Sala Odeonului a fost plină-ochi de lume „bună” sâmbătă seară. Politicieni, vedete de televiziune şi importanţi oameni de afaceri (persoane pe care nu le vezi decât foarte rar la teatru şi aproape niciodată la spectacole-lectură) au venit la întâlnirea cu Artaud şi iubirea sa mai mult ca la un eveniment monden.
De fapt, ca să fim cinstiţi, motivul pentru care unii dintre aceştia şi-au pus „ţolul” festiv şi au ieşit din casă nu a fost Antonin Artaud, despre care unii mărturiseau pe holuri, cu sfială, că „nu-l citiseră” (considerau poate că e o gafă de salon să recunoască cinstit că habar nu aveau cine a fost de fapt Artaud), ci faptul că scrisorile sale de amor către Genica au fost lecturate de o adevărată divă a cinematografului şi a modei, Carole Bou¬quet, muza de o frumuseţe stranie a lui Luis Buñuel, „chipul” parfumurilor Chanel şi fosta logodnică a lui Gerard Depardieu.
Cei care au venit doar să o vadă pe Carole Bouquet au avut parte de o mică (şi binemeritată, am spune) dezamăgire pentru că, în bună parte din spectacol, actriţa, îmbrăcată într-o rochie simplă, închisă la culoare, a preferat să stea în umbră sau de-a dreptul în întuneric, lecturând „curat”, fără a juca prea mult, lăsând ca vocea sa să fie doar un „mijloc de transport” al sentimentelor artistului nebun de dragoste către publicul de azi pentru care noţiunea de „scrisoare” ţine de un trecut din ce în ce mai îndepărtat, ba am putea spune chiar că nici cea de „dragoste” nu se simte prea bine.
„Femeia, eterna poveste”
Poet, dramaturg, actor, regizor, artist plastic, Antonin Artaud a fost un artist de geniu care a marcat mişcarea teatrală a secolului XX.
El a cunoscut-o pe Genica Athanasiou în 1921, pe când erau colegi în trupa de teatru „L’Atelier” a lui Charles Dullin. Românca, pe numele ei adevărat Ioana Atanasiu, se născuse la Bucureşti în 1897. Povestea lor de dragoste a fost extrem de tumultuoasă, Artaud fiind un îndrăgostit pasional care nu suporta să fie despărţit de obiectul dorinţei sale nici măcar o zi, savurând totuşi, în mod straniu, starea de amorez nefericit.
Probabil că nici pentru ea asalturile pasionale ale lui Artaud nu erau chiar uşor de suportat, din scrisori înţelegându-se că Genica avea din când în când pusee de „independenţă”, neluând chiar în serios efluviile amoroase ale artistului, pe care le punea mai mult pe seama consumului de opiu. Din păcate, posteritatea nu a înregistrat şi răspunsurile Genicăi la epistolele pătimaşe ale lui Artaud, dar într-o scrisoare el se apără de acuzele nedrepte care i-au fost aduse de actriţă într-o misivă anterioară: „Cum poţi să te superi pe mine pentru că nu ţi-am trimis destule bomboane? Ştii cât de mult dor aceste lucruri când le vezi scrise pe hârtie?”, se dădea de ceasul morţii Artaud, de unde se vede că femeia rămâne tot femeie, iar artistul – tot artist.
Scrisorile cuprind pătimaşe declaraţii de dragoste asezonate cu ameninţări cu sinuciderea, lucruri ce, la aproape un secol distanţă, nu pot decât să emoţioneze pentru că ele scot în evidenţă sentimentele naive ale unui tânăr îndrăgostit şi chinuit în cel mai romantic sens cu putinţă. Dacă povestea iubirii lui Artaud cu Genica Atanasiu a fost naiv-romanţioasă, existenţa ulterioară a lui Artaud a fost însă una cu mult mai dramatică, el fiind mai toată viaţa pacient al spitalelor de boli nervoase, diagnosticat cu depresie acută şi apoi cu schizofrenie.
Pentru că publicul de azi (mai ales cel monden, format din VIP-uri şi vip-uleţe, cum a fost cel adunat sâmbătă la Odeon) nu prea mai are „organ” pentru declaraţii de dragoste, mai ales atât de „complicat-intelectuale” precum cele ale lui Artaud, unele dintre afirmaţiile artistului au fost primite cu chicoteli sau chiar cu hohote de râs.
Ca să arate însă că a înţeles şi chiar a apreciat spectacolul, publicul a aplaudat la final frenetic, primind drept răsplată chiar şi un bis. Spectatorii de lux au părăsit apoi repejor sala teatrului, urcându-se în jeep-urile parcate până-n buza scărilor şi luându-şi, în trombă, tălpăşiţa.
