puţin interesată de cinema ca acest fenomen să existe cu adevarat. Dacă întrebarea se referă la o concesie facută comercialului, răspunsul e simplu. Nu cred în acest tip de abordare. Nu cred în filmul comercial scremut în care pui nişte „vedete” – de la TV, din presă, de oriunde – doar ca să fii sigur că o să vină cineva la film. Nu funcţionează. Probabil că funcţionează prin America şi alte ţări unde există industrie de cinema – deşi chiar şi acolo se dau rateuri de proporţii. Relaţia pe care o ai cu publicul trebuie să se bazeze pe onestitate. Sau cel puţin asta este abordarea mea. Ai un subiect, o poveste, pe care vrei să o transmiţi onest altor oameni. Şi îţi doreşti să spui cât mai bine povestea, cu actorii cei mai potriviţi, al căror joc să fie cât mai bine reprezentat în film. Nu există scurtături ca să ajungi la public. Este un drum pe care trebuie să-l faci de când te gândeşti la subiectul filmului, la abordarea audio-vizuală pe care o vei urma, la alegerea actorilor potriviţi poveştii şi mesajului pe care vrei să-l transmiţi şi până la campania publicitară cu care lansezi filmul – da, şi ea trebuie să fie onestă – altfel publicul te taxează.
Şi cum i-ai găsit pe ei?
A.M.: Am dat probe mai multe luni de zile, cu mai mulţi actori şi actriţe pe care i-am chemat de câteva ori, în diferite combinaţii. Eram în căutarea unui cuplu, nu căutam doi actori care să joace fiecare bine, ci doi oameni care să se potrivească, să fie făcuţi parcă unul pentru celălalt. Subiectul filmului conţine acest lucru important. Doi oameni ajunşi în rutină îşi (re)găsesc partenerul ideal pe net şi hazardul face ca acel partener să fie omul cu care au împărţit viaţa şi până atunci. Deci, potrivirea lor este una divină, dacă vreţi. Sunt predestinaţi. Cum găseşti doi actori care să interpreteze două personaje care au fost predestinate? Foarte greu. Trebuie să fii mereu cu atenţia ascuţită, căci semnele care ţi se arată nu sunt din categoria celor evidente. Şi, la fel ca în film, unde cei doi visează la un necunoscut care se află chiar sub nasul lor, am căutat şi eu actori în Bucureşti, în Cluj, în Iaşi şi Sibiu, pentru ca să descopăr, după luni de căutare aproape disperată, că actriţa care va interpreta rolul Gabrielei se afla chiar cu mine în casă.
Unde aţi mai prezentat până acum filmul? Care au fost reacţiile?
A. M.:Filmul este gata, montat, mixat, etalonat – totul pare bătut în cuie, însă la fiecare proiecţie, spectacolul este altul. Şi asta din cauza publicului care, la fiecare reprezentaţie, este altul. Am avut parte de proiecţii foarte diferite în festivalurile unde am prezentat filmul. La TIFF, în 2010, unde am arătat o versiune de lucru a acestuia, am realizat că filmul pe care l-am făcut este o comedie. Publicul a râs de la început până la sfârşit. Sigur că ne propusesem să facem un film cu umor, dar după atâtea luni de lucru la montaj, începusem să ne îndoim că ne-a ieşit o comedie. Clujul a fost confirmarea. La Iaşi am avut poate cel mai atent şi mai cald public de până acum. Toate nuanţele pe care le-am intenţionat noi, din scenariu, din filmare, din jocul actorilor, din montaj, au fost sesizate şi apreciate de publicul ieşean. Cu o precizie aproape matematică.
A fost confirmarea faptului că onestitatea de care vorbeam mai devreme te conduce către inima publicului. La Cairo, foarte puţini oameni înţelegeau subtitlurile în engleză ale filmului (nimeni nu râdea la poantele de text). Româneşte nu cred ca ştia cineva. Şi totuşi publicul egiptean a stat încremenit în sala de proiecţie. Şi am asistat la alte filme unde oamenii plecau fără nici o jenă. S-a râs puternic, surprizele au fost însoţite de exclamaţii de uimire ca la circ, chiar şi aplauze. Un public foarte naiv care a apreciat latura vizuală a filmului şi a poveştii dincolo de limba în care se vorbea. Am realizat că am făcut un film universal, pe care oricine în lume îl poate savura, fără să ştie ce se vorbeşte. La Palm Springs, în America, California, am avut un public cu media de vârstă peste 65 de ani, mai toţi fiind pensionaţi din industria de film hollywoodiană.
Erau oameni care au văzut multe şi care iubesc cinematograful. (Festivalul este făcut din donaţiile şi cu sprijinul efectiv al acestor oameni.) Filmul a fost pentru ei la fel de „entertaining” ca un film american de gen, dar parcă ceva mai profund. Iar finalul oarecum deschis, care nu era un happy-end clar de tip american, a stârnit discuţii aprinse după vizionare. Cert este că după prima proiecţie la Palm Springs, următoarele două proiecţii programate în festival s-au desfăsurat în câte două săli în paralel(duplex) pentru că se cumpăraseră mai multe bilete decât fusese iniţial prevăzut. Cele trei proiecţii au fost până la urmă cinci. La Dublin, irlandezii au apreciat cel mai mult jocul actorilor, muzica şi, desigur, umorul, despre care am aflat că a lipsit şi din cinematografia lor ani de zile.
Scenariul e după o piesă a Liei Bugnar sau e făcut special pentru film?
A.M.: Scenariul a fost scris de Lia special pentru film. Subiectul a pornit de la un scurt articol apărut în revista Dilema. Dezvoltarea subiectului am făcut-o împreună şi apoi ea a scris scenariul.
Cum te-ai întâlnit şi cum ai colaborat cu Lia Bugnar?
A.M.: Soţia mea Dana o cunoştea şi ştia că Lia mai scrisese piese de teatru şi scenarii, aşa încât m-a indemnat să o caut. După câteva mail-uri, ne-am văzut şi am discutat subiectul. Scenariul pe care l-a scris Lia are calităţi destul de rar întâlnite: este extrem de uman, de cald, de adevarat. Cred că acest lucru se datorează faptului că Lia este actriţă şi între metodele de lucru ale actorului se număra şi exerciţiul mental de a te pune în locul altor pesonaje pentru a afla ce ar face într-o anume situaţie sau circumstanţă. Personajele din scenariul ei au propria lor viaţă, ele conduc acţiunea. Sunt foarte bine individualizate, au carne si oase.
Ţi-ai propus să ieşi din ceea ce unii numesc „zona sumbră” care caracterizează filmele româneşti sau a fost doar o întâmplare?
A.M.: Nu mi-am propus să intru în vreo polemică stilistică cu nimeni. Am făcut filmul cum am simţit că ar trebui să-l fac. Ştiu că, la un moment dat, am vrut să mergem să tragem exterioarele filmului la Oradea – eram în căutarea unei anumite epoci art nouveau pentru spălătoria din film. De fapt am şi făcut un drum până acolo împreună cu operatorul şi scenografa, spre disperarea producătorului care se gândea ce implicaţii financiare şi organizatorice ar avea filmarea în deplasare. Apoi ne-am propus să găsim cele mai frumoase locuri de prin Bucureşti. Ne-am spus că putem fi un soi de mesager pozitiv al României, arătând aceste locaţii frumoase care, de altfel, se potriveau cu povestea de dragoste pe care urma să o filmăm. Cred că acesta a fost momentul în care am hotărât că producţia noastră trebuie să arate altfel.
E un film de dragoste? E o comedie?
A.M.: Este un film de dragoste. O comedie dulce-amăruie. Asta dacă ţinem neapărat să înghesuim filmul într-o cutiuţă.
Mulţi au spus că acesta are toate calităţile pentru a fi un film „de public”. Care sunt din punctul tău de vedere atuurile lui „Bună! Ce faci?” ?
A.M.: Un scenariu foarte bine scris, o poveste universală. Jucat cu multă caldură şi umor. Filmat excelent, în decoruri care arată foarte bine. Iluminarea este foarte inspirată. Cu muzică deosebită, emoţionantă. Montaj ritmat, plin de viaţă. Este un film jucăuş, care conţine câteva idei inovatoare, pe care nu le-ai mai văzut în alte filme. Este un film la care îţi face plăcere să te uiţi, chiar dacă recunoşti în povestea personajelor lucruri dureroase care ţi s-au întâmplat şi ţie. Este un amestec de dramă şi umor care pare să aibă proporţia care trebuie.
Tu cât timp petreci pe internet?
A.M. : Nu sunt un fan al internetului, dar îl folosesc ca pe orice alta unealtă. Încerc să stau cât mai puţin în faţa computerului.
Te-a tentat vreodată „să faci cunoştinţă” cu cineva prin intermediul chat-urilor?
A.M.: Nu m-a tentat. Mi-am găsit jumătatea în urmă cu 21 de ani.
