De-atâta huiduit PDL-ul, românii aproape că au uitat din ce fel de foi s-a alcătuit ceapa acestuia. La origini erau social-democraţii pe care Roman i-a rupt, curând după ce şi-a pierdut tronul, din tarlaua social-democrată a lui Iliescu. Nu fără motiv va fi văzut actualul liberal, revoluţionarul în pulover roşu de atunci şi şeful democraţilor de după, în mineriada care l-a detronat, prin septembrie 1991, şi o oportunitate folosită abil de preşedinte pentru a se debarasa de el. Cum-necum, după încă nişte ani, s-a dovedit că adevăratul lider al formaţiunii celei noi nu era Roman, ci Băsescu. Odată depus pe tuşă, la o meditaţie mai aprofundată, Roman, noua gardă a lui Băse – alături de care s-a cam aliniat deja junele universitar Emil Boc – a trecut la noi fapte de bravură. Ca întotdeauna în România, pentru a fi important acasă, e nevoie de aplauzele străinilor, aşa încât o operaţiune urgentă a fost schimbarea macazului. S-a negociat astfel primirea în grupul popularilor europeni, distanţarea de PSD făcându-se nu atât ideologic (ce e aia la români?!), cât prin afiliere la altă grupare europeană. Oricât de izbutită mutarea, ea a rămas totuşi insuficient de reliefantă în politica internă. PD-ul se dovedea pe mai departe un partid de buzunar, mai cunoscut prin „nu”-urile lui decât prin „da”-uri.
Aşa a început ceea ce a condus la partidul de astăzi, anume drenarea celorlalte partide de membrii disponibili. Cum politica noastră este agilă, flexibilă şi oportunistă, tot pe atât pe cât de ineficientă este ea în raport cu dezideratele cetăţeneşti, treaba a mers strună. Astăzi, Partidul Democrat Liberal se face cunoscut prin alipirea unora dintre cei mai reliefaţi liberali la sine; printre ei, şi părintele postdecembrist al liberalismului, Valeriu Stoica, şi atletul liberalismului intelectual, Cristian Preda. Scurta carieră liberală a Elenei Udrea pare astăzi, în lumina evoluţiei distinsei doamne ministru pe orbita pedelistă, un scurt stagiu de pregătire într-un campus provincial, înainte de lansarea pe pista marii politici. La PDL se regăsesc şi inşi care au făcut gloria funarismului, odinioară, precum Petru Călian, şi câţi alţii.
Sigur însă că au venit către PDL şi oameni care, la bază, trecuseră prin PCR, PSD şi chiar PNL, precum Theo Stolojan, iar cu ultimul tren – adică recent -, şi pesedişti din stirpea generalilor, d’alde Gabriel Oprea. Şi chiar dacă nu au intrat cu toţii în partidul de care este vorba aici, să nu ne înşelăm: titulatura de „independent” înseamnă în politica naţională a acestui moment disponibilitate pentru negocieri în beneficiul propriu, ca în sezonul de vânzare-cumpărare a jucătorilor faimoşi la cluburile de fotbal prestigioase (şi mănoase). Aşa încât peste noapte s-a născut un nou partid destinat carierei guvernamentale fără a fi trecut prin filtrul alegerilor ca atare, alcătuit fiind din „foşti” de felurite culori; în fond, un PDL mai mic, fidel primului, un „Mimi-me” produs de un alt Dr. Evil, spre consternarea umoristică a lui Austin Powers.
Nu este nici asta o inovaţie ca formulă, deşi e o aplicaţie dusă la bun sfârşit cu mare succes. În acest fel, PDL poate face precum PSD şi chiar PD-PNL odinioară, în vremea Alianţei D.A., când s-a recurs la „soluţia imorală” (Băsescu dixit!) a cooptării în arcul guvernamental a Conservatorilor voiculescieni, primii politicieni de succes cu numai 1% din voturile populaţiei (dovadă că motanul Felix ştie face vrăji şi minuni cu ochii lui albaştri; cu trese pe la gene).
Ceea ce se conturează abia de aici înainte pare mai interesant. Înghesuit de criză, de protestele masive ale naţiei, de impopularitate, El Presidente are o soluţie alternativă. În caz că PDL se prăbuşeşte – şi mi-ar fi greu astăzi să cred că asta nu se întâmplă deja – de pe piscurile ameţitoare ale succeselor, sabordarea fostului partid de susţinători şi transferarea proprie în formaţiunea fugarilor coordonată de generalul Oprea devine o frumoasă cosmetizare politică. Unde mai pui că, rând pe rând sau în grup, înşişi membrii marcanţi ai PDL pot face acelaşi lucru, lăsând insuccesele pe seama unei carcase goale, fără istorie, încropită din „glogozeală de strânsură”, vorba cronicarului…
Să nu disperăm deci. Tot ei vor fi şi cei mai noi aleşi ai noştri, învestiţi cu multe speranţe şi maeştri în şi mai multe promisiuni. Cu acelaşi rezultat.
